ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3122/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3122/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Hotărârea atacată cu contestație în
anulare
Prin decizia nr. 1017
din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC I. SA Arad împotriva
sentinței civile nr. 58 din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat;
A admis recursurile
formulate de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în nume
propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de
Administrația Finanțelor Publice Arad, împotriva sentinței civile nr. 58 din 3
februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și
fiscal și recursul declarat de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice
Arad, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare
Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 196 din 19 aprilie 2010 a aceleiași
instanțe.
A modificat
sentințele civile atacate, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat în
parte actele administrativ fiscale atacate și a exonerat reclamanta de la plata
sumei de 121.735 RON TVA și majorările de întârziere aferente acestei sume.
A respins acțiunea pentru
sumele de 848.122 RON TVA, 7.644 RON TVA, 90.466 RON impozit pe profit, 19.858 RON
majorări de întârziere și majorările de întârziere aferente acestor sume și a redus
cheltuielile de judecată la 20.000 RON.
A menținut dispozițiile
sentințelor recurate privind respingerea celorlalte capete ale acțiunii pentru sumele
de: 34.647 RON TVA; 14.250 RON TVA; 399.466 RON impozit pe profit; 12.000 RON impozit
pe profit; 281.738 RON impozit pe venituri din dividende; 145,699 RON impozit pe
veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice și 13.841 RON majorări de
întârziere aferente acestei sume; 32.216 RON impozit pe câștigul din transferul
dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, plus 6.368 RON majorări de
întârziere aferente acestei sume, precum și cu privire la majorările aferente sumelor
de mai sus.
Pentru a pronunța această
soluție, Înalta Curte a reținut, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta
SC I. SA. împotriva sentinței nr. 58 din 3 februarie 2110 a Curții de Apel Timișoara,
secția contencios administrativ și fiscal, următoarele:
1.1.Referitor la impozitul
pe dividendele distribuite persoanelor juridice în suma de 281.738 RON, precum și
majorările de întârziere în sumă de 26.765 RON
Înalta Curte a constatat
faptul că prevederile art. 7 pct. 12 C. fisc. au fost citate trunchiat de recurenta-reclamantă,
fără a fi coroborate cu dispozițiile art. 36 și art. 67 alin. (1) C. fisc., care
exceptează doar „distribuirea de titluri de participare suplimentare care nu modifică
procentul de deținere a titlului de participare al oricărui participant la persoana
juridică”.
Dispozițiile art. 7
pct. 12 C. fisc. acoperă și ipoteza în care modificarea procentului de deținere
a acțiunilor nu s-a datorat raportului direct între persoana juridică și participantul
la persoana juridică
,
deoarece
distribuirea a fost făcută de către societate.
1.2. Impozitul pe veniturile
din investiții
Potrivit art. 67
alin. (3) lit. b) C. fisc., obligația de calculare, reținere și virare a impozitului
aparține dobânditorului, respectiv societatea reclamantă.
Orice neregulă de natură
fiscală îi este imputată colectorului.
Aprecierile făcute de
recurenta-reclamantă sunt propuneri de lege ferenda, care nu pot fi luate în considerare.
1.3. Impozitul pe profit
suplimentar aferent vânzării acțiunilor proprii ale societății este datorat de către
aceasta.
Dispozițiile codului fiscal,
art. 27 alin. (3) lit. a), alin. (4) lit. a), d), alin. (7), nu disting după cum
câștigul provine din vânzarea acțiunilor deținute la alte entități sau din vânzarea
propriilor acțiuni, astfel încât motivul de recurs este nefondat.
1.4. Și criticile legate
de impozitul suplimentar pe profit calculat ca urmare a considerării ca nedeductibile
a cheltuielilor cu serviciile prestate de SC A. SRL sunt nefondate.
Administratorul V.L. ce
deținea și calitatea de director de vânzări al societății, avea ca atribuții, conform
fișei postului, și activități de intermediere pentru vânzarea de bunuri imobile,
astfel încât nu se justifică ca aceste cheltuieli de intermediere să-i fie plătite
separat și ulterior să fie considerate deductibile potrivit art. 21 alin. (4)
lit. m) C. fisc..
1.5. Aceleași considerente
(cele de la pct. 1.4.) sunt valabile și în privința taxei pe valoarea adăugată aferentă
serviciilor achitate de societate către SC A. SRL, motivul de recurs este nefondat.
1.6.În fine, și motivele
de recurs ce privesc taxa pe valoare adăugată aferentă dobânzilor percepute de societate
la promisiunile de vânzare-cumpărare și contractele de vânzare-cumpărare cu plata
prețului în rate, după data de 1 ianuarie 2007, sunt nefondate.
Dobânzile de care fac
vorbire dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. c) C. fisc. se percep pentru plata
cu întârziere a prețului.
În speță, nu este vorba
despre dobânzi penalizatoare, ci despre dobânzile înscrise în contractul de vânzare-cumpărare
cu plata prețului în rate.
Cu privire la recursurile
formulate de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad în
nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Administrația
Finanțelor Publice a municipiului Arad împotriva sentinței civile nr. 58 din 3
februarie 2010, Înalta Curte a apreciat că sunt fondate pentru următoarele considerente:
2.1. Referitor la taxa
pe valoare adăugată în sumă de 848.122 RON.
La data de 13 aprilie
2006, între SC A. SA și D.I. s-a încheiat un contract având ca obiect promisiunea
vânzării către societate a unui număr de 4.281 acțiuni deținute de persoana fizică
la SC S. SA Arad, la aceeași dată, intervenind între aceleași părți și o convenție
de constituire a dreptului de uzufruct asupra acțiunilor, în favoarea promitentului-cumpărător.
La 10 mai 2006, părțile
au convenit rezilierea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare de acțiuni,
iar reclamanta a renunțat la dreptul său de a achiziționa acțiunile cu condiția
ca noul cumpărător al acțiunilor, SC R. SA să îi plătească suma de 4.463.000 RON.
Operațiunea de renunțare
la un drept se încadrează la dispozițiile art. 129 alin. (2) lit. c) C. fisc., fiind
o prestare de servicii, „angajamentul de a nu desfășura o activitate economică,
de a nu conduce o altă persoană sau de a tolera o acțiune ori situație".
Împrejurarea că SC A.
SA (SC I. SA) a deținut pentru o scurtă perioadă de timp uzufructul acțiunilor,
acesta însemnând că a avut dreptul să culeagă dividendele societății nu modifică
natura tranzacției de renunțare la dreptul de a cumpăra acțiunile.
Societatea reclamantă
chiar și în ipoteza în care ar fi cules în fapt dividendele, deși nu există nicio
dovadă că în perioada 13 aprilie 2006-10 mai 2006 s-au și distribuit, nu a înțeles
prin renunțarea la un drept să efectueze nicio operațiune cu acțiuni.
Suma de 4.463.800 RON
a fost încasată nu în urma încheierii vreunei tranzacții având ca obiect acțiuni,
ci ca o plată pentru renunțarea la un drept.
2.2. Referitor la taxa
pe valoarea adăugată în sumă de 121.735 RON.
În fapt, organul fiscal
a constatat că societatea a dedus în mod eronat TVA, întrucât facturile fiscale
au fost emise pe numele unor societăți comerciale absorbite prin fuziune, reclamanta
preluând toate obligațiile asumate anterior fuziunii de societățile absorbite.
Recurentele-pârâte au
apreciat că au fost încălcate prevederile art. 145 alin. (8) și art. 155 alin. (8)
C. fisc., deoarece facturile nu au cuprins obligatoriu informațiile referitoare
la „numele, adresa și codul de identificare fiscală, după caz, ale beneficiarului
de bunuri sau servicii".
În realitate, i se impută
reclamantei că nu a înștiințat furnizorii despre absorbirea prin fuziune a societăților
beneficiare, pentru ca în cuprinsul facturilor să fie înscrisă denumirea reclamantei
și nu denumirea societăților absorbite.
Chiar recurentele au afirmat
că reclamanta a preluat toate obligațiile asumate anterior fuziunii de societățile
absorbite, astfel încât o asemenea cerință este excesivă, mai ales că realitatea
operațiunilor a fost dovedită.
2.3. Referitor la taxa
pe valoare adăugată în sumă de 7.644 RON aferentă utilităților realizate pe cheltuiala
societății.
Potrivit art. 145
alin. (3) lit. a) C. fisc., în vederea deducerii TVA, plătitorul are obligația să
facă dovada că bunurile și serviciile (livrate/ prestate) le utilizează în scopul
operațiunilor sale taxabile.
În speță, reclamanta a
cumpărat un teren ce aparținea Consiliului Local al municipiului Arad, cu obligația
de a proiecta și realiza anumite utilități din domeniul public.
După executarea utilităților,
acestea au fost predate în proprietatea orașului Arad.
Utilitățile au fost executate
din sume proprii, iar reclamanta a plătit unor societăți comerciale pentru „servicii
proiectare, extindere rețele apă și hidranți", „analize și elaborare acord
acces sistem distribuție".
Din contractul de proiectare
rezultă că beneficiarul este Primăria municipiului Arad și nu reclamanta, astfel
încât serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor
taxabile ale primăriei.
Împrejurarea că și reclamanta
folosește aceste utilități nu modifică finalitatea serviciilor și faptul că serviciile
au fost achiziționate ca urmare a obligației asumate prin contractul de vânzare-cumpărare
al terenului.
2.4. Referitor la suma
de 90.466 RON reprezentând impozit pe profit.
Din documentele aflate
la dosar, organul fiscal a concluzionat că lucrările efectuate la clădirile care
aparțin reclamantei ar fi trebuit să mărească valoarea de intrare a mijloacelor
fixe și să fie recuperate prin amortizare.
Dovada contrară urma să
fie făcută de reclamantă și nu de către autoritățile fiscale, astfel cum în mod
greșit a reținut judecătorul fondului.
2.5. Referitor la majorările
de întârziere în sumă de 19.858 RON.
Considerentele arătate
la pct. 2.3. sunt utile și la acest punct al motivelor de recurs, apreciindu-se
că sunt cheltuieli deductibile numai cele efectuate în scopul realizării de venituri
impozabile, conform art. 21 alin. (1) C. fisc., în timp ce utilitățile au fost realizate
în vederea predării la dispoziția Consiliului Local al municipiului Arad.
2.6. Referitor la cheltuielile
de judecată în sumă de 40.000 RON la care au fost obligate recurentele-pârâte.
Motivul de recurs este
fondat, avându-se în vedere că a fost admis numai capătul de cerere referitor la
suma de 121.735 RON TVA.
Astfel, în raport cu complexitatea
cauzei, în temeiul art. 276 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că pot fi
reduse cheltuielile de judecată la suma de 20.000 RON.
În ceea ce privește
recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad
împotriva sentinței civile nr. 196 din 19 aprilie 2010 prin care a fost admisă cererea
de completare a sentinței nr. 58 din 3 februarie 2010 cu mențiunea că „ anulează
parțial actele fiscale menționate cu privire la obligațiile principale, precum și
cu privire la majorările de întârziere aferente", Înalta Curte a reținut că
sunt pertinente considerentele arătate la pct. 2 (2.1.-2.6.) cu referire la recursurile
declarate de pârâte împotriva sentinței civile nr. 58 din 3 februarie 2010 și aplicate
la sumele ce reprezintă majorări de întârziere, astfel încât nu mai este necesară
reiterarea lor.
Contestația în anulare
formulată de SC I. SA
Prin contestația în anulare
înregistrată la data de 8 martie 2011, SC I. SA a solicitat anularea deciziei Înaltei
Curți de Casație și Justiție prezentată la pct. 1 și rejudecarea recursului în privința
capetelor ce cerere referitoare la TVA în cuantum de 848.122 RON și impozit pe profit
în sumă de 90.466 RON, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., respectiv
că „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.
Referitor la motivul privind
TVA, contestatoarea afirmă că instanța de recurs a aplicat greșit norma cuprinsă
la art. 129 alin. (2) lit. c) din C. fisc., în realitate aplicabile fiind dispozițiile
art. 141 alin. (2) lit. c) pct. c din același cod, respectiv pct. 39 alin. (2) din
H.G. nr. 44/2004. De asemenea, se susține că instanța de recurs nu a verificat atent
toate actele juridice incluse în operațiunea calificată renunțare la drept, examinând
doar contractul dintre SC Romarta SA și SC Arcoserv SA, precum și contractul de
uzufruct asupra acțiunilor. Or, dacă s-ar fi avut în vedere toate celelalte contracte
s-ar fi concluzionat în sensul că operațiunea respectivă se încadra în categoria
celor scutite de TVA.
În privința impozitului
pe profit, contestatoarea susține că instanța de recurs a omis din eroare să ia
în considerare expertiza efectuată în cauză, care a probat că lucrările nu au sporit
gradul de confort și ambient al clădirii, nu au sporit parametrii tehnici inițiali
și nici nu au majorat valoarea de intrare a mijloacelor fixe.
De asemenea, contestatoarea
a punctat și faptul că nu împărtășește opinia instanței de recurs „despre sarcina
probei în procedura de control”.
Apărările intimatei
Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad
Dintre toți intimații,
numai Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.
Intimata a arătat că toate
presupusele erori indicate de contestatoare vizează chestiuni de judecată care evocă
fondul cauzei, ele neputând fi încadrate în sintagma de greșeală materială.
Considerentele Înaltei
Curți asupra contestației în anulare
Examinând Decizia nr.
1017 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal prin prisma motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) invocat
de contestatoare, respectiv „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”,
Înalta Curte constată că niciunul dintre aspectele invocate nu poate fi circumscris
„greșelii materiale”, așa încât contestația în anulare este inadmisibilă.
În încercarea de a contura
conținutul sintagmei de „greșeală materială” atât doctrina cât și jurisprudența
au arătat că aceasta trebuie să vizeze erori evidente de fapt în legătură cu aspectele
formale ale judecății, nicidecum aspecte legate de modul de aplicare și interpretare
a prevederilor legale ori de apreciere a probelor administrate. Cu alte cuvinte,
excede „greșelii materiale” tot ceea ce conturează o greșeală de judecată pentru
că în acest mod s-ar ajunge nepermis la exercitarea unui nou recurs la recurs, ceea
ce legea noastră procesual civilă nu permite.
Or, verificând motivele
contestatoarei SC I. SA, Înalta Curte observă că toate se referă la presupuse erori
de judecată.
Astfel, contestatoarea
solicită în privința TVA aplicarea unei alte prevederi legale ca efect al reevaluării
probelor administrate iar în privința impozitului pe profit valorizarea cu prioritate
a unei expertize de specialitate în detrimentul înscrisurilor reținute de instanța
de recurs în motivarea soluției adoptate.
Cum toate aspectele invocate
exced „greșelii materiale”, pentru lămurirea lor fiind necesară reevaluarea sub
aspect probator a soluției instanței de recurs, operațiune complexă care nu poate
fi îndeplinită în limitele procedurii restrictive de față, Înalta Curte va respinge
cererea ca inadmisibilă.
În același sens este și
jurisprudența CEDO, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului
judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative,
care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri
judiciare (cauzele Mitrea c România și Stanca Popescu c România), ceea ce nu este
cazul în speță.
Temeiul legal al soluției
adoptate
Pentru considerentele
expuse la pct. 4 din decizie, în temeiul art. 319 și 320 din C. proc. civ. se va
respinge contestația în anulare de față ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de SC
I. SA împotriva Deciziei nr. 1017 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai
2011.