AFFAIRE KEREKES c. ROUMANIE

AFFAIRE KEREKES c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KEREKEȘ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 2736/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2008 DEFINIF 13/02/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Kerekeș c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele; Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 2008, Renunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 2736/02) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Nicolae Kerekeș și domnul Zita-Marta Kerekeș ( La 24 august 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamanții au susținut în special încălcarea dreptului lor de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilității lor prelungite de a obține deportarea chiriașilor care își ocupau proprietatea fără niciun titlu de închiriere și fără a le plăti chirie. La 26 septembrie 2005, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. La 11 mai 1995, reclamanții au introdus în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Târgu-Mureș o acțiune în custodia unui bun imobil situat la nr. 6 din strada Republicii, la Târgu-Mureș, care fusese naționalizată în temeiul Decretului nr. 92/1950. La 18 noiembrie 1996, Consiliul local din Târgu-Mureș, parte Apărătoare a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, încheie cu V.E. și V.A. un contract de închiriere cu o durată de un an pe o parte a binelui revendicat de reclamanți. Prin hotărârea din 24 septembrie 1997, instanța a dat dreptul la acțiune în fața reclamanților, considerând că bunul imobil revendicat fusese naționalizat în necunoașterea decretului nr. 92/1950. Această hotărâre a devenit definitivă la 17 decembrie 1997, neatinsă în recurs. După 1 decembrie 1997, data la care contractul de închiriere a V.E. și V.A. a avut loc la termen, acestea au continuat să locuiască în proprietatea reclamanților. 10. La 15 octombrie 1999, reclamanții le-au retras, prin intermediul aprozilor Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Ei le-au spus că nu doresc să încheie cu ei un contract de închiriere pe motiv că bunul pe care îl ocupau era, de fapt, un spațiu comercial, așa cum reiese din registrul funciar. Ei le-au arătat în plus că nu au intenționat să aprobe modificările pe care ocupanții le aduseseră bunurilor lor, pentru care nu și-au dat consimțământul. 11. V.E. și V.A. au răspuns că contractul de închiriere pe care l-au încheiat cu laîl a fost prelungit automat pentru o perioadă de cinci ani de către ordonanța de urgență a guvernului nr. 4/1999 privind protecția chiriașilor (denumită în continuare OUG nr 40/99 12. La 12 septembrie 1999, reclamanții au solicitat din nou V.E. și V.A., prin intermediul aprozilor Tribunalului de Primă Instanță din Târgu-Mureș să părăsească locul în cel mai scurt timp posibil. 40/1999, prelungirea legală a contractelor de închiriere nu a avut loc dacă locatarii și-ar fi schimbat total sau parțial destinația proprietății. Or, ei le-au indicat că au fost conștienți de modificările aduse proprietății lor, nu numai fără consimțământul lor, ci și fără a dispune de permisele de construcție cerute de lege. Prima acțiune în expulzare 13. La 15 octombrie 1999, reclamanții au introdus la Tribunalul de Primă Instanță din Târgu-Mureș o acțiune în expulzare din V.E. și V.A. Ei au invocat faptul că erau proprietari ai imobilului ocupat de pârâti și că aceștia nu cădeau sub comanda L.U.U.G. n. 40/1999 privind prelungirea legală a contractelor de închiriere, din cauza faptului că au schimbat destinația bunului, transformând un fost local comercial într-o locuință fără consimțământul lor și fără permisele de construcție impuse de lege. 14. printr-o hotărâre din 3 februarie 2000, instanța le-a respins cererea pe motiv că au omis să respecte condițiile de formă prevăzute de OUG n 400/1999 pentru notificarea chiriașilor în vederea încheierii unui nou contract de închiriere. 15. La apelul reclamanților, tribunalul județean din Mureș, printr-o hotărâre din 22 noiembrie 2000, a primit acțiunea reclamanților și a acordat expulzarea pârâtilor din clădirea lor. El a menționat că, la data la care consiliul local Târgu-Mureș a încheiat cu ei un contract de închiriere, ei știau că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară. El a considerat că pârâtii nu au putut invoca dispozițiile de protecție ale L 40/1999, având în vedere faptul că au modificat proprietatea reclamanților, fără a solicita consimțământul acestora și fără autorizațiile necesare, circumstanțele care nu permiteau prelungirea legală a contractelor de închiriere în temeiul Legii nr. 4/1999. 16. printr-o hotărâre definitivă din 24 mai 2001, instanța de apel a Târgu și V.D., a anulat hotărârea pronunțată în apel de către tribunalul departamental și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță. Ea a considerat că tribunalul nu a notificat V.E. și V.D. cererea lor de a încheia un contract de închiriere în conformitate cu formele impuse de art. 10 alineatele (1) din LUME nr. 40/99. A doua acțiune în expulzare 17. La 30 iunie 2004, reclamanții au introdus la Tribunal prima instanță a Târgu-Mureș o a doua acțiune în expulzare de la V.E. și V.A. Ei au susținut că, în urma hotărârii definitive din 24 mai 2001 a Tribunalului din Târgu-Mureș de respingere a cererii lor de expulzare, pârâtii au persistat în refuzul lor de a încheia cu ei un contract de închiriere și de a le plăti o chirie pentru partea bunului pe care îl ocupau fără titlu. 18. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2004, Tribunalul le-a primit cererea și le-a retras. El a menționat că prelungirea automată, pe o perioadă de cinci ani, a contractelor de închiriere a chiriașilor prevăzute de OUG nr 40/99 a fost, în speță, în vigoare începând cu 8 aprilie 2004. El a considerat că inculpații care au recunoscut, în timpul interogatoriului lor în fața instanței, că nu au plătit chirie în ultimii trei ani, nu mai puteau invoca în favoarea lor articolul din oug nr 40/1999 care deschidea posibilitatea de a prelungi, în anumite condiții, durata contractelor de închiriere încheiate. Această hotărâre a devenit definitivă, nici una dintre părțile care au făcut apel. Evoluții ulterioare la 18 octombrie 2004 19. La 29 noiembrie 2004, V.E. și V.A. au părăsit de bună voie partea din proprietate a celor care ocupau din noiembrie Potrivit reclamanților, V.E. și V.A. nu le-au dat cheile și au distrus, plecând, toate instalațiile existente în interiorul clădirii. 20. La 2 ianuarie 2005, reclamanții au depus la Parchet în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Târgu-Mureș o plângere penală cu constituirea unei părți civile împotriva V.E. și V.A. a șefului de degradare al clădirii lor. printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2005, Tribunalul departamental din Târgu-Mures a anulat ordinul de nejudiciare pe care procurorul îl luase ca urmare a plângerii reclamanților și a retrimis cauza aceluiași Parchet în vederea inițierii procedurilor penale împotriva V.E. și V.A. ale șefului de degradare al proprietății Reclamanți. Din documentele furnizate reiese că această procedură este în prezent pendinte în fața Parchetului lângă Tribunalul de Primă Instanță din Târgu-Mureș. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 21. Dispozițiile relevante ale internului sunt descrise în Hotărârile Radovici și Stănescu c. România 8479/01, 71351/01 și 71352/01, 2 noiembrie 2006, §§ 53-59) și Burzo c. România 75240/01, §§ 26-34, 4 1 din Protocolul nr. 22. Reclamanții se plâng de imposibilitatea lor prelungită de a obține deportarea chiriașilor care își ocupau proprietatea și văd o încălcare a dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 23. Guvernul exclude din această cauză faptul că faptele noi care au avut loc după introducerea, de către solicitanți, a celei de a doua acțiuni de evacuare duc la pierderea calității de victimă în sensul articolului 34 din convenție. 24. Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ei susțin că, deși au fost recunoscuți dreptul de proprietate printr-o decizie care a devenit definitivă la 17 În decembrie 1997, ei nu au avut nici o satisfacție cu proprietatea lor, nici au încasat chirie timp de aproximativ șapte ani; prin urmare, ei consideră că hotărârea din 18 octombrie 2004 nu i-ar putea priva de calitatea lor de victimă, pe care au avut-o și pe care o au întotdeauna. 25. Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Hotărârea Ludi c. Elveția, seria A n 238, p. 18, § 34). Or, aceasta remarcă în speță că hotărârea din 18 octombrie 2004 nu face altceva decât să-i dea afară pe chiriașii din imobilul reclamanților, fără a se pronunța nicio reparație pentru pierderea de închiriere a bunului lor însoțit de plata chiriei; prin urmare, acesta nu poate, în niciun caz, să șteargă efectele prelungirii legale a contractelor de închiriere în temeiul LAU n 40/99. Cu toate acestea, Curtea consideră că problema ridicată de guvern constituie un aspect determinant pentru stabilirea, în speță, și pe teren de la art. 41 din convenție, întinderea prejudiciului suferit efectiv de solicitanți. 26. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă de către guvern. 27. Pe de altă parte, Curtea arată că acest Reclamanții consideră că o perioadă prelungită de valabilitate a contractului de închiriere este o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la acesta. (1) Ei susțin că reglementările naționale privind relațiile dintre proprietari și chiriași au creat o povară disproporționată până în momentul în care au fost restituiți bunurile în cauză și că, timp de aproape șapte ani, nu au reușit nici să-și recupereze proprietatea, nici să încaseze chirie de la locatari. 29. Guvernul contestă această teză. Admitând că refuzul organismelor naționale de primire a acțiunii în expulzarea chiriașilor s mai puțin analiza într-o interferență în dreptul recurentelor de a utiliza proprietatea proprietății lor, el consideră că această interferență a fost justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 în temeiul reglementărilor privind utilizarea bunurilor. Această interferență a fost prevăzută de lege, a vizat un scop legitim de interes general și nu a fost disproporționată cu acesta. 30. Curtea reamintește că a trebuit deja să cunoască cauze privind durata prelungită a activității proprietarilor de a-și recupera uzul proprietăților sau de a primi o chirie din cauza prelungirii prin lege a contractelor de închiriere încheiate cu statul înainte de 1989, imposibilitate care rezultă din aplicarea dispozițiilor de urgență adoptate de guvern în materie de închiriere ( Radovici Stanescu România , n 8479/01, 71351/01 și 71352/01, 2 noiembrie 2006 și Burzo c. România, 75240/01, 4 martie 2008). Curtea a considerat că, chiar și ținând seama de marja largă de apreciere lăsată la latitudinea statelor sub unghiul articolului 1 menționat anterior, îi sancționează pe proprietarii care au omis să respecte condițiile de formă prevăzute de ordonanța de urgență a Ön 40/99 impunându-le o obligație la fel de grea ca aceea de a păstra chiriașii în clădirile lor timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe chirie, le-a impus o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul corect între interesele implicate ( Radovici și Stancescu, citată anterior, punctul 89). 31. Curtea nu are nici un motiv, în această specie, pentru a se asigura că nu se află în afara constatărilor sale anterioare. Curtea consideră că restricțiile impuse de reclamanți cu privire la utilizarea proprietății lor imobiliare, în special în ceea ce privește locul în care s-au aflat între 17 Decembrie 1997, când li s-a recunoscut definitiv dreptul de proprietate, iar la 18 octombrie 2004, data la care a fost admisă cererea de expulzare a acestora, să-i oblige pe ocupanți să le plătească chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor din legislația de urgență privind locuințele (Radovici și Stanescu) § 88), menționat anterior, nu au creat un echilibru corect între protecția dreptului la respectarea proprietăților lor și cerințele de interes general. 32. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALIMENTARĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 33. Reclamanții denunță o încălcare a articolului 6 din convenție în raport cu procedura deschisă ca urmare a acțiunii lor de expulzare încheiată prin hotărârea definitivă din 24 mai 2001, pe care o consideră inechitabilă din cauza unei necunoașteri a principiului egalității armelor și ținând seama de modul în care instanțele naționale au interpretat și aplicat dreptul intern. 34. Curtea arată că acest litigiu este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie, de asemenea, declarat admisibil. 35. Având în vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr 1 (punctul 32 de mai sus), Curtea consideră că În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 37. Pentru prejudicii materiale, reclamanții solicită 18 300 dolari americani (USD) ca compensație pentru lipsa lor de câștig rezultat din obligația de a obliga ocupanții propriei clădiri să le plătească chirie; în plus, ei solicită rambursarea sumei de 5 793 USD reprezentând cheltuielile necesare pentru predarea bunurilor lor în statul în care el a fost înainte ca ocupanții clădirii lor să le dețină și să le modifice fără autorizarea impusă de lege. În ceea ce privește prejudiciul moral, ei solicită 15 000 USD pentru repararea suferințelor psihice și a stresului pe care pretind că l-au suferit de la retrocesiunea clădirii lor, ținând cont de toate motivele pe care au trebuit să le întreprindă, la vârsta lor înaintată, timp de aproape șapte ani, pentru a recupera proprietatea lor. 38. Guvernul solicită Curții să nu dea nici o sumă pentru daune materiale. El arată că suma solicitată pentru a aduce înapoi proprietatea lor. 38. Guvernul solicită Curții să nu dea nici o sumă pentru daune materiale. Cu toate acestea, în statul în care a fost înainte ca ocupanții clădirii lor să-l dețină nu a fost justificată. El consideră că o constatare a încălcării de către Curte a drepturilor invocate de solicitanți ar putea constitui în sine o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de aceștia. 39. Curtea tocmai a constatat o necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Din cauza faptului că reclamanții primesc, timp de mai mulți ani, chiriile pentru proprietatea care le-a fost retrocedată din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor identificate în legislația de urgență privind locuințele (punctul 31 de mai sus). Prin urmare, acordarea unei sume pentru privarea clădirii lor ar fi în legătură directă cu încălcarea constatată. În ceea ce privește cererea lor în legătură cu prejudiciile morale, Curtea nu poate ignora nici numeroasele demersuri pe care le-au întreprins reclamanții pentru a-și recupera proprietatea, nici sentimentele de suferință pe care le-au întâmpinat în legătură cu o perioadă lungă de timp în care s-au aflat să încheie un contract de închiriere cu chiriașii sau să le impună să facă o bună utilizare a bunurilor lor. Comisia consideră că faptele în litigiu au condus la ingerințe grave în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, la care simpla constatare a încălcării care figurează în această hotărâre nu poate fi remediată. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele de care dispune și care acționează în mod echitabil, conform dispozițiilor art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamanților în comun 15 000 EUR (EUR), toate cauzele prejudiciului. EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată angajate în cadrul procedurii în fața Curții. Ei prezintă mai multe facturi referitoare, pe de o parte, la cheltuielile plătite avocatului care le reprezintă în cadrul procedurii în fața Curții și, pe de altă parte, la cheltuielile de traducere și de trimitere a documentelor la Curte prin fax. 42. Guvernul nu se opune ca reclamanților să li se acorde o sumă corespunzătoare cheltuielilor reale, necesare și rezonabile suportate efectiv de solicitanți în cadrul procedurii în fața instanțelor naționale sau în fața Curții. 43. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri, și este acordată reclamanților. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN ACEASTA, CURȚA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei românești la rata aplicabilă la data plății 000 EUR (quinze mii de euro) pentru daune materiale și morale, (ii) 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, (iii). orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele respective, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KEREKEȘ c. ROUMANIE

(Requête n

o

2736/02)

ARRÊT

STRASBOURG

13 novembre 2008

DÉFINITIF

13/02/2009

Cet

arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Kerekeș c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

2736/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M.

Nicolae

Kerekeș et M

me

Zita-Marta

Kerekeș («

les requérants

»), ont saisi la Cour le

24 août 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la

Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Dana-Monica Pozdîrcă, avocate à Târgu-Mureș. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants alléguaient en particulier une atteinte à leur droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison de leur impossibilité prolongée d’obtenir l’expulsion des locataires qui occupaient leur bien immobilier sans aucun titre de location et sans leur payer de loyer.

4.

Le 26 septembre 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1952 et 1949 et résident à Târgu-Mureș.

6.

Le 11 mai 1995, les requérants introduisirent près le tribunal de première instance de Târgu-Mureș une action en revendication d’un

bien

immobilier sis au n

o

6 de la rue de la République, à Târgu-Mureș, qui avait été nationalisé en vertu du décret n

o

92/1950.

7.

Le 18 novembre 1996, le conseil local de Târgu-Mureș, partie

défenderesse à l’action en revendication introduite par les requérants, conclut avec V.E. et V.A. un contrat de bail d’une durée d’un an sur une

partie du bien revendiqué par les requérants.

8.

Par un jugement du 24 septembre 1997, le tribunal fit droit à l’action

en revendication des requérants, jugeant que le bien immobilier revendiqué avait été nationalisé en méconnaissance du décret n

o

92/1950. Ce jugement devint définitif le 17

décembre 1997, n’ayant pas été attaqué en appel.

9.

Après le 1

er

décembre

1997, date à laquelle le bail de V.E. et V.A. arriva à terme, ceux-ci continuèrent à résider dans l’immeuble des requérants.

10.

Le 15 octobre 1999, les requérants les sommèrent, par l’intermédiaire des huissiers du tribunal de première instance de Târgu­Mureș, d’évacuer les lieux en se prévalant du jugement définitif du 24 septembre 1997. Ils leur firent savoir qu’ils ne souhaitaient pas conclure avec eux un bail au motif que le bien qu’ils occupaient était, en réalité, un local commercial, comme il ressortait du registre foncier. Ils leur indiquèrent en outre qu’ils n’entendaient nullement approuver les modifications que les occupants avaient apportées à leur bien, pour lesquelles ils n’avaient pas donné leur consentement.

11.

V.E. et V.A. répondirent que le bail qu’ils avaient conclu avec l’Etat avait été prorogé automatiquement pour une durée de cinq ans par l’ordonnance d’urgence du gouvernement n

o

40/1999 sur la protection des

locataires (ci-après l’OUG n

o

40/99).

12.

Le 12 septembre 1999, les requérants sommèrent à nouveau V.E. et V.A., par l’intermédiaire des huissiers du tribunal de première instance de Târgu-Mureș de quitter les lieux dans les plus brefs délais. Ils leur rappelaient qu’en vertu de l’article 13 g) de l’OUG n

o

40/1999, la prorogation légale des contrats de bail n’opérait pas si les locataires avaient changé en totalité ou partiellement la destination du bien. Or, ils leur indiquèrent qu’ils étaient au courant des modifications apportées à leur bien, non seulement sans avoir leur consentement mais en plus sans disposer des permis de construire requis par la loi.

1.

La première action en expulsion

13.

Le 15 octobre 1999, les requérants introduisirent auprès du tribunal

de première instance de Târgu-Mureș une action en expulsion de V.E. et V.A. Ils faisaient valoir qu’ils étaient propriétaires de l’immeuble occupé par les défendeurs et que ces derniers ne tombaient pas sous le coup de l’OUG n

o

40/1999 sur la prorogation légale des contrats de bail, du fait qu’ils avaient changé la destination du bien, transformant un ancien local commercial en habitation sans leur consentement et sans les permis de construire requis par la loi.

14.

Par un jugement du 3 février 2000, le tribunal rejeta leur demande au motif qu’ils avaient omis de respecter les conditions de forme prévues par l’OUG n

o

40/1999 pour la notification des locataires en vue de la conclusion d’un nouveau contrat de bail.

15.

Sur appel des requérants, le tribunal départemental de Mureș, par un

arrêt du 22 novembre 2000, accueillit l’action des requérants et ordonna l’expulsion des défendeurs de leur immeuble. Il nota qu’à la date à laquelle le conseil local de Târgu-Mureș avait conclu avec eux un contrat de bail, ils savaient que les requérants avaient introduit une action en revendication immobilière. Il jugea que les défendeurs ne pouvaient pas se prévaloir des dispositions protectrices de l’OUG n

o

40/1999 compte tenu du fait qu’ils avaient modifié le bien des requérants, sans demander leur consentement et sans les autorisations nécessaires, circonstances qui rendaient inapplicable la prorogation légale des contrats de bail en vertu de l’OUG n

o

40/1999.

16.

Par un arrêt définitif du 24 mai 2001, la cour d’appel de Târgu­Mureș accueillit le recours de V.E. et V.D., annula la décision rendue en appel par le tribunal départemental et confirma le bien-fondé du jugement rendu par le premier ressort. Elle jugea que les requérants n’avaient pas notifié à V.E. et V.D. leur demande de conclure un contrat de bail selon les formes imposées par l’article 10 § 1 de l’OUG n

o

40/99.

2.

La seconde action en expulsion

17.

Le 30 juin 2004, les requérants introduisirent auprès du tribunal

de

première instance de Târgu-Mureș une deuxième action en expulsion de V.E. et V.A. Ils faisaient valoir que, suite à l’arrêt définitif du 24 mai 2001 de la cour d’appel de Târgu-Mureș rejetant leur demande d’expulsion, les défendeurs avaient persisté dans leur refus de conclure avec eux un contrat de bail et de leur payer un loyer pour la partie du bien qu’ils occupaient sans titre.

18.

Par un jugement du 18 octobre 2004, le tribunal accueillit leur demande et ordonna l’expulsion. Il nota que la prolongation automatique, pour une durée de cinq ans des contrats de bail des locataires prévue par l’OUG n

o

40/99 était, en l’espèce, échue depuis le 8

avril

14

§

1

de l’OUG n

o

40/1999 qui ouvrait la possibilité de proroger, sous certaines conditions, la durée des baux d’habitation arrivés à terme.

Ce jugement devint définitif, aucune des parties n’ayant fait appel.

3.

Développements postérieurs au 18 octobre 2004

19.

Le 29

novembre

2004, V.E. et V.A. quittèrent de leur propre gré la partie de l’immeuble des requérants qu’ils occupaient depuis le

18

novembre

1996 sans en informer les propriétaires. Selon les requérants, V.E. et V.A. ne leur remirent pas les clefs et détruisirent, en partant, toutes les installations existant à l’intérieur de l’immeuble.

20.

Le 2 janvier 2005, les requérants introduisirent auprès du parquet près le tribunal de première instance de Târgu-Mureș une plainte pénale avec constitution de partie civile à l’encontre de V.E. et V.A. du chef de dégradation de leur immeuble. Par un jugement du 16 novembre 2005, le

tribunal départemental de Târgu-Mures annula l’ordonnance de non-lieu que le parquet avait prise à la suite de la plainte des requérants et renvoya l’affaire au même parquet en vue d’enclencher les poursuites pénales à l’encontre de V.E. et V.A. du chef de dégradation de l’immeuble des

requérants. Il ressort des pièces fournies que cette procédure est actuellement pendante devant le parquet près le tribunal de première instance de Târgu-Mureș.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

21.

Les dispositions pertinentes du interne sont décrites dans les arrêts

Radovici et Stănescu c. Roumanie

(n

os

8479/01, 71351/01 et 71352/01, 2

novembre 2006, §§

53-59) et

Burzo c. Roumanie

(n

o

75240/01, §§ 26-34, 4

mars 2008).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU

protocole n

o

1

22.

Les requérants se plaignent de leur impossibilité prolongée d’obtenir l’expulsion des locataires qui occupaient leur bien immobilier et y voient une atteinte au droit garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

23.

Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de ce grief en faisant valoir que les faits nouveaux intervenus après l’introduction, par les

requérants, de leur deuxième action en évacuation entraînent pour eux la

perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention.

24.

Les requérants invitent la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Ils font valoir que, bien qu’ils se soient vu reconnaître le droit de propriété par une décision devenue définitive le 17

décembre 1997, ils n’ont ni joui de la possession de leur bien, ni encaissé de loyers pendant environ sept ans. Dès lors, ils estiment que le jugement du 18 octobre 2004 ne saurait les priver de leur qualité de victime, qu’ils ont eue et qu’ils ont toujours.

25.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les

autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l’arrêt

Ludi c. Suisse

, série A n

o

238, p. 18, § 34). Or, elle note en l’espèce que le jugement du 18

octobre 2004 ne fait qu’ordonner l’expulsion des locataires de l’immeuble des requérants, sans prononcer une quelconque réparation pour la perte de jouissance de leur bien assortie de l’impossibilité d’encaisser des

loyers. Il ne saurait donc, en aucun cas, effacer les effets de la prorogation légale des contrats de bail en vertu de l’OUG n

o

40/99.

La Cour estime, cependant, que la question soulevée par le

Gouvernement constitue un aspect déterminant pour établir, en l’occurrence, et sur le terrain de l’article 41 de la Convention, l’étendue du préjudice effectivement subi par les requérants.

26.

Partant, il y a lieu de rejeter cette exception du Gouvernement.

27.

La Cour relève par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

28.

Les requérants considèrent que l’impossibilité prolongée d’obtenir l’expulsion des locataires qui occupaient leur bien immobilier sans aucun titre de location et sans leur payer de loyer constitue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

locataires.

29.

Le Gouvernement conteste cette thèse. Admettant que le refus des

instances nationales d’accueillir l’action en expulsion des locataires s’analyse en une ingérence dans le droit des requérantes d’user de leur bien

immobilier, il considère que cette ingérence était justifiée sous l’angle du second alinéa de l’article

1 du Protocole n

o

1 au titre de la réglementation de l’usage des biens. Cette ingérence était prévue par la loi, visait un but légitime d’intérêt général et n’était pas disproportionnée à celui-ci.

30.

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu à connaître des affaires concernant l’impossibilité prolongée pour les propriétaires de récupérer l’usage de leurs immeubles ou de se voir octroyer un loyer en raison de la prorogation par la loi des baux d’habitation conclus avec l’Etat avant 1989, impossibilité résultant de l’application des dispositions d’urgence adoptées par le gouvernement en matière de baux d’habitation (

Radovici

et

Stănescu

c.

Roumanie

, n

os

8479/01, 71351/01 et 71352/01, 2

novembre 2006 et

Burzo c. Roumanie,

n

o

75240/01, 4 mars 2008). La

Cour a estimé que, même en tenant compte de la large marge d’appréciation laissée aux Etats sous l’angle de l’article 1 précité, sanctionner les propriétaires ayant omis de se conformer aux conditions de forme prévues par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

40/99 en leur imposant une obligation aussi lourde que celle de garder des locataires dans leur immeuble pendant plusieurs années, sans aucune possibilité concrète et réelle de percevoir un loyer, a fait peser sur eux une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre entre les intérêts en jeu (

Radovici et Stancescu

précité, § 89).

31.

La Cour ne décèle aucune raison, en la présente espèce, de s’écarter de ses constats antérieurs. Elle considère que les restrictions subies par les

requérants quant à l’usage de leur bien immobilier, et notamment l’impossibilité dans laquelle ils se sont trouvés entre le 17

décembre 1997, quand ils se sont vu reconnaître de façon définitive leur droit de propriété, et le 18 octobre 2004, date à laquelle leur demande d’expulsion a été admise, d’obliger les occupants à leur verser un loyer en raison des dispositions défectueuses et des lacunes dans la législation d’urgence sur le logement (

Radovici et Stanescu

précité, § 88), n’ont pas ménagé un juste équilibre entre la protection du droit au respect de leurs biens et les exigences de l’intérêt général.

32.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

33.

Les requérants dénoncent une violation de l’article 6 de la Convention par rapport à la procédure ouverte à la suite de leur action en expulsion terminée par l’arrêt définitif du 24 mai 2001, qu’ils estiment inéquitable en raison d’une méconnaissance du principe de l’égalité des armes et compte tenu de la manière dont les juridictions nationales ont interprété et appliqué le droit interne.

34.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit, donc, aussi être déclaré recevable.

35.

Eu égard au constat relatif à l’article 1 du Protocole n

o

1 (paragraphe

32 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

36.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

37.

Pour dommage matériel, les requérants réclament 18

300

dollars

américains (USD) à titre de compensation de leur manque à gagner résultant de l’impossibilité d’obliger les occupants de leur immeuble à leur verser un loyer. Ils demandent, en outre, le remboursement de la somme de 5

793

USD représentant les dépenses nécessaires à la remise de leur bien dans l’état où il était avant que les occupants de leur immeuble en prennent possession et le modifient sans les autorisations requises par la loi.

Concernant le dommage moral, ils sollicitent 15

000 USD pour la réparation des souffrances psychiques et du stress qu’ils disent avoir subis depuis la

rétrocession de leur immeuble compte tenu de toutes les démarches qu’ils ont eu à entreprendre, à leur âge avancé, pendant près de sept ans, pour recouvrer la possession de leur bien.

38.

Le Gouvernement demande à la Cour de n’octroyer aucune somme pour dommage matériel. Il relève que le montant réclamé pour ramener le

bien dans l’état où il était avant que les occupants de leur immeuble en prennent possession n’était pas justifié. Il estime qu’un constat de violation, par la Cour, des droits invoqués par les requérants pourrait constituer en soi une réparation satisfaisante du préjudice moral subi par eux.

1 du Protocole n

o

1 en raison de l’impossibilité pour les requérants de percevoir, pendant plusieurs années, les loyers pour le bien qui leur a été rétrocédé en raison des dispositions défectueuses et des lacunes relevées dans la législation d’urgence sur le logement (paragraphe 31 ci-dessus). L’octroi d’une somme pour privation de jouissance de leur immeuble serait donc en liaison directe avec la violation constatée.

S’agissant de leur demande au titre des préjudices moraux, la Cour ne saurait ignorer, ni les nombreuses démarches que les requérants ont eu à entreprendre pour recouvrer la possession de leur bien, ni les sentiments de détresse qu’ils ont dû éprouver face à l’impossibilité prolongée dans laquelle ils se sont trouvés de conclure un bail avec les locataires ou d’exiger qu’ils fassent un bon usage de leur bien. Elle considère que les faits litigieux ont entraîné des ingérences graves dans le droit des requérants au respect de leur bien, auxquelles le simple constat de violation figurant dans cet arrêt ne saurait remédier.

40.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue aux requérants conjointement 15

000

euros (EUR), toutes causes de préjudice confondues.

B.

Frais et dépens

41.

Les requérants demandent également 1

000

EUR pour les frais et dépens engagés dans la procédure devant la Cour. Ils soumettent plusieurs factures relatives, d’une part, aux frais payés à l’avocate qui les représente dans la procédure devant la Cour, et, d’autre part, aux frais de traduction et d’envoi des documents à la Cour par télécopie.

42.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce que les requérants se voient octroyer une somme correspondant aux dépens réels, nécessaires et raisonnables, encourus effectivement par les requérants dans la procédure devant les juridictions nationales ou devant la Cour.

43.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque

centrale

européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 ;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du versement

:

i.

15

000

EUR (quinze mille euros) pour dommages matériel et moral,

ii.

1 000

EUR (mille euros) pour frais et dépens,

iii.

tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président