Trifu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 1242/02) împotriva României și care un cetățean al acestui stat, dl. Jean Trifu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 5 aprilie 2001 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. R.-H. Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține că a suferit o leziune a dreptului său la respectul asupra bunurilor sale din cauza imposibilității în care s-a găsit de a dispune de apartamentul său și de a percepe chiriile. El se plânge de asemenea de rezultatul primei acțiuni de expungere, precum și de interpretarea făcută de tribunale a legilor aplicabile cauzei sale.

La 29 iunie 2007, președintele celei de-a treia secții a hotărât să comunice pretențiunea derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1 Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examine în același timp. EN FAPT

În 1989, înainte de căderea regimului comunist, reclamantul a părăsit România.

La 15 septembrie 1989, apartamentul reclamantului, situat la București, pe strada Păcii, a fost naționalizat în virtutea decretului nr. 223/1974.

În 1990, pe baza legii nr. 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și locatari ("legea nr. 5/1973"), Statul a închiriat acest apartament dl. M.C.

La 26 noiembrie 1993, reclamantul a citat în judecată consiliul local al Bucureștiului și a cerut restituirea apartamentului.

La 18 aprilie 1994, legea nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere de locuințe a intrat în vigoare. La 20 decembrie 1994, un nou contract de închiriere a fost încheiat între dl. M.C. și societatea de stat O.

Prin decizie definitivă din 10 aprilie 1995, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea de revendicare a reclamantului și a ordonat consiliului local al Bucureștiului să-i restituie apartamentul. Printr-un ordin din 31 octombrie 1995, primăria Bucureștiului, în virtutea deciziei precitate, a ordonat restituirea apartamentului. La 21 decembrie 1995, s-a dres un proces-verbal de punere în posesie a apartamentului, fără ca reclamantul să poată avea acces la bunul său. De la această dată, interesatul a plătit taxele și impozitele aferente apartamentului. B. Prima procedură de expungere a locatarilor

La 25 ianuarie 1996, reclamantul a citat în judecată în fața tribunalului de primă instanță din București locatarul M.C. și a cerut expungerea sa. El a susținut că contractul de închiriere al dl. M.C., încheiat la 20 decembrie 1994, expiraseră la data punerii în posesie a apartamentului. La 16 mai 1996, a precizat acțiunea. El a susținut că locatarul nu mai locuia în apartament de la 1991, în încălcarea art. 19 din legea nr. 5/1973 privind durata dreptului de folosință a locuinței în caz de mutare definitivă, dar că refuza să elibereze spațiile. S-a bazat și pe art. 24 § d din legea nr. 5/1973 care reglementează cazurile de expungere a locatarilor și pe neachitarea chiriei de către M.C. timp de mai mult de trei luni.

La 28 octombrie 1996, ca urmare a decesului dl. M.C., tribunalul a introdus în procedură pe M.A. și M.M., succesorii dl. M.C., ca pârți în lipsă.

La 27 ianuarie 1999, pârții au formulat o cerere reconvențională și au solicitat tribunalului să-l oblige pe reclamant să le furnizeze o altă locuință. Ei susțineau că decizia de restituire a apartamentului reclamantului nu le era opozabilă și invocau dispozițiile legii nr. 17/1994.

La 8 aprilie 1999, ordonanța de urgență a guvernului nr. 40/1999 ("OUG nr. 40/1999") privind protecția locatarilor și stabilirea chiriei pentru spațiile de locuit a intrat în vigoare.

Prin decizie din 16 februarie 2000, tribunalul de primă instanță din București a respins acțiunea de expungere introdusă de reclamant și a admis parțial cererea reconvențională a pârților. De fapt, după ce a constatat că locatarii s-au văzut prelungit contractul de închiriere în virtutea legii nr. 17/1994 până în mai 1999, și în virtutea OUG nr. 40/1999 până în 2002, tribunalul a constatat că apartamentul constituia singura lor locuință și că nu l-au părăsit niciodată definitiv. Prin urmare, motivul derivat din art. 19 din legea nr. 5/1973 privind durata dreptului de folosință a locuinței în caz de mutare definitivă era fără temei. Cât privește acuzația de neplată a chiriei timp de trei luni consecutive, tribunalul a constatat că reclamantul nu furnizase dovada. În consecință, condițiile impuse de art. 24 § d din legea nr. 5/1973 privind expungerea locatarilor nu erau îndeplinite. În plus, reclamantul nu dovedise că adresase locatarilor o notificare în vederea încheieren unui contract de închiriere pentru durata și chiria prevăzute de OUG nr. 40/1999. Astfel, locatarii locuiau apartamentul în virtutea unui titlu, și anume contractul de închiriere încheiat la 20 decembrie 1994 și prelungit (publicat) prin efectul respectiv al legii nr. 17/1994 și al OUG nr. 40/1999.

Reclamantul a declarat apel. În primul rând, a susținut că locatarii nu mai puteau beneficia de protecția oferită de legea nr. 5/1973 deoarece nu mai locuiau apartamentul. În al doilea rând, a afirmat că aceștia închiriau apartamentul în subzalog fără acordul acestuia. În fine, a susținut că, în virtutea excepției prevăzute la art. 13 b) din OUG nr. 40/1999, M.A. și M.E., având vândut după 1 ianuarie 1990 un apartament de care erau proprietari, nu puteau beneficia de bunul drept al prelungirii contractului de închiriere.

Prin decizie din 18 mai 2000, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul reclamantului ca fiind neîntemeiat. El a constatat de fapt că reclamantul nu dovedise că locatarii nu mai locuiau apartamentul sau că l-au închiriat în subzalog. De asemenea, cum dovada vânzării unui apartament de către locatari nu fusese furnizată, art. 13 din OUG nr. 40/1999 privind excepțiile la prelungirea bunului drept al contractului de închiriere nu se aplica. În fine, cât privește motivul derivat din art. 9 și 10 din OUG nr. 40/1999 care stabilesc procedura care trebuie urmată de proprietar pentru a încheiene un contract de închiriere cu locatarii și consecințele nerespectării acestei proceduri de către proprietar, tribunalul a constatat că nenotificarea de către reclamant a locatarilor atrăgea prelungirea bunului drept a contractului de închiriere anterior.

La 13 iunie 2000, reclamantul a introducut un recurs împotriva acestei decizii reiterate acuzațiile sale.

Printr-o hotărâre definitivă din 16 noiembrie 2000, curtea de apel din București a respins recursul reclamantului ca fiind neîntemeiat și a confirmat deciziile jurisdicțiilor inferioare. C. A doua procedură de expungere a locatarilor

La 7 ianuarie 2004, asociația proprietarilor imobilului în care se află apartamentul reclamantului a citat în judecată pe M.A. și M.M., cerând ca aceștia să fie condamnați la plata datoriilor de cheltuieli în montant de 51 849 722 lei români (ROL) pentru perioada februarie 2001 - decembrie 2003. Asociația și-a bazat acțiunea pe dispozițiile legii nr. 114/1996 privind locuințele.

La 26 februarie 2004, reclamantul a intervenit în procedură în nume propriu. El a solicitat rezilierea contractului de închiriere, expungerea locatarilor și condamnarea acestora la plata datoriilor de cheltuieli. Confirm că era conștient de prelungirea bunului drept a contractului lor de închiriere în virtutea dispozițiilor OUG nr. 40/1999, el a susținut că dreptul său de proprietate era în pericol din cauza datoriilor acumulate de locatari și a riscului de a vedea apartamentul său vândut la licitație.

În ședința din 11 martie 2004, asociația proprietarilor a precizat acțiunea și a anunțat intenția de a persecuta reclamantul ca proprietar al apartamentului. Acesta a formulat apel pentru garanție împotriva M.A. și M.M.

La 30 martie 2004, tribunalul de primă instanță din București a constatat că locatarii nu achitaseră cheltuielile pentru perioada noiembrie 2001 - noiembrie 2003 și că datoria lor la acest titlu se ridica la 51 849 722 ROL. În virtutea art. 24 din legea nr. 114/1996 privind rezilierea contractelor de închiriere înainte de data expirării, tribunalul a pronunțat rezilierea contractului de închiriere încheiat la 20 decembrie 1994 între locatari și societatea de stat O., și a condamnat reclamantul la plata sumei de 49 349 722 ROL corespunzând datoriilor de cheltuieli, asortite cu dobânzi. De asemenea, el a ordonat expungerea M.A. și M.M. din cauza inexistenței unui titlu de închiriere. Cât privește reclamantul, el a fost condamnat la plata cheltuielilor judiciare ridicând la 5 146 000 ROL. De altfel, tribunalul a admis apelul pentru garanție al reclamantului, și M.A. și M.M. au fost solidar condamnați să plătească reclamantului sumele datorate la titlul cheltuielilor neachitate, precum și cheltuielile judiciare.

Decizia a devenit definitivă din cauza nulității recursului și a fost investită cu formula executoriu.

La 24 ianuarie 2005, locatarii au fost expunși. Un proces-verbal a fost dres de huissier de justice.

Pe tot acest timp, de la 1995 la 2005, locatarii nu au plătit nicio chirie reclamantului, în timp ce acesta s-a văzut obligat să achite taxele și impozitele aferente proprietății sale fără a o putea utiliza sau a obține un beneficiu din ea. După expungere, reclamantul a găsit apartamentul în stare dezastruoasă, ceea ce atestă fotografiile depuse la dosar.

El a plătit el însuși cheltuielile neachitate de locatari pentru a evita vânzarea la licitație a apartamentului de către asociația proprietarilor în scopul recuperării datoriilor. El nu a recuperat niciodată creanța de la M.A. și M.M., ambii insolvabili.

Curtea constată că pretențiunea nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea constată de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Guvernul recunoaște că a existat o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului, dar consideră că era necesară pentru a reglementa folosirea bunurilor. Potrivit acestuia, prezenta cauză este similară cu cauza Robitu c. România (nr. 3352/96, decizie a Comisiei din 20 mai 1998, Decisions and Reports 49), în care ingerința în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului era proporționată cu scopul urmărit, în special ținând cont de lipsa locuințelor după căderea regimului comunist în 1989. De altfel, Guvernul susține că prezenta cauză este diferită de cazurile Radovici și Stănescu (precizat), Spanoche c. România (nr. 3864/03, 26 iulie 2007) și Popescu și Toader c. România (nr. 27086/02, 8 martie 2007): în acestea din urmă, reclamații notificaseră hotărârile locatarilor și îi invitaseră să încheie un contract de închiriere, ceea ce nu a făcut reclamantul în cazul de față. Guvernul deduce de aici că, reclamantul neavând dovedit imposibilitatea sa de percepe o chirie deoarece nu a încercat niciodată să încheie un contract de închiriere cu locatarii, aceste jurisprudențe nu se aplică. De asemenea, consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Immobiliare Saffi c. Italia ([MC], nr. 22774/93, CEDH 1999-V) în măsura în care reclamantul nu a obținut un titlu executoriu pentru a expunge locatarii, pentru neapunerea dovezii neachitării chiriei timp de o perioadă de trei luni. În fine, Guvernul subliniază că reclamantul a dat câștig de cauză în fața tribunalelor interne în a doua acțiune de expungere a locatarilor.

Reclamantul combate aceste teze. 2. Aprecierea de către Curte

Curtea a avut deja ocazia să afirme că legea nr. 17/1994 precum și OUG nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosirii bunurilor care urmăresc un scop de interes general și că sistemul instituționaldat de autoritățile naționale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, după ce a examinat și identificat dispozițiile defectuoase și lacunele acestor reglementări, ea a hotărât de asemenea că legea nr. 17/1994 nu indica procedura conform căreia foștii proprietari cărora li se restituiseră bunurile naționalizate puteau încheian contracte de închiriere cu foștii locatari ai statului, nici măcar nu conținea dispoziție de sancționare în caz de refuz al acestora de a recunoaște proprietarii ca atare și de a încheiana contracte. Cât privește OUG nr. 40/1999, Curtea a considerat că sancționarea proprietarilor care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de această ordonanță prin impunerea unei obligații atât de grele ca aceea de a păstra foștii locatari ai statului în imobil timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate reală și concretă de a percepe o chirie, a impus o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just între protecția dreptului individului la respectul asupra bunurilor sale și cerințele interesului general (a se vedea, în special, Radovici și Stănescu, precizat, § 89 și Tarik, precizat, §§ 51 și 56).

Curtea consideră că situația descrisă în cazul de față este similară cu cele descrise în cazurile Radovici și Stănescu și Tarik precitate. Fiind respins de tribunale în prima acțiune de expungere a locatarilor, bazată printre altele pe neachitarea chiriei, reclamantul s-a găsit în imposibilitate timp de mai mulți ani să utilizeze apartamentul în cauză sau să obțină chiriile din cauza prelungirilor bunului drept prevăzute de legea nr. 17/1994 și OUG nr. 40/1999 de care beneficiase familia M.

Deși este adevărat, după cum subliniază Guvernul, că reclamantul a obținut câștig de cauză în a doua acțiune de expungere, aceasta s-a întâmplat doar aproximativ zece ani după restituirea apartamentului. De altfel, s-a văzut obligat să plătească datoriile aferente cheltuielilor de către foștii locatari insolvabili pentru a evita vânzarea la licitație a bunului. Potrivit Curții, acest fapt nu este de natură să remediere sarcina pe care a trebuit să o suporte reclamantul în interva, în cursul căruia nu a putut dispune de bunul și nu a perceput nicio chirie.

Prin urmare, Curtea consideră că nu există nimic care să permită abaterea de la jurisprudența precitată și că a fost încălcatul art. 1 al Protocolului nr. 1.

Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzațiile formulate, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.

Rezultă de aici că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul solicită 31 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material decurgând din neplata chiriilor timp de cincisprezece ani, de la 1990 până la 24 ianuarie 2005, data la care și-a reluat posesia apartamentului. Acest montant este calculat pe baza chiriilor de piață din România pentru un apartament similar, și anume 100 EUR pe lună până în 1995 și 200 EUR pentru restul perioadei. Interesatul solicită de asemenea 4 000 EUR corespunzând cheltuielilor pentru perioada 2002-2005, precum și 10 380 EUR reprezentând costul reparațiilor apartamentului după expungerea locatarilor. El solicită de altfel 100 000 EUR ca compensație pentru concediile pierdute din cauza litigiilor interne. În fine, solicită 250 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit în toți acești cincisprezece ani.

Guvernul estimează în primul rând că sumele de 100 000 EUR, 4 000 EUR și 10 380 EUR solicitate de reclamant nu au nicio legătură de cauzalitate cu obiectul cererii. Cât privește chiriile nepercepe, Guvernul subliniază, după cum a făcut-o în observațiile sale pe fond, că reclamantul nu a cerut niciodată locatarilor închearen unui contract de închiriere. În orice caz, estimează că pretențiile reclamantului sunt de natură speculativă. Pentru prejudiciul moral, nu vede nicio legătură de cauzalitate între violările invocate și prejudiciul expus, și consideră că constatarea încălcării de către Curte ar constitui în sine o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral.

Cât privește cererea pentru prejudiciu material, Curtea a concluzionat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza restricțiilor suferite de reclamant timp de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentului din cauza dispozițiilor defectuoase și lacunelor identificate în legea nr. 17/1994 și în OUG nr. 40/1999. Acordarea reclamantului a unei sume pentru privare de folosință a apartamentului este deci în legătură directă cu violarea constatată. Cu toate acestea, chiar și recunoscând că reclamantul a suferit indiscutabil un prejudiciu material din cauza violării constatate, Curtea estimează că elementele dosarului nu permit să se stabilească cu precizie amploarea prejudiciului efectiv suferit.

Cât privește cererea pentru prejudiciu moral, Curtea consideră că frustrarea rezultată din restricțiile suferite timp de mai mulți ani cu privire la folosirea apartamentului nu poate fi reparată prin simpla constatare a încălcării figurând în prezenta hotărâre.

În aceste circumstanțe, ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și hotărând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 20 000 EUR, pentru toate cauze de prejudiciu confundate. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor angajate în trei proceduri care au avut drept obiect expungerea locatarilor. El evaluează aceste cheltuieli la 10 000 EUR și prezintă justificative pentru suma de 1 375 EUR. De altfel, solicită 20 000 EUR pentru cheltuielile de deplasare, fără a furniza justificative, și 500 EUR pentru documente necesare obținerii cetățeniei germane.

Guvernul se opune rambursării cheltuielilor judiciare care nu sunt real și necesar angajate nici susținute de justificative relevante. El consideră că în orice caz suma totală de 30 500 EUR solicitată de reclamant este excesivă în vederea justificativelor furnizate, care, chiar și ținând cont de cele care nu sunt corespunzătoare, corespund doar cheltuielilor de aproximativ 1 500 EUR.

Potrivit jurisprudențelor Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În prezenta cauză, ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR toată cheltuielile confundate și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit de bazat rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la pretențiunea derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a fost o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în virtutea art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în lei români la rata aplicabilă la data achitării, i. 20 000 EUR (douăzeci de mii euro) la titlul prejudiciului suferit, toate cauze confundate, ii. 1 500 EUR (mie cinci sute euro) pentru taxe și cheltuieli, iii. orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului asupra acestor sume; b) că de la expirarea termenului menționat și până la achitare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 noiembrie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1242/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jean Trifu (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 avril 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R.-H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue avoir subi une atteinte à son droit au respect des ses biens en raison de l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé de disposer de son appartement et d’en percevoir les loyers. Il se plaint en outre de l’issue de la première action en expulsion ainsi que de l’interprétation faite par les tribunaux des lois applicables à son affaire.

Le 29 juin 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

En 1989, avant la chute du régime communiste, le requérant quitta la Roumanie.

Le 15 septembre 1989, l’appartement du requérant, sis à Bucarest, rue Păcii, fut nationalisé en vertu du décret n o 223/1974.

En 1990, sur le fondement de la loi n o 5/1973 sur la gestion des logements et les rapports entre propriétaires et locataires (« la loi n o 5/1973 »), l’Etat loua cet appartement à M.C.

Le 26 novembre 1993, le requérant assigna en justice le conseil local de Bucarest et demanda la restitution de l’appartement.

Le 18 avril 1994, la loi n o 17/1994 sur la prolongation et le renouvellement des baux d’habitation entra en vigueur. Le 20 décembre 1994, un nouveau contrat de bail fut conclu entre M.C. et la société d’Etat O.

Par une décision définitive du 10 avril 1995, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action en revendication du requérant et ordonna au conseil local de Bucarest de lui restituer l’appartement. Par un arrêté du 31 octobre 1995, la mairie de Bucarest, en vertu de la décision précitée, ordonna la restitution de l’appartement. Le 21 décembre 1995, un procès-verbal de mise en possession de l’appartement fut dressé, sans pour autant que le requérant puisse avoir accès à son bien. A partir de cette date, l’intéressé paya les taxes et les impôts relatifs à l’appartement. B. La première procédure en expulsion des locataires

Le 25 janvier 1996, le requérant assigna devant le tribunal de première instance de Bucarest le locataire M.C. et demanda son expulsion. Il soutint que le contrat de bail de M.C., conclu le 20 décembre 1994, était arrivé à échéance à la date de mise en possession de l’appartement. Le 16 mai 1996, il précisa son action. Il soutint que le locataire n’habitait plus l’appartement depuis 1991, en méconnaissance de l’article 19 de la loi n o 5/1973 sur la durée du droit d’usage de l’habitation en cas de déménagement définitif, mais qu’il refusait de libérer les lieux. Il s’appuya également sur l’article 24 § d de la loi n o 5/1973 régissant les cas d’expulsion des locataires et sur le non-paiement du loyer par M.C. pendant plus de trois mois.

Le 28 octobre 1996, à la suite du décès de M.C., le tribunal introduisit dans la procédure M.A. et M.M., les successeurs de M.C., en tant que parties défenderesses.

Le 27 janvier 1999, les parties défenderesses formulèrent une demande reconventionnelle et sollicitèrent du tribunal qu’il obligeât le requérant à leur fournir un autre logement. Ils soutenaient que la décision de restitution de l’appartement au requérant ne leur était pas opposable et invoquaient les dispositions de la loi n o 17/1994.

Le 8 avril 1999, l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 40/1999 (« l’OUG n o 40/1999 ») sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation entra en vigueur.

Par une décision du 16 février 2000, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l’action en expulsion introduite par le requérant et accueillit en partie la demande reconventionnelle des parties défenderesses. En effet, après avoir constaté que les locataires s’étaient vu prolonger le contrat de bail en vertu de la loi n o 17/1994 jusqu’au mai 1999, et en vertu de l’OUG n o 40/1999 jusqu’en 2002, le tribunal releva que l’appartement constituait leur seule habitation et qu’ils ne l’avaient jamais quitté à titre définitif. Dès lors, le moyen tiré de l’article 19 de la loi n o 5/1973 sur la durée du droit d’usage de l’habitation en cas de déménagement définitif était dépourvu de fondement. S’agissant de l’allégation de non-paiement des loyers pendant trois mois consécutifs, le tribunal constata que le requérant n’en avait pas apporté la preuve. Par conséquent, les conditions imposées par l’article 24 § d de la loi n o 5/1973 sur l’expulsion des locataires n’étaient pas réunies. De plus, le requérant n’avait pas prouvé avoir adressé aux locataires une notification en vue de conclure un contrat de bail pour la durée et le loyer prévus par l’OUG n o 40/1999. Ainsi, les locataires habitaient l’appartement en vertu d’un titre, à savoir le contrat de bail conclu le 20 décembre 1994 et reconduit ( publicat ) par l’effet respectivement de la loi n o 17/1994 et de l’OUG n o 40/1999.

Le requérant interjeta appel. Premièrement, il soutint que les locataires ne pouvaient plus bénéficier de la protection offerte par la loi n o 5/1973 puisqu’ils n’habitaient plus l’appartement. Ensuite, il affirma qu’ils avaient sous-loué l’appartement sans son accord. Enfin, il soutint que, en vertu de l’exception prévue à l’article 13 b) de l’OUG n o 40/1999, M.A. et M.E., ayant vendu après le 1 er janvier 1990 un appartement dont ils étaient propriétaires, ne pouvaient se voir prolonger de plein droit le contrat de bail.

Par une décision du 18 mai 2000, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel du requérant comme étant mal fondé. Il constata en effet que le requérant n’avait pas prouvé que les locataires n’habitaient plus l’appartement ou qu’ils l’avaient sous-loué. De plus, comme la preuve de la vente d’un appartement par les locataires n’avait pas été apportée, l’article 13 de l’OUG n o 40/1999 sur les exceptions à la prolongation de plein droit du contrat de bail ne s’appliquait pas. Enfin, s’agissant du moyen tiré des articles 9 et 10 de l’OUG n o 40/1999 qui établissent la procédure à suivre par le propriétaire en vue de conclure un contrat de bail avec les locataires et les conséquences du non-respect par le propriétaire de cette procédure, le tribunal releva que la non-notification par le requérant aux locataires entraînait la prolongation de plein droit du contrat de bail antérieur.

Le 13 juin 2000, le requérant introduisit un recours contre cette décision en réitérant ses allégations.

Par un arrêt définitif du 16 novembre 2000, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours du requérant comme étant mal fondé et confirma les décisions des juridictions inférieures. C. La deuxième procédure en expulsion des locataires

Le 7 janvier 2004, l’association des propriétaires de l’immeuble dans lequel se trouve l’appartement du requérant assigna en justice M.A. et M.M., demandant que ceux-ci soient condamnés au paiement des arriérés de charges d’un montant de 51 849 722 lei roumains (ROL) pour la période de février 2001 à décembre 2003. L’association fonda son action sur les dispositions de la loi n o 114/1996 sur le logement.

Le 26 février 2004, le requérant intervint dans la procédure en son nom propre. Il sollicita la résiliation du contrat de bail, l’expulsion des locataires et leur condamnation au paiement des arriérés de charges. Tout en confirmant qu’il était au courant de la prolongation de plein droit de leur contrat de bail en vertu des dispositions de l’OUG n o 40/1999, il argüa que son droit de propriété était en danger en raison des dettes accumulées par les locataires et du risque de voir son appartement vendu aux enchères.

Lors de l’audience du 11 mars 2004, l’association des propriétaires précisa son action et annonça son intention de poursuivre le requérant en tant que propriétaire de l’appartement. Celui-ci forma un appel en garantie contre M.A et M.M.

Le 30 mars 2004, le tribunal de première instance de Bucarest constata que les locataires n’avaient pas acquitté les charges pour la période de novembre 2001 à novembre 2003 et que leur dette à cet égard s’élevait à 51 849 722 ROL. En vertu de l’article 24 de la loi n o 114/1996 sur la résiliation des contrats de bail avant la date de l’échéance, le tribunal prononça la résiliation du contrat de bail conclu le 20 décembre 1994 entre les locataires et la société d’Etat O., et condamna le requérant à payer la somme de 49 349 722 ROL correspondant aux arriérés de charges, assortie des intérêts. Il ordonna également l’expulsion de M.A. et M.M. en raison de l’inexistence d’un titre locatif. Quant au requérant, il fut condamné à payer les frais de justice s’élevant à 5 146 000 ROL. Par ailleurs, le tribunal accueillit l’appel en garantie du requérant, et M.A. et M.M. furent solidairement condamnés à payer au requérant les sommes dues au titre des charges impayées ainsi que les frais de justice.

La décision devint définitive en raison de la nullité du recours et fut investie de la formule exécutoire.

Le 24 janvier 2005, les locataires furent expulsés. Un procès-verbal fut dressé par l’huissier de justice.

Pendant toute cette période, de 1995 à 2005, les locataires n’ont payé aucun loyer au requérant, alors que celui-ci s’est vu dans l’obligation d’acquitter les taxes et impôts relatifs à sa propriété sans pouvoir l’utiliser ou en tirer un bénéfice. Après l’expulsion, le requérant trouva l’appartement dans un état désastreux, ce qu’attestent les photos qu’il a versées au dossier.

Il paya lui-même les charges non acquittées par les locataires pour éviter la vente aux enchères de l’appartement par l’association des propriétaires dans un but de recouvrement des dettes. Il n’a jamais recouvré sa créance auprès de M.A. et M.M., tous deux insolvables. II.

Le requérant allègue que l’impossibilité prolongée de disposer de son appartement et d’en percevoir des loyers a enfreint l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement reconnaît qu’il y a eu ingérence dans la jouissance du droit de propriété du requérant, mais considère qu’elle était nécessaire pour réglementer l’usage des biens. Selon lui, la présente affaire est similaire à l’affaire Robitu c. Roumanie (n o 3352/96, décision de la Commission du 20 mai 1998, Décisions et rapports 49), dans laquelle l’ingérence dans l’exercice du droit de propriété du requérant était proportionnée au but poursuivi, notamment eu égard à la pénurie de logements après la chute du régime communiste en 1989. Par ailleurs, le Gouvernement soutient que la présente espèce est différente des affaires Radovici et Stănescu (précité), Spanoche c. Roumanie (n o 3864/03, 26 juillet 2007) et Popescu et Toader c. Roumanie (n o 27086/02, 8 mars 2007) : dans celles-ci, les requérants avaient notifié les jugements aux locataires et les avaient invités à conclure un contrat de bail, ce que n’a pas fait le requérant en l’espèce. Le Gouvernement en déduit que, le requérant n’ayant pas prouvé son impossibilité de percevoir un loyer puisqu’il n’a jamais tenté de conclure un contrat de bail avec les locataires, ces jurisprudences ne s’appliquent pas. Il considère également que la présente affaire est différente de l’affaire Immobiliare Saffi c. Italie ([GC], n o 22774/93, CEDH 1999 ‑ V) dans la mesure où le requérant n’a pas obtenu un titre exécutoire pour expulser les locataires, faute d’avoir apporté la preuve du non-paiement des loyers pendant une période de trois mois. Enfin, le Gouvernement souligne que le requérant a eu gain de cause devant les tribunaux internes lors de sa deuxième action en expulsion des locataires.

Le requérant combat ces thèses. 2. Appréciation de la Cour

La Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que la loi n o 17/1994 ainsi que l’OUG n o 40/1999 s’analysent en une réglementation de l’usage des biens qui poursuivent un but d’intérêt général et que le système ainsi mis en place par les autorités nationales n’est pas critiquable en soi. Toutefois, après avoir examiné et identifié des dispositions défectueuses et des lacunes de ces réglementations, elle a également jugé que la loi n o 17/1994 n’indiquait pas la procédure selon laquelle les anciens propriétaires qui s’étaient vu restituer les biens nationalisés pouvaient conclure des baux d’habitation avec les anciens locataires de l’Etat, pas plus qu’elle ne contenait de disposition de sanction en cas de refus de ces derniers de reconnaître les propriétaires comme tels et de conclure des baux. S’agissant de l’OUG n o 40/1999, la Cour a considéré que sanctionner les propriétaires ayant omis de se conformer aux conditions de forme prévues par cette ordonnance en leur imposant une obligation aussi lourde que celle de garder les anciens locataires de l’Etat dans leur immeuble pendant plusieurs années, sans aucune possibilité concrète et réelle de percevoir un loyer, a fait peser sur eux une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de l’individu au respect de ses biens et les exigences de l’intérêt général (voir, notamment Radovici et Stănescu , précité, § 89 et Tarik, précité, §§ 51 et 56 ).

La Cour considère que la situation décrite en l’espèce est similaire à celles décrites dans les affaires Radovici et Stănescu et Tarik précitées. Débouté par les tribunaux de la première action en expulsion des locataires, fondée entre autres sur le non-paiement des loyers, le requérant s’est trouvé dans l’impossibilité pendant plusieurs années d’utiliser l’appartement en question ou d’obtenir des loyers en raison des prolongations plein droit prévues par la loi n o 17/1994 et l’OUG n o 40/1999 dont la famille M. avait bénéficié.

S’il est vrai, comme le Gouvernement le souligne, que le requérant a obtenu gain de cause lors de la deuxième action en expulsion, ce n’est que dix ans environ après la restitution de son appartement. De plus, il s’est vu dans l’obligation de payer les charges dues par les anciens locataires insolvables pour éviter la vente aux enchères de son bien. Aux yeux de la Cour, ce fait n’est pas de nature à porter remède à la charge que le requérant a dû subir dans l’intervalle, au cours duquel il n’a pas pu disposer de son bien et n’a perçu aucun loyer.

Partant, la Cour considère que rien ne permet de s’écarter de la jurisprudence précitée et qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 31 000 euros (EUR) pour le préjudice matériel découlant du non-paiement des loyers pendant quinze ans, à partir de 1990 jusqu’au 24 janvier 2005, date à laquelle il a repris possession de son appartement. Ce montant est calculé sur la base des loyers du marché roumain pour un appartement similaire, à savoir 100 EUR par mois jusqu’en 1995 et 200 EUR pour le restant de la période. L’intéressé demande également 4 000 EUR correspondant aux charges pour la période de 2002 à 2005, ainsi que 10 380 EUR représentant le coût des réparations de l’appartement après l’expulsion des locataires. Il sollicite en outre 100 000 EUR en compensation des congés perdus en raison des litiges internes. Enfin, il demande 250 000 EUR pour le dommage moral subi pendant ces quinze années.

Le Gouvernement estime d’abord que les sommes de 100 000 EUR, 4 000 EUR et 10 380 EUR demandées par le requérant n’ont aucun lien de causalité avec l’objet de la requête. En ce qui concerne les loyers non perçus, le Gouvernement souligne, comme il l’a fait dans ses observations sur le fond, que le requérant n’a jamais demandé aux locataires la conclusion d’un contrat de bail. En tout état de cause, il estime que les prétentions du requérant sont de nature spéculative. Pour ce qui est du préjudice moral, il ne voit aucun lien de causalité entre les violations alléguées et le préjudice exposé, et considère que le constat de violation par la Cour constituerait en soi une réparation satisfaisante du dommage moral.

S’agissant de la demande au titre du dommage matériel, la Cour a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison des restrictions subies par le requérant pendant plusieurs années relativement à l’usage de son appartement du fait des dispositions défectueuses et des lacunes relevées dans la loi n o 17/1994 et dans l’OUG n o 40/1999. L’octroi au requérant d’une somme pour privation de jouissance de son appartement est donc en liaison directe avec la violation constatée. Cependant, tout en admettant que le requérant a indéniablement subi un préjudice matériel du fait de la violation constatée, la Cour estime que les éléments du dossier ne permettent pas d’établir avec précision l’ampleur du préjudice effectivement supporté.

S’agissant de la demande au titre du dommage moral, la Cour considère que la frustration résultée des restrictions subies pendant plusieurs années quant à l’usage de l’appartement ne saurait être réparée par le simple constat de violation figurant dans le présent arrêt.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 20 000 EUR, toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement des frais engagés pendant les trois procédures ayant eu comme objet l’expulsion des locataires. Il chiffre ces dépenses à 10 000 EUR et présente des justificatifs pour une somme de 1 375 EUR. En outre, il demande 20 000 EUR pour les frais de déplacement, sans fournir de justificatifs, et 500 EUR pour des documents nécessaires à l’obtention de la citoyenneté allemande.

Le Gouvernement s’oppose au remboursement des frais de justice qui ne sont pas réellement et nécessairement exposés ni étayés par des justificatifs pertinents. Il considère qu’en tout état de cause la somme totale de 30 500 EUR demandée par le requérant est excessive au vu des justificatifs fournis, lesquels, même si l’on tient compte de ceux qui ne sont pas appropriés, ne correspondent qu’à des frais d’environ 1 500 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du versement, i. 20 000 EUR (vingt mille euros) au titre du préjudice subi, toutes causes confondues, ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, iii. tout montant pouvant être du à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président