ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2660/2018

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanții A. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară admiterea acțiunii în anularea adresei nr. x, desființarea adresei atacate, iar, pe fondul cererii: 1)în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la distrugerea înregistrărilor audio-video efectuate în locuința proprietatea acestora și comunicarea procesului-verbal întocmit, care atestă efectuarea acestei operațiuni; 2)în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei să procedeze la notificarea distrugerii înregistrărilor audio-video din dosarul nr. x și a faptului că pârâta nu are dreptul de a le utiliza către Consiliul Superior al Magistraturii și toți destinatarii/terții cărora le-au fost transmise aceste înregistrări; 3)în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la încetarea oricăreia din formele de prelucrare prevăzute de art. 3 lit. b) din lege a datelor cu caracter personal; 4)în temeiul art. 15 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la comunicarea masurilor luate în raport de solicitările de mai sus; 5)în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii sau către alți destinatari/terți aceste înregistrări. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 36 din data de 15 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x, a fost respinsă excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă, în parte, acțiunea; s-a dispus obligarea pârâtei la distrugerea înregistrărilor video din dosarul nr. x efectuate la locuința reclamanților, la comunicarea efectuării măsurii și la notificarea operațiunii către terții cărora le-au fost transmise aceste înregistrări; a fost respinsă, în rest, acțiunea, cât privește capătul nr. 5 de cerere. 2. Cererile de recurs 2.1. Recursul formulat de reclamanții C. și A. Împotriva aceleiași hotărâri, reclamanții A. și C. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea considerentelor sentinței criticate și admiterea capătului 5 al cererii de chemare in judecată, privind obligarea pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis CSM sau altor destinatari a înregistrărilor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. 2.1.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 2.1.1.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greșitei interpretări și aplicări la speță a prevederilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, in analiza problemei de drept a necesității prelucrării datelor cu caracter personal. O prima critica adusă de recurenți constă in aceea ca instanța de fond se rezumă la a face considerații de principiu cu privire la necesitatea in general a prelucrărilor de date cu caracter personal in cadrul cercetării disciplinare, fară a analiza daca in concret prelucrarea efectivă la care recurenții au fost supuși, era sau nu necesara realizării cercetării disciplinare. Or, recurenții nu au afirmat ca nicio prelucrare de date cu caracter personal nu poate fi necesara cercetării disciplinare, ci au susținut doar ca o anumita prelucrare, respectiv prelucrarea la care au fost supuși (adică înregistrarea audio-video din locuința lor efectuata intr-o alta procedura) nu era necesara pentru cercetarea disciplinara. Or, cu privire la necesitatea acestei prelucrări, instanța de fond nu efectuează nicio analiza. Distincția este relevanta, deoarece făcând aceste considerații de ordin general, instanța de fond sugerează ca orice prelucrare, de orice date cu caracter personal, ar fi necesara cercetării disciplinare și ca astfel, nu ar mai trebui analizat daca prelucrarea concreta la care au fost supusi era sau nu necesara. O a doua critica consta in faptul ca instanța de fond nu-și motivează nici măcar afirmația de principiu privind caracterul necesar al prelucrării datelor cu caracter personal in cadrul cercetării disciplinare, astfel încât da o dezlegare in drept greșita. Astfel, pentru a-și susține concluzia de principiu, instanța de fond trebuia să analizeze, daca, in cazul oricărei prelucrări, de orice date cu caracter personal, in cadrul cercetării disciplinare a magistraților, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, respectiv: daca exista o măsura pe care Inspecția Judiciara trebuie sa o aducă la îndeplinire; daca aducerea la îndeplinire a acelei masuri nu se poate realiza decât prin prelucrarea datelor cu caracter personal, adică daca este îndeplinită condiția necesității prelucrării. Sub acest ultim aspect trebuie observat ca legiuitorul a impus condiția ca prelucrarea sa fie necesara, nefiind deci suficient ca prelucrarea sa fie utila. Cu alte cuvine, nu este suficient ca prelucrarea sa ușureze, sa faciliteze îndeplinirea măsurii, ci trebuie sa o condiționeze, astfel încât in lipsa prelucrării, măsura respectiva să nu poată fi adusa la îndeplinire. Mergând pe raționamentul instanței de fond, in sensul ca măsura de adus la îndeplinire ar consta in efectuarea cercetării disciplinare, se impunea sa se demonstreze ca cercetarea disciplinara nu se putea realiza altfel decât prin prelucrarea oricăror date cu caracter personal referitoare la magistrații cercetați. Motivația prezentata de instanța de fond se rezuma la afirmațiile potrivit cărora CSM face parte din autoritatea judecătoreasca, ca Inspecția Judiciara are ca atribuție efectuarea cercetării disciplinare și ca aceasta cercetare este obligatorie, aspecte necontestate. Afirmațiile de mai sus sunt corecte, dar nerelevante, deoarece ele nu sprijină logic concluzia la care se ajunge; caracterul obligatoriu al cercetării disciplinare nu implica cu necesitate orice prelucrare, de orice date cu caracter personal ale magistraților cercetați. În mod evident, atât timp cat instanța de fond nu a analizat îndeplinirea celor doua condiții la nivel de principiu, privind orice prelucrare, ea nu a realizat aceasta analiza nici in ceea ce privește prelucrarea concreta ce a format obiectul spetei de fata. Mai exact, nu a analizat care era măsura pe care Inspecția Judiciara o avea de îndeplinit fata de recurenți și, presupunând ca aceasta măsura ar consta in efectuarea cercetării disciplinare, de ce cercetarea nu se putea realiza decât prin înregistrarea audio-video. Motivele pentru care apreciază ca prelucrarea concretă de date cu caracter personal, constând in înregistrarea audio-video ce face obiectul cauzei, nu era necesara pentru îndeplinirea activității de cercetare disciplinară a Inspecției Judiciare și ca, deci, se impunea consimțământul prealabil, sunt cele prezentate pe larg in fata instanței de fond. În esență, ele constau în faptul ca cercetarea disciplinara se putea realiza și prin administrarea probei cu martori. De altfel, in cadrul cercetării disciplinare, Inspecția Judiciara a audiat peste 10 martori, in doua rânduri (inclusiv in faza verificărilor prealabile), a preluat toate actele procedurale desfășurate in cadrul dosarului penal nr. x/2014 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Ilfov și a administrat și alte înscrisuri. Suplimentar, sarcina de a dovedi necesitatea acelei prelucrări, adică condiția sine-qua-non, revine persoanei care realizează prelucrarea, adică Inspecției Judiciare, iar o astfel de dovada nu a fost făcuta. In concluzie, se solicită să se înlăture dezlegarea (motivarea) data de instanța de fond in sensul ca "in principiu, operațiunea de prelucrare a datelor cu caracter personal care ii privesc pe magistrații cercetați disciplinar se înscrie în cadrul operațiunilor necesare pentru realizarea atribuțiilor conferite de lege Inspecției Judiciare in materia răspunderii disciplinare a magistraților, conform dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 " și să fie înlocuită: - in principal, cu dezlegarea potrivit căreia "Inspecția Judiciara avea nevoie de consimțământul reclamanților pentru prelucrarea datelor, deoarece anterior prelucrării, nu preexista nicio măsura pe care Inspecția sa trebuiască sa o aducă la îndeplinire față de reclamanți" - în subsidiar, cu dezlegarea potrivit căreia "in principiu, in anumite cazuri, Inspecția Judiciara ar putea efectua anumite operațiuni de prelucrare, a anumitor date cu caracter personal, fara consimțământul persoanei vizate, daca se demonstrează ca cercetarea disciplinara nu ar putea fi realizata fara respectivele prelucrări de date personale", dar ca "in concret, cercetarea disciplinara a reclamanților se putea realiza și fara înregistrarea audio-video a acestora, astfel încât aceasta prelucrare nu era necesara și deci, ea putea fi realizata numai cu consimțământul reclamanților, consimțământ care a lipsit." 2.1.1.2. Motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greșitei interpretări și aplicări la speța a prevederilor art. 22 alin. (1) și 9 din Legea nr. 677/2001, a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/2012 emisa de Autoritatea Națională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, a art. 65, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a art. 133 din Constituție, a Titlului III din Constituție și a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, in ceea ce privește problema de drept a notificării autorității de supraveghere. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, operatorul este obligat sa notifice autorității de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având același scop sau scopuri corelate. În mod evident, in cazul recurenților, Inspecția Judiciara nu a transmis nicio notificare către ANSDCP, nici înainte, nici după prelucrarea datelor lor personale. Instanța de fond nu a luat in considerare ca nu era incidentă în cauza niciuna din excepțiile permise de lege de la obligația de notificare (excepția prevăzuta de art. 22 alin. (2) din lege sau excepția prevăzuta de art. 22 alin. (9) din lege). În exercitarea dreptului de a stabili excepții de la notificare, Autoritatea Națională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal a emis decizia nr. 23/2012, iar potrivit art. 1 lit. d) din decizie, notificarea nu este necesara, atunci când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale legale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare. Pentru a justifica aplicarea normei de mai sus, instanța de fond a reținut corect apartenența Consiliului Superior al Magistraturii la autoritatea judecătorească (potrivit art. 133 din Constituție). În continuare însă, instanța de fond a reținut in mod eronat ca, atâta timp cat funcționează in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004), Inspecția Judiciară ar face și ea parte din autoritatea judecătoreasca și astfel ar fi scutita de obligația de notificare (potrivit art. 1 lit. d) din Decizia ANSDCP nr. 23/2012). Raționamentul instanței de fond este eronat, deoarece Inspecția Judiciara nu este autoritate publica și chiar daca ar fi, nu ar face parte din autoritatea judecătorească. Consiliul Superior al Magistraturii care face parte din autoritatea judecătoreasca este cel definit de art. 133 alin. (2) din Constituție, respectiv acea autoritate publica constituita din 19 membri. După cum se observa din denumirea articolului 133 din Constituție, acesta are ca obiect de reglementare structura Consiliului Superior al Magistraturii, indicând cu claritate ca această autoritate publică funcționează sub forma unui organ colegial. Constituția nu face nicio referire la aparatul de lucru al Consiliului Superior al Magistraturii și nici la autoritățile publice sau la instituțiile publice ce ar putea fi constituite in subordinea, in coordonarea sau in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, aceste din urma entități putând fi înființate prin reglementari infra constituționale, precum Legea nr. 317/2004, dar fără a dobândi statutul de a fi parte din autoritatea judecătorească. De altfel, ar fi imposibil ca Inspecția Judiciara sa facă parte din cadrul CSM sau sa facă parte din structura CSM, atât timp cat cele doua instituții sunt distincte și au fiecare personalitate juridica, potrivit art. 2 și art. 65 din Legea nr. 317/2004, fiind dificil de explicat cum ar putea o persoana juridica sa facă parte dintr-o alta persoana juridica. Se observa ca definirea autorităților publice din România face obiectul de reglementare al Titlului III din Constituție, neexistând niciun text in cadrul Constituției care sa prevadă posibilitatea înființării prin lege și a altor autorități publice în afara celor expres și limitativ enumerate in legea fundamentala (cu excepția art. 117 alin. (3) din Constituție care permite înființarea prin lege de autorități administrative autonome, dar care vor face parte din administrația publica și nu din autoritatea judecătoreasca). Ca atare, înființarea prin lege a unor noi autorități publice și includerea lor in cadrul autorității judecătorești (așa cum ar fi Inspecția Judiciara) ar reprezenta o măsura neconstituțională. De altfel, in realitate Legea nr. 317/2004 (prin care se înființează Inspecția Judiciara) nici nu intra in vreun conflict cu Constituția, astfel încât nu s-ar impune invocarea vreunei excepții de neconstituționalitate. Astfel, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu prevede ca Inspecția Judiciara ar fi o autoritate publica care face parte din autoritatea judecătoreasca și nici măcar nu prevede ca Inspecția Judiciara ar fi o autoritate publica, ci doar o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, adică o instituție publica obișnuită. Ca atare, fiind doar o instituție publica, Inspecția Judiciara nu poate face parte din autoritatea judecătoreasca, mei potrivit Constituției, nici măcar potrivit Legii nr. 317/2004. Mai mult, chiar daca s-ar admite ca Inspecția Judiciara ar fi totuși o autoritate publica, nu exista niciun temei pentru ca ea sa fie inclusa in autoritatea judecătoreasca, din moment ce nici Legea nr. 317/2004, nici Constituția României nu prevăd acest lucru. Trebuie precizat ca in speță nu este aplicabila definiția lato-sensu a autorităților publice data de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, deoarece scopul acestei definiții este in exclusivitate acela de a servi la stabilirea sferei actelor ce pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ și nu la stabilirea sferei autorităților publice, obiectul de reglementare al Legii nr. 554/2004 fiind controlul judecătoresc al actelor administrative și nu definirea, organizarea și funcționarea autorităților publice. De altfel, in preambulul art. 2 din Legea nr. 554/2004 se și menționează cu claritate ca definițiile ce urmează (inclusiv definiția autorităților publice) se realizează "in înțelesul prezentei legi", adică exclusiv pentru aplicarea Legii nr. 554/2004. Ca atare, nefăcând parte din autoritatea judecătoreasca, Inspecției Judiciare nu ii era aplicabila scutirea de obligația de notificare prealabila a prelucrărilor de date cu caracter personal prevăzuta de art. 1 lit. d) din Decizia ANSDCP nr. 23/2012. În concluzie, se solicită să se constate ca dezlegarea instanței de fond este greșita și ca se impune înlocuirea ei cu dezlegarea potrivit căreia Inspecția Judiciara avea obligația de a notifica ANSPDCP anterior prelucrării datelor lor cu caracter personal. 2.1.1.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la greșita interpretare și aplicare la speța a prevederilor art. 44, 46, 73 și 74 din Legea nr. 317/2004 și neaplicarea art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a jurisprudenței sale relevante, sub aspectul modului in care s-a apreciat de instanța de fond ca ingerința in dreptul la viata privata al reclamanților ar fi prevăzuta de lege. Analizând respectarea prevederilor art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, instanța de fond a retinut ca ingerința in dreptul la viata privata și de familie era prevăzuta de legea internă (ca aceasta era accesibila, clara și previzibila) invocând in acest sens art. 44, 46, 73 și 74 din Legea nr. 317/2004. Niciunul din textele legale invocate de instanța de fond nu menționează posibilitatea Inspecției Judiciare de a aduce atingere exercițiului dreptului la viata privata și de familie și, cu atât mai puțin, nu stabilește mijloacele prin care se poate aduce o astfel de atingere (ex. prin inregistrari audio-video). Trebuie precizat ca atunci când analizează daca o anumita ingerința era prevăzuta de legea interna, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu are in vedere tipuri generice de ingerințe, adică ingerințe abstracte, ci are in vedere ingerința efectiva cu care este sesizata și tine seama de modalitatea concreta in care ea s-a produs. Or, din simpla lecturare a celor 4 articole invocate de instanța de fond, se observa ca acestea nu fac decât sa reglementeze dreptul Inspecției Judiciare de a efectua cercetarea disciplinara a magistraților, in continuare fiind menționat in termeni foarte generali dreptul Inspecției Judiciare de a obține acte, documente, date, informații și de a face verificări in privința magistratului. Or, in mod evident, o astfel de exprimare in termeni generali nu poate fi considerata ca reprezentând o norma clara și precisa care prevede dreptul Inspecției de a aduce atingere dreptului la viata privata și de familie prin înregistrarea audio-video in interiorul locuinței. Dimpotrivă, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, invocat de prima instanța, nu numai ca nu permite o astfel de ingerința, ci stabilește condiția ca "cercetarea disciplinară sa se desfășoare cu respectarea dispozițiilor legale referitoare ... la protecția datelor cu caracter personal", adică cu respectarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001 potrivit căruia "prevederile alin. (2) (referitoare la cazurile in care nu este necesar consimțământul pentru prelucrare) nu aduc atingere dispozițiilor legale care reglementează obligația autorităților publice de a respecta și de a ocroti viața intimă, familiala și privata". Este adevărat ca în dreptul romanesc exista dispoziții legale care permit anumite ingerințe in exercițiul dreptului la viața privata și de familie, dar nu de către Inspecția Judiciara, ci de către autorități, in cadrul altor raporturi juridice, in ale condiții și alte scopuri (ex. interceptarea convorbirilor telefonice, de către procuror, in cadrul dosarelor de urmărire penala), însă aceste tipuri de ingerințe și, implicit, legile care le prevăd, nu interesează speța de fata. Ca atare, se solicită înlocuirea dezlegării instanței de fond potrivit căreia legea interna permite ca cercetarea disciplinara a Inspecției Judiciare sa se realizeze prin ingerință in dreptul la viața privata și de familie, cu dezlegarea potrivit căreia legea interna nu permite o astfel de ingerință, astfel încât condiția ca "ingerința sa fie prevăzuta de lege" nu este îndeplinita. 2.1.1.

Nelegalitatea motivării instanței de fond sub aspectul scopului inițial al prelucrării datelor cu caracter personal Instanța de fond a reținut ca scopul pentru care datele cu caracter personal ale reclamanților au fost inițial colectate și utilizate sub forma înregistrărilor audio-video a fost scopul legitim de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor, înregistrările fiind administrate ca probe in dosarul penal nr. x/2014 Recurenții au arătat că aceasta dezlegare in drept a instanței de fond trebuie fie înlăturată, fie modificata. 2.1.1.4.1. Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. in sensul nerespectării normelor procedurale referitoare la principiul disponibilității, limitele investirii instanței și limitele judecării procesului conținute de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. și art. 20 din C. proc. civ.). Recurenții au arătat că dezlegarea ar trebui înlăturata deoarece ea analizează ingerința in viața privata și de familie realizata de o alta instituție, respectiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, instituție care nu a fost chemata in judecata și care deci nu este parte in prezentul proces. Ingerința Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov este distincta de ingerința realizata de Inspecția Judiciara și a avut loc la un moment anterior. Instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, depășind limitele investirii, având în vedere ca prin cererea de chemare in judecata noi nu am solicitat instanței sa analizeze conformitatea ingerinței realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov cu art. 8 din CEDO. 2.1.1.4.2. Motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul nemotivarii dezlegării de drept Recurenții au mai arătat că dezlegarea de mai sus nu este motivata in niciun fel de instanța de fond. Aceasta nu arata de ce apreciază ca înregistrările au fost realizate in scopul de mai sus, simplul fapt ca ele sunt realizate in cadrul unui dosar penal nefiind suficient sa duca la acea concluzie, trebuind cercetate condițiile concrete in care s-au realizat înregistrările. 2.1.1.4.3. Motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul greșitei interpretări și aplicări la speța a prevederilor art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 195, art. 97 alin. (1) și (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (3), art. 98, art. 100 alin. (1), art. 100 alin. (4) lit. a), art. 102 alin. (2) și (3), art. 306 alin. (1), art. 306 alin. (3), art. 305 alin. (1) și (2), art. 286 alin. (1) lit. a), art. 192, art. 138, art. 139-146 C. proc. pen. În cazul în care se va aprecia ca instanța de fond avea căderea sa se pronunțe asupra ingerinței realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, se solicită să se constate ca dezlegarea data de instanța este eronata și să fie înlocuită cu dezlegarea potrivit căreia ingerința parchetului, in modalitatea concreta in care a fost realizata, nici nu era prevăzuta de lege și nici nu a urmărit un scop legitim (respectiv cel al prevenirii, cercetării și reprimării a infracțiunilor). În ceea ce privește condiția de a fi prevăzuta de lege, se arată că instituția care a realizat prima ingerința, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a susținut in mod constant in toate răspunsurile pe care le-a furnizat cererilor recurenților ca ingerința in viața privata prin înregistrarea audio-video s-a realizat in cadrul administrării probei constând in cercetarea la fata locului și ca înregistrarea audio-video reprezintă "alte asemenea lucrări" care se anexează la procesul-verbal de cercetare, in sensul art. 195 alin. (2) C. proc. pen. Este adevărat ca procedeul probatoriu constând in cercetarea la fata locului este prevăzut de legea procesual penala și permis de Legea nr. 677/2001 (prin trimiterea făcuta la legea procesual penala), dar numai in condițiile in care se realizează in cadrul unui dosar in care s-a dispus de către procuror începerea urmăririi penale, numai daca exista o ordonanța a procurorului sau o încheiere a instanței penale prin care sa se dispună expres administrarea acestui mijloc de proba. Nu exista niciun text legal, nici in C. proc. pen., nici in Legea nr. 677/2001, care sa permită efectuarea unei cercetări la fata locului de către organele de urmărire penala, înainte de începerea urmăririi penale (urmărire care nici nu s-a început vreodată in cazul lor) și in lipsa unei ordonanțe a procurorului sau a unei încheierii a instanței penale prin care sa se dispună expres administrarea acestui mijloc de proba. Cercetarea la fata locului, in modalitatea concreta in care s-a realizat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, adică in lipsa unei urmăriri penale și a unei ordonanțe de administrare a probei, nu este prevăzuta de lege, ci este realizata in afara legii, pentru trei motive: lipsa ordonanței de începere a urmării penale; lipsa ordonanței prin care procurorul sa dispună administrarea probei; legea procesual penala nu prevede ca înregistrarea audio-video poate reprezenta o "alta asemenea lucrare" ce se poate anexa la procesul-verbal de cercetare întocmit in condițiile art. 195 alin. (1) C. proc. pen. In ceea ce privește condiția ca ingerința concreta sa fi urmărit un scop legitim, recurenții au arătat că ingerința Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, în modalitatea concreta in care s-a produs, nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de legea procesual penala. Astfel, rolul oricărui mijloc de proba, deci și al înregistrărilor audio-video, este acela de a obține o proba, in înțelesul art. 97 alin. (1) C. proc. pen., adică de a dovedi o împrejurare de fapt care sa servească la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni și a persoanei care a săvârșit-o. Ca atare, mijloacele de proba trebuie administrate numai in măsura in care servesc la dovedirea existentei sau inexistentei infracțiunii, după cum precizează expres și art. 98 C. proc. pen. care stabilește obiectul probațiunii. De asemenea, art. 100 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. permite procurorului sa respingă o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când "proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză". Or, daca procurorul poate refuza cererea unei parti de administrare a unui mijloc de proba atunci când proba nu este relevanta in raport cu obiectul probațiuni, atunci, a fortiori, deci cu și mai multa putere, trebuie sa se abtina el însuși de la administrarea din oficiu a unei astfel probe. Cum infracțiunea care se cerceta in speța (după cum rezulta expres din procesul-verbal de autosesizare din oficiu întocmit de procuror in data de 09.07.2014) era infracțiunea de omor, rezulta imediat ca elementul de fapt care trebuie dovedit, adică proba care trebuia produsa in sensul art. 97 alin. (1) C. proc. pen., era daca persoana cu privire la care se făcuse sesizarea este in viață sau nu (desigur, daca se constata ca nu este in viață, urmau a fi dovedite și alte elemente de fapt, deci și alte probe, precum modul in care a decedat, cum este autorul faptei, etc.) Ca atare, mijlocul de proba constând înregistrarea video putea fi administrat numai pana când se constata inexistenta infracțiunii, adică imediat ce se constata ca persoana vătămata este in viata. Faptul ca această persoană era in viața a fost constatat imediat ce primele persoane (mascate) au pătruns in dormitorul ei, cu mult înainte de a se începe filmarea. Ca atare, începerea operațiunilor de filmare nu mai avea absolut nicio justificare. Continuarea filmării, după și in afara câtorva cadre justificative, nu a mai avut absolut nicio legătura cu cauza penala. Prin inițierea filmării/continuarea filmării după cele câteva cadre justificative, au fost "dovedite" elemente de fapt, deci "probe", cu totul nerelevante pentru cauza penala, mai exact au fost dovedite discuțiile contradictorii pe care organele de urmărire penala le purtau cu doamna judecător pe diverse teme (solicitarea repetata de incetare a filmărilor, existenta sau inexistenta vreunui autorizații din partea instanței sau aviz din partea CSM, și, mai ales, o serie de detalii și acuze cu privire la aspecte intime ale persoanei, de netolerat etc). La aceeași concluzie, a inutilității înregistrării, se ajunge și in ipoteza in care înregistrările ar fi privite ca "alte asemenea lucrări" ce se anexează la procesul-verbal de cercetare la fata locului. Astfel, potrivit art. 192 C. proc. pen., scopul cercetării la fața locului este acela de a determina sau clarifica împrejurări de fapt. In speță, scopul a fost acela de a stabili daca doamna judecător A. este in viață sau nu. Anexele prevăzute de art. 195 alin. (2) C. proc. pen., constând in schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări își au sens numai daca simpla descriere a situației de la fata locului nu este suficienta pentru stabilirea adevărului, fiind necesare operațiuni suplimentare astfel încât situația sa fie redata cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Or, în interiorul locuinței doamnei judecător s-au aflat in jur de 20 de persoane (cadre medicale, agenți obișnuiți de politie, mascați, polițiști de grad superior, procurori), astfel incat toți au putut constata starea de viață a acesteia. Ca atare, confirmarea situației de fapt de către toate aceste persoane, prin menționarea lor in cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fata locului și prin semnarea lui ulterioara, fie și doar de o parte a acestora, era suficienta pentru a dovedi starea de viață și deci inexistenta infracțiunii de omor. Ca atare, întocmirea de anexe constând in "alte asemenea lucrări", adică in filmări, a fost cu totul nenecesara și a constituit o ingerința nejustificata in viata privata, nefiind de natura sa urmărească absolut niciun scop legitim. 2.1.1.

Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greșitei interpretări și aplicări la speța a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 in modul de soluționare al capătului 5 de cerere întemeiat pe aceste dispoziții. Recurenții au criticat soluția de respingere a capătului 5 de acțiune, având ca obiect obligarea paratei sa procedeze la retragerea actului prin care a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii sau către alți destinatari/terti înregistrările audio-video, in temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001. Instanța de fond a reținut ca rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare și de sesizare a CSM nu a fost adoptata exclusiv in baza înregistrărilor, ci și a martorilor audiați. Este adevărat ca, formal, in susținerea rezoluției respective, Inspecția Judiciara a invocat și proba cu martori, precum și unele înscrisuri (acestea nevizând insa abaterile disciplinare propriu-zise imputate, ci aspecte conexe de circumstanțiere profesionala), insa, in realitate, s-a bazat exclusiv pe înregistrări, cel puțin in ceea ce o privește pe A.. Inspectorii judiciari și-au format convingerea cu privire la existenta abaterilor și necesitatea declanșării cercetării disciplinare și apoi a exercitării acțiunii disciplinare, imediat după vizionarea înregistrărilor, audierea ulterioara a martorilor fiind realizata numai pentru a se obține niște probe alternative, in caz ca înregistrările vor fi înlăturate ca mijloace de proba. Toți martorii audiați (personalul medical, polițiști și procurori) au interese contrare recurenților, fiindu-le teama de repercusiuni judiciare pentru abuzul lor, fiind evident ca toți vor susține ca acțiunea lor a fost perfect legala, își vor corobora declarațiile și vor susține varianta acuzării, lucru care s-a observat pe deplin pe parcursul procedurii. Niciunul din acești martori nu îndeplinește condiții de obiectivitate, ei fiind cu toții implicați in abuzul la care au fost supuși și urmărind in primul rând sa se apere pe ei înșiși, toate declarațiile lor fiind afectate de subiectivitate. Ca atare, martorii nici nu ar fi trebuit audiați de Inspecția Judiciara, fata de prevederile exprese ale art. 315, alin. (1), pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora "nu pot fi audiați ca martori cei aflați in dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți". În mod evident, pe parcursul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare, Inspecția Judiciara nu i-a informat in prealabil despre audierea acestor martori, ci doar le-a arătat ulterior declarațiile lor, astfel încât nici nu se pune problema acordului expres sau tacit la audierea martorilor. În concluzie, audierea martorilor a fost pur formala, realizată doar pentru a se obține o întărire a înregistrărilor. Aceste aspecte sunt relevate pe deplin și de replicile și reacțiile pe care inspectorii judiciari le-au manifestat fata de recurentă, atât la începutul verificărilor prealabile imediat după vizionarea in comun a înregistrărilor, cat și ulterior cu ocazia audierii din timpul cercetării disciplinare. Ca atare, in mod real, acțiunile Inspecției Judiciare, inclusiv rezoluția finala, au fost întemeiate doar pe înregistrările audio-video, inscriindu-se deci in ipoteza prevăzuta de art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001. Considera recurenții ca numai prin aceasta retragere a actului (rezoluției) prin care a fost înaintată filmarea ce conține date cu caracter personal se poate asigura un remediu efectiv al încălcării dreptului la viață privata protejat de art. 8 din Convenție și jurisprudenta relevanta a acesteia. In cauza Von Hannover contra Germaniei din 24 iunie 2004, Curtea a statuat ca deținerea unor informații foarte personale constituie o încălcare a art. 8 din Convenție mai ales într-un domeniu in care protecția reputației și a dreptului la imagine îmbracă o importanta particulara. Calitatea reclamantei de magistrat impunea o atenție sporita cu privire la utilizarea fara acordul ei a acestor filmări ale persoanei ei surprinse in intimitatea locuinței ei. De aceea, solicita ca aceasta retragere a actului (rezoluției) întocmit pe baza acestei filmări ilegale atâta din punct de vedere al captării imaginilor ce implica viata privata a reclamantei, cat și utilizarea/prelucrarea lor neautorizata, sa fie dispusa de instanța ca o consecința a aplicării cu prioritate a normei convenționale și a jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, in baza disp. art. 20 din Constituție, ca norma mai favorabila decât norma interna (art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 care condiționează mult mai restrictiv protecția dreptului la viata privata, prin acea condiție ca actul sa fie întocmit "exclusiv" pe baza filmării). In drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. 2.1.2. Întâmpinarea formulată de pârâta Inspecția Judiciară Recurenta Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare față de recursul reclamanților, prin care s-a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis către CSM sau alți destinatari aceste înregistrări, se arată faptul că cele invocate în susținerea considerentelor expuse sunt contrare întregii pledoarii privind motivele de recurs invocate în susținerea căii de atac formulate. Astfel, recurenții-reclamanți invocă în principal lipsa necesității folosirii înregistrărilor audio-video efectuate la domiciliul acestora, arătând că pentru efectuarea cercetării disciplinare era suficientă audierea martorilor. Or, în ultima parte a cererii de recurs recurenții nu fac decât să își răspundă ei înșiși tuturor aspectelor invocate anterior, reieșind că înregistrările sunt absolut necesare pentru a face dovada că susținerile martorilor sunt reale și utile, astfel încât rezultatul cercetărilor disciplinare să fie unul concludent și conform realității, doar coroborarea probelor existente putând conduce la luarea unei măsuri legale și temeinice de către inspectorii judiciari. În concluzie, ingerința în exercițiul dreptului reclamanților la respectarea vieții private și de familie a fost necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale și mai ales, pentru protecția moralei, fiind îndeplinită cerința impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu toate acestea, susținerile recurenților-reclamanți că martorii nu ar fi trebuit audiați, față de prevederile exprese ale art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. nu sunt însoțite de niciun mijloc de probă care să demonstreze o astfel de relație, astfel încât aspectele invocate apar ca fiind nefondate. Având în vedere cele expuse, se arată că instanța de fond a respins capătul 5 de cerere cu aplicarea corectă a art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, reținând că în cauză reclamanții nu au probat că pârâta a adoptat o altă decizie cu efecte juridice sau luate în privința lor în afara rezoluției nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 și nici împrejurarea că o astfel de decizie sau Rezoluția menționată a fost adoptată exclusiv pe baza înregistrărilor audio-video din 9 iulie 2014; astfel după cum a reieșit din conținutul rezoluției nr. x/2014, exercitarea acțiunii disciplinare a fost susținută de Inspecția Judiciară și prin alte probe - cu martori și înscrisuri. Analizând susținerile recurenților reclamanți cu privire la greșita dezlegare a unor probleme de drept deduse judecății din considerentele sentinței recurate, se arată că necesitatea utilizării înregistrării efectuate în locuința reclamanților ca probă în cercetarea disciplinară efectuată a fost justificată pe deplin în Rezoluția nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 a Inspecției Judiciare, prin care s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare, ca urmare a susținerilor celor doi magistrați că starea de fapt ar fi fost alta și că ei ar fi fost cei agresați de către organele de poliție. De altfel, înșiși recurenții reclamanți susțin, în finalul cererii formulate, că doar declarațiile martorilor nu ar fi fost suficiente, apreciind că se află într-o relație de dușmănie cu aceștia și că martorii ar avea o legătură de interese cu partea adversă. In ceea ce privește obligația Inspecției Judiciare de a notifica ANSPDCP anterior prelucrării datelor cu caracter personal ale reclamanților, consideră că instanța de fond a reținut în mod corect incidența în cauză a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/26 martie 2012 a Președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 216/2 aprilie 2012, prin care se prevede că notificarea nu este necesară în cazul când prelucrarea datelor este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale legale. În accepțiunea Legii nr. 677/2001, cu modificările ulterioare, prin date cu caracter personal se înțeleg orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 677/2001, cu modificările ulterioare, prin prelucrarea datelor cu caracter personal se înțelege orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi, printre altele, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod. Este adevărat că în temeiul art. 5 alin. (1) din aceeași lege, orice prelucrare de date cu caracter personal (cu excepția celor care vizează originea rasială sau etnică, convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, apartenența sindicală, starea de sănătate, viața sexuală, codul numeric personal, săvârșirea de infracțiuni, condamnări penale, măsuri de siguranță, sancțiuni administrative ori contravenționale) poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și-a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare, însă în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, consimțământul persoanei vizate nu este cerut în cazul în care prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a nor măsuri care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt dezvăluite datele. Or, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare", iar alin. (3) prevede că "acțiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârșite de un judecător se exercită de Inspecția Judiciara, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiției sau de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție". Conform dispozițiilor alin. (6) al aceluiași articol, "în vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară". In consecință, prelucrarea datelor cu caracter personal care îi viza pe recurenții-reclamanți nu impunea obținerea consimțământului acestora, prelucrarea datelor fiind efectuată în utilizarea atribuțiilor acordate de lege Inspecției Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraților. Ținând cont de atribuțiile Inspecției Judiciare reglementate de dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și de cele exemplificate ulterior, se consideră nefondată și susținerea reclamanților privind greșita interpretare și aplicare la speță a prevederilor art. 44, 46, 73 și 74 din Legea nr. 317/2004 și aplicarea art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instanța de fond a analizat în mod corespunzător dispozițiile legale incidente și în mod temeinic a constatat că ingerința în exercițiul dreptului reclamanților la viața privată a fost justificată din punctul de vedere al Convenției, o bază legală în dreptul intern, fiind astfel satisfăcute exigențele accesibilității și previzibilității legii pentru persoanele vizate. Dispozițiile art. 73 sunt cele mai elocvente în acest sens, stipulând în mod expres că inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanțelor sau parchetelor orice informații, date, documente, sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare. In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de recurenții reclamanți, recurenta a arătat că îl consideră ca fiind vădit neîntemeiat din două motive: nu este o dezlegare de drept dată de instanța de fond, ci doar o mențiune privind scopul pentru care datele cu caracter personal au fost inițial colectate și utilizate; această mențiune a instanței de fond a fost făcută să profite reclamanților. Mai mult decât atât, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost invocat doar pentru ca ulterior recurenții-reclamanți să reitereze aspectele invocate pe fondul cauzei vizând legalitatea efectuării înregistrărilor în dosarul penal x/2014, aspecte care nu au însă legătură cu prezenta cauză. În lumina dispozițiilor noului C. proc. civ., calea de atac a recursului este reglementată ca fiind o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488, părțile neputând supune controlului judiciar, în această etapă, critici referitoare la situația de fapt, neexistând o reglementare similară art. 304 1 din fostul C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că nu este în niciun fel susținut de recurenții reclamanți și este și în total dezacord cu argumentele prezentate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care invocă tocmai depășirea limitelor învestirii de către instanța de fond prin pronunțarea pe ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că reclamanții nu au solicitat instanței să analizeze conformitatea ingerinței realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov cu art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 și art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/26 martie 2012 a Președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 216/2 aprilie 2012. In temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. 2.1.3. Răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanții C. și A. Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-Inspecția Judiciară, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de aceasta. În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește pretinsele contradicții din recurs, referitoare la posibilitatea dovedirii faptelor ce li se impută cu sau fără martori, respectiv cu sau fără înregistrările video, se arată că lipsa de obiectivitate a martorilor determinată de starea de dușmănie rezultă din însuși faptul că martorii au păstruns și staționat în casă împotriva voinței lor. Necesitatea utilizării înregistrării nu este reală, deoarece se bazează pe o încălcare a legii de către parchet, care a inițiat filmarea fără niciun motiv. Nu există nicio contradicție între susținerea în sensul că filmarea nu a fost necesară și că situația de fapt trebuia dovedită prin martori și susținerea că martori propuși în concret de Inspecția Judiciară nu sunt obiectivi. În ceea ce privește justificarea ingerinței, se arată că nu se poate justifica utilizarea filmării în cadrul cercetării disciplinare pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, aceste obiective neconstituind obiect de activitate al inspecției. Afirmația instanței de fond, în sensul că ingerința prin filmare realizată de parchet a fost justificată de necesitatea prevenirii faptelor penale, este o dezlegare în drept, deoarece prin această afirmație se constată conformitatea acestei ingerințe cu cerințele art. 8 din CEDO. Ceea ce profită reclamanților este doar paragraful în care se arată că Inspecția Judiciară s-a îndepărtat de scopul legitim al prelucrării realizate de parchet, iar scopul invocării acestui motiv de recurs a fost acela de a înlătura din considerentele sentinței o constatare de drept neconformă cu normele de drept material. 2.2. Recursul formulat de pârâta Inspecția Judiciară Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Inspecția Judiciară, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2.2.1. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește interpretarea dată de către instanța de fond a dispozițiilor legale speciale incidente, respectiv art. 8 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Instanța de fond a înlăturat nefondat apărările invocate de pârâta Inspecția Judiciară pe fondul cauzei, apreciind că înregistrările audio-video efectuate la data de 9 iulie 2014 în locuința reclamanților de organele de poliție, precum și consultarea și utilizarea lor ulterioară, în cadrul cercetării disciplinare prealabile efectuate de Inspecția Judiciară, constituie o ingerință în exercițiul dreptului la respectarea vieții private și de familie, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 8 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Hotărârea pronunțată este criticabilă, întrucât în considerentele acesteia, instanța a apreciat în mod eronat că cerința impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenție, respectiv ca ingerința în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie să fie necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora, nu este îndeplinită. In susținerea motivării, instanța menționează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Leander contra Regatului Olandei - hotărârea din 26 martie 1987 și în cauza S. și Marper împotriva Marii Britanii -hotărârea din 4 decembrie 2008. Recurenta a arătat că instanța se raportează doar la condiția referitoare la securitatea națională și consideră că există un dezechilibru între interesul statului respondent de a proteja securitatea națională și caracterul grav al ingerinței în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, or cerințele impuse de art. 8 paragraful 2 din Convenție nu trebuie îndeplinite cumulativ. Astfel, ingerința în exercițiul dreptului reclamanților la respectarea vieții private și de familie a fost necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale și mai ales, pentru protecția moralei. Or, instanța nu face referire deloc la acest aspect, limitându-se la a enumera o serie de condiții pentru necesitatea ingerinței într-o societate democratică, condiții pe care le consideră îndeplinite în întregime, având în vedere statutul unui magistrat și obligațiile și restricțiile ce-i revin odată cu acesta. Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu. De asemenea, dispozițiile art. 90 din aceeași lege, instituie o regulă de conduită elementară, respectiv că judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor in profesie și in societate.