ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 383 din 19 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția I penală a dispus următoarele:

În baza art. 244 alin. (1), (2) noul C. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) noul C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) noul C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (1), (2) noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) noul C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) noul C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), (39) lit. 1 lit. b) noul C. pen. a aplicat pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare la care a adăugat o treime din pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare (reprezentând 6 luni închisoare), în final inculpatul să execute 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) noul C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie vizând interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) noul C. pen.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a dispus ca după rămânerea definitivă a hotărârii, inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei, se va comunica Oficiului Național al Registrului Comerțului o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 noul C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) noul C. pen. (6 acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.186.569,1 RON actualizată cu rata inflației de la data de 27 noiembrie 2008 și până la achitarea integrală a debitului, sumă reprezentând daune materiale.

A respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - prin Ministerului Finanțelor Publice - A.N.A.F. - D.G.F.P a Municipiului București ca neîntemeiată.

A menținut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale prin ordonanța din data de 11 aprilie 2012 vizând poprirea sumelor de bani prezente și viitoare din conturile deschise la C. SA și D. pe numele inculpatului precum și măsura sechestrului asupra bunului imobil - apartamentul nr. x, situat în București, str. x, sector 6 dispusă prin ordonanța din data de 4 octombrie 2012.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desființat parțial înscrisul intitulat contract de asistență juridică nr. x din data de 12 octombrie 2007, respectiv a anulat mențiunea dar nu mai puțin de 400.000 EURO (patru sute mii) la cursul BNR efectuată plata în ziua încheierii tranzacției respectiv încheierii contractului de vânzare cumpărare aflată la art. 2 din contract.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2.800 RON, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 383 din data de 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția I Penală.

Instanța de apel a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

A înlăturat aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpatului pentru fiecare infracțiune.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

A înlăturat aplicarea art. 12 și art. 13 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpat, din infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (cu referire la activitatea de avocat) pe o durată de 1 (un) an, pedeapsă care se execută, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 15 aprilie 2019.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 30 august 2019, când s-a stabilit termen la data de 20 septembrie 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat următoarele:

Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege, având în vedere că potrivit referatului întocmit la data de 9 septembrie 2019 de către Biroul Executări penale din cadrul Înaltei Curți, decizia penală atacată nu a fost comunicată, in extenso, părților.

În ce privește cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), indicarea cazului de casare și motivarea acestuia (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.) și semnătura inculpatului.

Îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce privește recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație formulat, achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) noul C. proc. pen. și suspendarea în parte a executării efectelor Sentinței penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București și a Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A arătat că prin Decizia nr. 220 din 9 aprilie 2019 a Curții Constituționale a României s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiile cuprinse în art. III lit. a) din O.U.G. nr. 70/2016 cu privire la subiecții procesuali care pot sesiza instanța de casație a hotărârilor pronunțate în mod definitiv de către ICCJ, ca instanță de apel, precum și termenul sesizării.

În ceea ce privește analizarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 noul C. proc. pen., a precizat că fapta de înșelăciune pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, descrierea faptei prin rechizitoriu a fost modificată sub aspectul obiectului acuzației, elementului material, fapta de înșelăciune descrisă nefiind aceiași cu faptele pentru care a fost condamnat, în acest sens menționând rezoluția de începere a urmăririi penale și considerentele sentinței penale și a deciziei penale atacate.

De asemenea, a susținut că executorul judecătoresc nu face parte din persoanele ce pot fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune, simpla minciună nu este de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune; cererea la care se face referire în actul de sesizare a fost executată de avocatul E. și chiar de executorul judecătoresc, ceea ce înseamnă că mijloacele de probă au fost în mod vădit neanalizate fie prin omisiune sau simplă neglijență.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, a arătat că instanța de fond și de apel nu au constatat că la dosarul cauzei există un proces-verbal de inspecție fiscală prin care s-a stabilit că suma în litigiu era consemnată în actele contabile, astfel că intenția inculpatului nu a fost de a ascunde sumele încasate, respectiv suma cu care se pretinde că a prejudiciat societatea.

Față de aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare indicat, Înalta Curte a admis în principiu cererea și a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C5, în compunerea de 3 judecători.

Motivația centrală a recursului în casație formulat de inculpat se referă la pretinsa nelegalitate a soluției de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pentru care solicită achitarea în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. (Într-o notă ușor confuză - raportat la soluția definitivă pronunțată de achitare pentru evaziune fiscală și obiectul exercitării acestei căi de atac extraordinare - în motivarea cererii de recurs invocată de inculpat se vizează și netemeinicia soluției de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, critică altfel apreciată ca fiind întemeiată de către instanța de apel ce a pronunțat Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

În mod esențial juridic, este de arătat că în cadrul examinării căii de atac extraordinare formulate, instanța supremă nu poate face referiri la aspecte ce țin de fondul cauzei, întrucât în cadrul recursului în casație nu se analizează decât chestiuni de legalitate, punându-se doar în discuție dacă descrierea faptei poate să poarte, din punct de vedere al tipicității sale, încadrarea juridică în sensul dispozițiilor art. 244 C. pen.

În acest context fiind, este de remarcat că în mod corect s-a constatat de către instanțele ce au înfăptuit justiția ordinară a cauzei fapta materială a inculpatului care, în data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenției de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătorești Asociați F. și G. (concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de Contractul de asistență juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL) a indus în eroare pe executorul judecătoresc G., în scopul obținerii pentru sine, în mod nedatorat a unui comision, astfel producând un prejudiciu de 2.159.854,75 RON (echivalentul a 583.100 euro).

De altfel, în substanța sa, inclusiv așa-zisele chestiuni de ilegalitate promovate de inculpat în recursul în casație de față, grefate pe împrejurările că executorul judecătoresc nu face parte dintre persoanele ce pot fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune și că simpla minciună nu este de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, au fost într-o oarecare măsură în concret tratate și îndepărtate. Astfel, instanța de apel redă că - "Nici ultimul argument invocat de inculpat sub acest aspect, în sensul că nu poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune câtă vreme martorul G. (executorul judecătoresc) a declarat că nu s-a simțit înșelat nu poate fi primit. Este de esența infracțiunii de înșelăciune ca cealaltă parte, victima manoperelor dolosive, să rămână de bună credință, ea găsindu-se într-o stare de eroare, încât dacă ar fi cunoscut realitatea nu ar fi efectuat executarea".

Dincolo de acest aspect, pentru a ilustra cât mai precis formula criticilor de nelegalitate propuse de inculpat în recursul în casație de față, împrejurarea că, în concret, sunt aduse înspre analiză aspecte de natură substanțială, de fond, specifice stării de fapt reținute și consemnate, înțelegem să facem trimitere la însăși conținutul cererii de recurs:

"În ceea ce privește analizarea dispozițiilor art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen., veți constata că fapta pentru care am fost trimis în judecată, nu este prevăzuta de legea penală,descrierea faptei din rechizitoriu a fost modificată sub aspectul obiectului acuzației, elementului material, fapta de înșelăciune descrisă nefiind aceiași cu faptele pentru care am fost condamnat, în acest sens urmând a vedea rezoluția de începere a urmăririi penale și considerentele atât ale Sentinței penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București cât și ale Deciziei 342/A din 7 octombrie 2015 a ICCJ.

În continuare arăt că faptei pentru care am fost condamnat îi lipsește latura obiectivă, executorul judecătoresc nefăcând parte din persoanele subiect pasiv mijloc al infracțiunii de înșelăciune, în acest sens infracțiunii lipsindu-i latura obiectivă, simpla minciună așa cum rezultă din considerentele instanței de apel nefiind de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

O simplă neglijență a procurorului sau chiar a instanței de judecată în a verifica situația de fapt a dus la o soluție de condamnare deși faptele, așa cum au fost prezentate în acuzare, nu puteau constitui obiectul condamnării.

Instanța de fond cât și de apel au nesocotit dispozițiile legale în materie dând valența întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, considerând că executorul judecătoresc face parte din categoria persoanelor ce pot fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune, chiar dacă fapta de înșelăciune este lipsită de claritate și previzibilitate sub aspectul acesta.

Esențial, în ceea ce privește dovedirea cazului de casație invocat de la pct. 7, facem trimitere la următoarele:

- cererea cu privire la sesizarea executorului judecătoresc nu a fost redactată de mine ci după cum veți observa aceasta a fost redactată de către executorul judecătoresc G. și avocatul E., cererea,de facto în lipsa titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică și încheierea instanței de investire cu formula executorie ar fi condus la refuzul de a pune în executare contractul de asistență juridică ce nota bene este titlu executoriu.

- în acuzare procurorul de caz a reținut că afirmația mincinoasă prin care judecătorul judecătoresc a fost indus în eroare cu privire la demararea procedurilor executării silite ar fi fost aceea că, contractul de asistență juridică nu a fost prelungit tacit deși ulterior am probat că a fost prelungit tacit peste termenul prevăzut în contract.

- niciodată nu am fost acuzat ca aș fi folosit o altă afirmație mincinoasă care sa determine o inducere în eroare a executorului judecătoresc.

- constatarea valabilității contractului de asistență juridică și nedesființarea acestuia în timpul procedurii, fiind achitat pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, dădea naștere unui drept instituit legal de a cere atât investirea cu formulă executorie cât și executarea silită.

- instanțele naționale au determinat soluția de condamnare pe declarația unui martor ce nu a fost audiat de către judecătorii naționali, fiind expulzat din România pentru fapte contra siguranței naționale și a contabilei care aveau un interes în a determina o situație de fapt alterată.

Soluția de achitare pentru infracțiunea de evaziune fiscală trebuie repusă pe tabloul condamnării deoarece considerentele sale fac trimitere la existența infracțiunii de înșelăciune dar nu fac trimitere la probe aflate în dosarul cauzei din care rezultă că suma reprezentând venit era trecută în contabilitatea cabinetului, ceea ce nu a constituit o ascundere a venitului impozabil.

S-au sustras mijloace de probă.

Procurorul de caz nu a administrat expertiza grafoscopică sau expertiza judiciar contabilă pentru a constata existenta infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătura privata sau evaziune fiscală.

În expunerea faptelor, Curtea de Apel București a adăugat la acuzația inițială, la aspectul elementului material, o altă sintagma privind modalitatea de săvârșire a faptei,respectiv că inducerea în eroare a executorului judecătoresc ar fi constat și în aceea că mi-aș fi îndeplinit obligațiile contractuale, aspect ce nu a format obiectul acuzării".

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de casație, reține că toate aceste critici concrete, fie și subsumate cadrului de pretinsă nelegalitate constând în împrejurarea că "ceea ce a reprezentat trimiterea în judecată prin rechizitoriu nu corespunde cu descrierea faptei reținute prin considerentele atât ale Curții de Apel, secția I penală cât și prin decizia ICCJ", nu pot face obiectul unei analize pertinente și adecvate care să țină de incidența art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen.

Trimiterile cât se poate de elocvente ale recurentului la disp. art. 371 noul C. proc. pen. - "Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței", aflate în contrast cu veritabila "adăugire la elementar material al faptei expus în rezoluția de începere a urmăririi penale și rechizitoriu iar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizie o altă situație de fapt, reluând în fapt din considerentele instanței de fond", în mod cert nu permit a fi analizate, cenzurate pe marginea cazului de casare invocat.

În același plan de abordare se găsește inclusiv critica că - "simpla minciună", așa cum a fost descrisă, nu corespundea realității faptelor descrise, nu corespundea obiectului acuzației, față de executorul judecătoresc neexercitându-se afirmații mincinoase, așa zisele afirmații regăsite nefiind apte să producă consecințe juridice, cererea adresată acestuia prin avocat E. fiind de natură a fi analizată doar prin prisma efectelor încheierii prin care s-a validat contractul de asistență juridică de către Judecătoria Sectorului 5".

În acest sens recurentul arată că, "din actele și lucrările dosarului a fost probat că contractul de asistență juridică a fost prelungit peste termenul regăsit în rezoluția de începere a urmăririi penale, declarațiile martorilor H. și I. fiind de natură a constata că executorul nu a fost mințit, nu aceste declarații l-au determinat să pună în executare acest titlu executoriu ci actele rezultate prin validarea contractului de asistenta juridică și încheierea de investire cu formulă executorie din Dosarul civil x/2008 al Judecătoriei Sectorului 5 București, fiind în mod evident avute în vedere de către instanță actele ce demonstrau prelungirea contractului iar aceste înscrisuri au determinat instanța să investească cu formulă executorie contractul de asistență juridică.

Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public. Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică având forța probantă prevăzută de lege.

Cererea de începere a executării silite a fost redactată prin avocat E. - la 19 iunie 2008 - și nu era de natură să îl inducă în eroare pe executorul judecătoresc prin afirmații mincinoase, instanța de fond și apel neconstatând astfel că sub aspectul elementelor constitutive ale faptei pentru care am fost trimis în judecată să se justifice reținerea infracțiunii de înșelăciune - afirmațiile cuprinse în cerere au fost odată verificate de către instanța Judecătoriei Sectorului 5 București cu prilejul investirii cu formulă executorie a contractului de asistență juridică în dosarul x/2008, iar orice apărare împotriva titlului executoriu se putea face pe calea contestației la titlu și executare, căi de atac pe care dealtfel partea civila le-a folosit pe latura civilă în contradictoriu cu cabinetul de avocat A. Mai mult decât atât, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, instanța de fond și apel nu au observat că la dosarul cauzei exista un proces-verbal de inspecție prin care s-a constatat că suma în litigiu era însemnată în actele contabile, deși putea să constate și să analizeze acest aspect care nu justifica o altă interpretare decât în sensul achitării sub aspectul ar. 16 lit. b) noul C. proc. pen.

Pe cale de consecința, să constatați că recursul în casație întrunește condițiile de admisibilitate, să trimiteți cauza spre judecată cu efectul achitării mele în baza art. 16 lit. b) noul C. proc. pen. pentru infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., să constatați că infracțiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu există, a fost evidențiat venitul aferent executării silite în actele contabile (a se avea în vedere și raportul de inspecție fiscală emis de către ANAF)".

Prin prisma tuturor celor anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de casație, constată că avem de a face în cauză cu aspecte ce țin de fondul cauzei, iar întrucât în cadrul recursului în casație nu se analizează decât chestiuni de legalitate, cu referiri stricte în acest sens, rezultă că incidența cazului de casare de la art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen. invocat a acoperit doar aspectele de ordin formal în promovarea căii extraordinare de atac, neavând argumente în a fi constatat însă și în concret.

Este real că, în cadrul câmpului mai larg de critici propuse de către inculpat, mai sus analizate, a fost antamată și tema profund juridică, pe marginea aceluiași caz de casare, și anume aceea în ce măsură descrierea faptei în cauză poate să poarte din punct de vedere al tipicității încadrarea juridică în sensul dispozițiilor art. 244 C. pen. prin raportare la statutul așa-zisului subiect pasiv. În acest sens, cu ocazia concluziilor orale și scrise depuse în cauză, inculpatul a adus în discuție atât Decizia nr. 449A din 8 decembrie 2015 cât și Decizia nr. 156A din 19 iunie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se fac trimiteri la elementele de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune cu trimitere la subiectul pasiv, la ceea ce înseamnă chestiunea de autoritate publică, așa cum este învestit prin Legea nr. 188/2000 executorul judecătoresc, pronunțându-se soluții de achitare.

Înalta Curte de Casație și Justiție în speța de față, într-o optică majoritară, reține aspectul de esență că o astfel de critică este una profund contextuală, tabloul concret al criticilor inculpatului recurent fiind unul pe larg expus anterior, în cadru acestuia regăsindu-se și această abordare juridică de pretinsă nelegalitate.

Pe de altă parte, este de luat în considerație cadrul jurisprudențial de la momentul pronunțării asupra cauzei de față, respectiv 19 decembrie 2014, pronunțarea sentinței de către Curtea de Apel și 7 octombrie 2015, pronunțarea deciziei atacate de către Înalta Curte de Casație și Justiție. O justiție de bună calitate presupune într-adevăr o jurisprudență vie, aflată într-o continuă dinamică, făcând posibil ca în timp anumite aspecte juridice să primească și alte abordări juridice, Deciziile nr. 449A din 8 decembrie 2015 și nr. 156A din 19 iunie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție învederate putând constitui un nou fundament de discuție, însă, cel puțin pentru momentul actual deciziile respective apar izolate, neputându-se vorbi în mod cert despre un adevărat reviriment jurisprudențial produs în materie.

De altfel, raportat la temă, tocmai recurentul inculpat a fost cel care a adus în discuție contextul de drept penal specific speței, de deplină acuratețe, promovând ideea posibilității "de a se determina o așa-zisă instigare la abuz în serviciu sub forma participației improprii. În cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, este vorba de inducerea în eroare a organelor de cercetare penală. Așadar, inclusiv din punct de vedere al laturii obiective, așa cum am arătat anterior, decizia penală atacată comportă o atipicitate".

Or, din punct de vedere al obiectului și limitelor judecății ce se poate realiza în recurs în casație, potrivit jurisprudenței deplin cristalizate a Înaltei Curți în materie, trebuie să pornim de la forma materială regăsită deja în hotărârile judecătorești supuse recursului în casație, neputându-se permite ca în acest cadru excepțional să se opereze schimbări de încadrare juridice, atât timp cât descrierea faptei nu este de natură să creeze condiții incerte.

De altfel, subiectul juridic analizat a fost într-o oarecare măsură anticipat în dosar, atâta vreme cât prima instanță Curtea de Apel București a apreciat "reținerea infracțiunii de înșelăciune într-o formă atipică, în care inducerea în eroare se realizează în raport cu o anumită persoană (în speță executorul judecătoresc), iar prejudiciul se produce în dauna altuia (partea civilă SC B.). Pentru întregirea elementului material al infracțiunii este necesar ca subiectul activ al faptei să determine o persoană să creadă un neadevăr, să o inducă, deci, în eroare, pentru ca aceasta să săvârșească un act de pe urma căruia se produce o pagubă fie patrimoniului ei, fie patrimoniului altei persoane, cum este cazul în speță".

Încheiem prin a reitera acuzația concretă și dovedită adusă inculpatului, respectiv că, cu intenție directă, la data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenției de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătorești Asociați F. și G. (concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL) a indus în eroare pe executorul judecătoresc G. în scopul obținerii pentru sine, în mod nedatorat a comisionului, astfel producând un prejudiciu de 2.159.854,75 RON (echivalentul a 583.100 euro).

În mod cert, aparte de motivele de casare formulate, această activitate infracțională a inculpatului cauzatoare a unui profund prejudiciu nu poate fi în niciun caz îndepărtată de la însăși scopul ilegitim urmărit, unul de natură strict patrimonială, așa încât eventualul statut al executorului judecătoresc privit prin prisma unor noi elemente de practică judiciară, în coroborare sau nu cu virtuale operațiuni de schimbare de încadrare juridică, nu pot conduce la promovarea unei soluții juridice atât de radicale ca cea propusă, a achitării pe marginea disp. art. 16 lit. b) teza I noul C. proc. pen.

În consecință, potrivit art. 448 pct. 1 C. proc. pen. urmează a fi respins ca nefondat recursul în casație formulat de inculpat.

Văzând și disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 342/A din data de 7 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ,

Prealabil expunerii considerentelor care fundamentează opinia separată, în acord cu opinia majoritară apreciez că prima instanță a reținut o situație de fapt conformă cu realitatea, în baza unei aprecieri judicioase a probatoriului administrat în cauză, stabilind în esență că inculpatul A., la data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenției de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătorești Asociați F. și G., concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de Contractul de asistență juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL, a indus în eroare pe executorul judecătoresc G., în scopul de a obține pentru sine a unui comision de 2.159.854,75 RON, fără ca acesta să fie datorat în realitate.

Corespunzător cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., opinia separată nu vizează fapta în materialitatea ei, care, așa cum am arătat. a fost dovedită dincolo de orice îndoială, respectiv că inculpatul a prezentat executorului judecătoresc aspecte care nu corespundeau realității și în acest mod a obținut sume de bani care nu i se datorau, ci neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune grefată pe situația premisă a existenței unor raporturi juridice de ordin patrimonial bazate pe încrederea dintre participanți, raporturi care constitui obiectul special al infracțiunii menționate.

Astfel, în dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, consider că în cauză s-ar fi impus pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., fiind incidente dispozițiile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Consecvent orientării jurisprudențiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reflectată prin Deciziile nr. 449/A/2015 și 245/A/2017, apreciez că prezentarea mincinoasă a unor situații de fapt sau de drept în fața unei autorități iese din sfera relațiilor sociale protejate prin incriminarea înșelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracțiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de C. pen. (fals în declarații, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal, Legea nr. 241/2005).

Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. îl constituie acele relații sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică buna-credință a celor care participă la acestea, infracțiunea fiind inclusă în Titlul II, Partea specială a C. pen., rezervat infracțiunilor contra patrimoniului în general și, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.

Relațiile sociale ce intră în sfera de ocrotire a legii penale reprezintă concretizarea raporturilor juridice care iau naștere între subiecții de drept, iar în funcție de prezența sau absența unei autorități de stat ca subiect al raportului juridic se conturează două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice de autoritate și raporturi juridice de egalitate.

Raporturile juridice de autoritate sunt acelea în care unul dintre subiecte trebuie sa fie, în mod obligatoriu, statul sau un organ al statului. Specific participării organelor de stat la raporturile juridice de autoritate este faptul că acestea exercită prerogative care sunt corelate cu obligații sau îndatoriri ale lor față de stat, iar nu drepturi proprii. În același timp, exercitarea în limite legale a drepturilor de către ceilalți subiecți de drept, generează în sarcina organelor de stat obligații concrete, a căror refuz de îndeplinire poate determina atragerea răspunderii lor, inclusiv din perspectiva dreptului penal.

Raporturile juridice de egalitate sunt acelea în care subiectele raportului juridic se găsesc în poziții egale, indiferent de calitatea pe care o au în cadrul raportului juridic respectiv(inclusiv organe de stat), iar exercitarea drepturilor acestora sunt guvernate de principiul disponibilității. Subiectele raporturilor juridice civile, indiferent dacă ar fi vorba de persoane fizice sau de persoane juridice și indiferent dacă ar fi vorba de raporturi patrimoniale sau raporturi nepatrimoniale, se află pe poziție de egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre părți nu se subordonează celeilalte.

Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorită conținutului și valorii economice, poate fi evaluat pecuniar și, în funcție de natura sau felul drepturilor subiective civile care intră în conținutul lor, pot fi grupate în două categorii: raporturile juridice civile reale, care au în conținutul lor drepturile subiective reale și raporturile juridice civile obligaționale (sau de obligații), care au în conținutul lor drepturile subiective de creanță, indiferent dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.

Concluzionând, în raport de aspectele arătate, în cazul raporturilor juridice de egalitate, drepturile și obligațiile părților sunt corelative, iar acestea pot dispune de ele după voința lor, în timp ce în cazul raporturilor juridice de autoritate, drepturilor uneia dintre părți îi corespund obligații legale sau prerogative de putere ale subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat.

Or, având în vedere că situația premisă a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. este existența unor raporturi de ordin patrimonial între autor și victimă, în cadrul cărora primul o induce în eroare pe secunda, urmărind să îi creeze o falsă reprezentare a realității, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust, elementele de tipicitate ale infracțiunii nu sunt întrunite în cadrul unui raport juridic de autoritate.

Concluzia expusă derivă atât din împrejurarea că în cazul raporturilor juridice de autoritate legea penală impune ocrotirea unor valori sociale care vizează mai degrabă autoritatea de stat sau prestigiul de care se bucură subiectul de drept, și mai puțin raporturile juridice patrimoniale, cât și din faptul că, în cadrul raporturilor menționate, persoana asupra căreia se exercită manoperele dolosive nu participă în nume propriu, ci în virtutea unor prerogative legale asociate autorității de stat cu care este învestită.

Totodată, în cazul raporturilor juridice de autoritate, încrederea subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat față de celălalt subiect de drept este exclusă. Noțiunea de încredere semnifică sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva. Or, în cazul subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat, obligațiile care îi revin presupun în esența lor ca acesta să verifice veridicitatea actelor și faptelor prezentate de ceilalți subiecți de drept înainte de a-și exercita prerogativele legale, această verificare fiind determinată tocmai de împrejurarea că nu participă la raportul juridic în nume propriu, ci angajează autoritatea de stat cu care este învestit.

Cu alte cuvinte, în cazul raporturilor juridice de autoritate între subiecții acestui raport nu există relații de încredere, specifice raporturilor juridice de egalitate, ci subiectul care este purtător al autorității de stat își exercită prerogativele ca urmare obligațiilor legale ce sunt declanșate de exercitarea drepturilor sale de către celălalt subiect de drept implicat.

În ipoteza în care subiectul raportului juridic își exercită drepturile prevăzute de lege în mod fraudulos sau abuziv, legea penală ocrotește cu precădere relațiile sociale vizând prestigiul, buna funcționare sau autoritatea de care se bucură organul de stat și doar în subsidiar, aspectele de ordin patrimonial.

Revenind la cauza de față, din probele administrate a rezultat că inculpatul A. a folosit înscrisul sub semnătură privată care conținea date nereale, prin depunerea sa la Biroul Executorilor Judecătorești Asociați F. și G., urmată de inițierea procedurii de executare silită împotriva persoanei vătămate SC B. SRL.

Chiar admițând că între inculpatul A. și persoana vătămată SC B. SRL au existat raporturi juridice de egalitate de natură patrimonială și că primul a indus în eroare executorul cu privire la executarea obligațiilor asumate și prelungirea tacită a contractului de asistență juridică încheiat între părți, cu scopul de a obține în mod injust suma de 2.159.854,75 RON, apreciez că între același inculpat și executorul judecătoresc G. au existat doar raporturi juridice de autoritate, care exclud reținerea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen.

Astfel, apreciez că executorul judecătoresc este un organ învestit cu autoritatea de stat pentru a îndeplini actele de procedură și a lua măsurile legale în vederea asigurării executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, concluzie ce derivă din conținutul art. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, potrivit căruia: (1) Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public.(2) Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Punerea în executare a hotărârilor judecătorești în materie civilă este guvernată de regulă de principiul disponibilității și se realizează de către autoritățile competente potrivit dispozițiilor C. proc. civ. Obligația acestor autorități, respectiv executorii judecătorești, de a pune în executare titlurile executorii, corespunde obligației generale prevăzută de lege de a contribui la efectivitatea activității de înfăptuire a justiției.

Cu toate acestea, raportul juridic născut între persoana care beneficiază de dispozițiile executorii din hotărârea judecătorească sau alt titlu executoriu și organul/autoritatea învestită cu atribuții de punere în executare a acesteia nu are caracterul unui raport juridic patrimonial de egalitate, ci constituie un raport juridic de autoritate. În concret, dreptului persoanei fizice/juridice care, în virtutea principiului disponibilității, solicită realizarea acestui drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească îi corespunde obligația legală a organului învestit cu autoritatea de stat de a proceda la punerea efectivă în executare a hotărârii, desigur în condițiile și limitele prevăzute de lege.

Din nici o perspectivă nu se poate susține că între aceste două subiecte de drept există un raport juridic patrimonial circumscris încrederii între participanți și a cărei nesocotire să intervină prin manoperele dolosive ale făptuitorului, chiar dacă acesta a urmărit într-adevăr obținerea în mod injust a unui folos. Practic, în lanțul cauzal al acțiunilor întreprinse de făptuitor, raportul juridic de conformare a fost nesocotit de acesta sub aspectul încrederii acordată înscrisurilor și a bunei-credințe pe care trebui să o manifeste în relațiile cu autoritățile și doar în plan îndepărtat, mediat, al relațiilor patrimoniale cu persoana în al cărei patrimoniu s-ar fi produs paguba.

În raport cu aceste considerente, reținând că între inculpatul A. și executorul judecătoresc G. au existat exclusiv raporturi juridice de autoritate, apreciez că fapta inculpatului de a prezenta împrejurarea nereală a îndeplinirii obligațiilor asumate și prelungirii duratei de valabilitate a contractului de asistență juridică pe care l-a și folosit, depunându-l la Biroul Executorilor Judecătorești Asociați F. și G. J., nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., impunându-se achitarea acestuia în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Procesat de GGC - LM