ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3869/2008

Asupra recursurilor penale de față: Prin sentința penală nr. 196/D din 13 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpaților; - S.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (2) C. pen., rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., . rap. la art. 7 alin. din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (opt acte de luare de mită), înșelăciune prev. de art. 215 alin. (2) și 5 C. pen., abuz in serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 C. pen., rap. la art. 248 1 C. pen.

cu aplicarea art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicare art. 33 lit. a) C. pen.; - L.L.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 C. pen., rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (opt acte de luare de mită), participație improprie la fals în declarații prev. de art. 31 alin. (2) C. pen., rap. la art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen. (patru acte), fals intelectual prev. de art. 289 C. pen., rap.

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru acte), uz de fals prev. de art. 291 C. pen., rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru acte), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. I.V.D. , pentru săvârșirea infracțiunilor: de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (opt acte de luare de mită), În baza art. 21 C. proc. pen. s-a luat act ca partea vătămată B.V.

a decedat. In baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998 C. civ., s-au respins pretențiile civile ale părților civile S.C. și R.I. În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. rap la art. 998 C. civ., s-a luat act că părțile vătămate M.O., F.M., C.C., C.M., S.I., R.G., I.D., P.M. și succesorul legal al părții vătămate decedate T.M.L.; numita T.M. și Consiliul Local Bacău nu s-au constituit părți civile în cauză. S-a dispus, în baza art. 163 C. proc. pen., ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile și bunului imobil din Bacău, jud. Bacău, proprietatea inculpatului S.D., instituit prin ordonanța procurorului din data de 22 iunie 2005 dusă la îndeplinire cu procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din data de 22 iunie 2005 și punerea la dispoziția acestuia a bunului sechestrat.

În baza art. 163 C. proc. pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunului imobil din Bacău, jud. Bacău, proprietatea inculpatului L.L.I.; dispusă prin ordonanța procurorului din data de 21 iunie 2005 și pusă în executare cu procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din data de 21 iunie 2005 și punerea la dispoziția acestuia a bunului sechestrat. În temeiul art. 163 C. proc. pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunului imobil din Bacău, jud. Bacău, proprietatea inculpatului I.V.D. prin ordonanța procurorului din data de 22 iunie 2005 și adusă la îndeplinire în conformitate cu procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din data de 22 iunie 2005 și, punerea la dispoziția acestuia a bunului sechestrat.

Prima instanță a apreciat că faptele reținute în sarcina celor trei inculpați nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor cu privire la care au fost trimiși în judecată. Pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că inculpatul S.D.

în îndeplinirea funcției de autoritate publică cu responsabilități în buna funcționare a administrației publice locale, a inițiat constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii unor fapte de corupție, care au adus atingere unor activități de interes public, patrimoniului municipalități, drepturilor cetățenilor și punerii în aplicare a legilor, asociere la care au participat și ceilalți doi inculpați, tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni pentru următoarele considerente: Dispozițiile legale care reglementează săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, respectiv art. 323 C. pen. , explică prin conținutul său, în mod expres și neechivoc, în ce constă latura obiectivă a acestei infracțiuni.

Astfel inițierea constituirii unei asocieri în vederea săvârșirii uneia sau a mai multor infracțiuni, constă în efectuarea unor acte materiale menite să pregătească și să determine constituirea unei astfel de asocieri, așa cum ar fi, de exemplu, comunicarea ideii de a constitui asocierea, propunerea adresată unor persoane de a intra în asociere, organizarea întrunirii de constituire sau, altfel spus, asocierea se realizează prin acțiunea fiecăreia dintre persoanele care înțeleg să-și alăture eforturile și presupune un consens neechivoc, o înțelegere stabilită între acele persoane de a se asocia, de a se supune unei discipline, de a acționa potrivit unui plan, pentru săvârșirea unor sau a mai multor infracțiuni.

În cauză, tribunalul a apreciat că toate susținerile D.N.A.-ului, referitoare la elementul material al acestei infracțiuni, constituie, de fapt, obligații impuse de legea administrației publice locale, de legile fondului funciar și de normele de aplicare ale acestora și, nicidecum, acțiuni de natură a constitui elementul material al infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Strategia reținută de D.N.A. ca circumscriindu-se unor acțiuni concrete prin care cei trei inculpați s-au asociat pentru a săvârșiri infracțiunile ce li se impută reprezintă, de fapt, activități exercitate în virtutea atribuțiilor de serviciu și care, oricum ar fi analizate, conduc spre una și aceeași concluzie, aceea că activitatea desfășurată de cei trei inculpați este conformă Legii nr. 215/2001, privind administrația publică locală.

Prima instanță susține că aprecierile D.N.A. privind activitatea infracțională a inculpaților sunt contrazise de analiza atentă a actelor normative cu incidență în cauză. Se susține că: - delegarea și, respectiv, exercitarea atribuțiilor delegate s-au efectuat în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora viceprimarul este subordonat primarului și înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuțiile sale; - acuzația reținută în sarcina inculpatului D.S., în sensul că a procedat la desemnarea lui L.L.I. și I.V.D. ca membrii în Comisia pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din mun. Bacău este lipsită de fundament, în condițiile în care dispozițiile art. 12 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar instituie exclusivitatea constituirii comisiilor locale prin ordin al prefectului.

- menținerea inculpatului I.V.D. în funcția de șef al Serviciului Cadastral și Fond Funciar nu poate constitui element material al infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate în fața instanței de judecată, (depozițiile martorilor funcționari în cadrul Primăriei Bacău) rezultă că I.V.D. era un exemplu de profesionalism. A.L., subaltern al inc. I.V.D. , declară că "I., ca și funcționar în cadrul acestui serviciu, a fost un model de corectitudine, a respectat legea și și-a îndeplinit sarcinile de serviciu. Rămânea după orele de program, studia legile și eram informați cu privire al modificările legislative" - coordonarea asocierii, reținută de către DNA în sarcina lui D.S.

și probată, în viziunea acestora, de depoziția martorului P.D., secretarul Primăriei Bacău, care, în fața procurorilor DNA ar fi afirmat ,,L.L.I. era omul de încredere al lui S.D.," nu poate fi reținută în condițiile în care, în fața instanței de judecată, același martor P.D. declară că ...„îmi mențin parțial declarațiile date în cursul cercetărilor penale. O parte din declarație mi-a fost dictată, motiv pentru care mi-o retractez. Niciodată cei trei inculpați nu mi-au creat impresia că s-au constituit într-un grup organizat în vederea comiterii de infracțiuni. Când m-am referit la faptul că I. era executantul, iar L. omul de încredere, m-am referit la faptul că I. își îndeplinea în mod conștiincios atribuțiile de serviciu.

Nu am dat niciodată declarații de constituire de parte civilă sub o asemenea presiune niciodată inc. S. nu mi-a cerut să fac ceva împotriva legii a existat o temere când am dat declarație întrucât se anunțase, deja, pe post că aș avea calitatea de învinuit în dosarul S.".; - primirea și exercitarea prin delegare de atribuții specifice Primarului Mun. Bacău de către L.L.I. constituie, nu element material al infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 323 C. pen., ci obligație impusă de Legea nr. 215/ 2001, legea administrației publice locale; - identificarea, de către L.L.I., de persoane care au solicitat cu mulți ani în urmă reconstituirea dreptului de proprietate, singura probă acestui fapt reprezentând-o declarațiile martorilor C., nu poate fi reținută ca act material infracțional în sarcina acestuia, în condițiile în care, în fața instanței de judecată, C.M.

declară că "nu-mi mențin declarațiile date în cursul cercetărilor penale...soțul meu s-a ocupat de întocmirea dosarului pentru reconstituirea dreptului de proprietate și el a făcut toate demersurile..."; - faptul că L.L.I. și I.V.D. au fost membrii în Comisia de aplicare a legilor fondului funciar nu poate constitui elementul material al infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, în condițiile în care, numirea membrilor comisiei locale este atributul exclusiv al Prefectului, iar executarea ordinului prefectului nu este facultativă.; - identificarea de către I.V.D.

a persoanelor care formulaseră cu mulți ani în urmă cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate nu poate fi reținută în sarcina acestuia ca reprezentând elementul material al infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 323 C. pen., ci, doar, ca o respectare a sarcinilor de serviciu, în condițiile în care, conform fișei postului, șeful serviciului cadastru are , printre atribuții., obligația selecționării și analizării cererilor depuse de cetățeni, potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 44/1994, în vederea reconstituirii sau constituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Cât privește reținerea în sarcina celor 3 inculpați, a infracțiunilor de luare de mită, respectiv, de complicitate la infracțiunea de luare de mită tribunalul a apreciat, de asemene, că nu sunt întrunite elementele constituite ale acestor infracțiuni pentru următoarele considerente: După ce descrie conținutul constitutiv al infracțiunilor și aspectele ce diferențiază infracțiunea de luare de mită de alte i nfracțiuni, prima instanță apreciază că, deși DNA-ul definește corect infracțiunea de luate de mită, în momentul descrierii în concret a activității infracționale ce caracterizează aceste infracțiuni reținute în sarcina celor 3 inculpați, prezintă latura obiectivă a infracțiunii de șantaj pentru care s-au efectuat cercetări și s-a pronunțat o soluție; descriind că actele și faptele comise de cei 3 inculpați realizează elementele constituite al infracțiunii de luare de mită și complicitate la luare de mită, rezultatul final fiind beneficiul terenurilor și constrângerea vânzătorilor să încheiere contractele de vânzare- cumpărare în schimbul unui preț nereal, subevaluat, impus de inculpatul S.D.

precum și de inculpații L.L.I. și I.V.D., arătând și că, în mod real, a existat o violentă psihică, o constrângere a titularilor terenurilor pentru înstrăinarea imobilelor pretinse de S.D., iar pentru existența acestei constrângeri nu este necesar ca persoana care a realizat-o să fi fost de față la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare Se arată că această teorie inedită care conferă, practic, un cu totul alt conținut infracțiunii de luare de mită, vine în contradicție cu toate normele legale care reglementează aceste infracțiuni, precum și cu întreaga practică în materie, care concretizează clar, concis și fără echivoc, situațiile în care ne aflăm în prezența unei asemenea fapte.

Tribunalul arată că susținerile DNA-ului privind existența unei aparențe de legalitate privind autentificarea contractelor de vânzare- cumpărare, întrucât consimțământul vânzătorilor de a înstrăina terenurile nu a fost liber exprimat, se situează pe terenul contractelor civile și, nicidecum, în sfera infracționalului. În opinia primei instanțe toate aceste aspecte și acuzații aduse de DNA celor trei inculpați, converg spre ideea că activitatea lor nu realizează nicicum conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită și respectiv complicitate la luare de mită. Se trece, apoi, la analiza fiecărui act material în parte reținut în sarcina inculpaților, argumentându-se opinia cu privire la caracterul civil al operațiunilor efectuate de inculpați.

Analizând probele administrate pe parcursul procesului penal, prima instanță reține că nu au existat ingerințe din partea primarului sau a șefului cadastrului în stabilirea impozitelor și taxelor datorate, nu s-a condiționat emiterea și eliberarea titlurilor de proprietate către persoane fizice îndreptățite de vânzarea terenurilor către S.D. În ceea ce privește reținerea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (2), (5) C. pen. în sarcina inculpatului S.D., tribunalul apreciază, de asemenea, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Faptul că inculpatul S.D.

a devenit proprietar al terenurilor la data de 19 iunie 2002, respectiv, la o zi după ce a depus cererea prin care a solicitat schimbul de terenuri, în opinia primei instanțe, nu are relevanța unei "induceri în eroare", pentru că, deși cererea a fost depusă pe 18 iunie 2002, iar actele de vânzare de vânzare cumpărare, Consiliul Local Bacău, prin direcțiile sale de specialitate, a emis un raport de avizare semnat de mai mulți specialiștii și consilieri, care au analizat contractul de vânzare- cumpărare, rapoartele de expertiză, expunerea de motive și raportul de specialitate și, ulterior, și-au dat acceptul pentru acest schimb de terenuri, așa încât nu poate fi vorba despre „o inducere în eroare" în sensul art. 215 C. pen.

Mai mult, se arată că rapoartele de evaluare a terenurilor, care nu erau obligatorii, nu au fost efectuate prin inducerea în eroare a expertului, iar operațiunile civile efectuate au fost păgubitoare pentru inculpatul S.D., chiar dacă membrii consiliului local au provocat discuții cu privire la valoarea terenurilor. Cum, de esența infracțiunii de înșelăciune, este necesară existența unui prejudiciu cert și cum acesta lipsește, tribunalul apreciază și pentru această infracțiune nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Tribunalul reține, totodată, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. rap. la art. 248 1 C. pen.

cu aplicarea art. 17 lit. d)) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât inculpatul S.D. nu a avut nici pe de parte rolul determinant care s-a încercat a i se atribui în aceste schimburi de terenuri, iar schimbul s-a efectuat între Consiliul Local, pe de o parte și SC L. SA, pe de altă parte. Martorii audiați în cursul cercetării judecătorești nu numai că infirmat orice influență a inculpatului S.D. cu privire la aprobarea schimbului de terenuri, dar au declarat că s-au făcut presiuni asupra lor de DNA și nu mai susțin cele afirmate la urmărirea penală. Se susține, de asemenea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals față de inculpatul L.L.I., atâta timp cât actul de sesizare se bazează pe o simplă afirmație că „inculpatul L.L.I.

a determinat o persoană fizică rămasă neidentificată să declare fals că M.O. și F.M., au solicitat certificat de urbanism „ pentru operațiuni notariale" și că la aceeași dată s-a emis certificatul de urbanism fals nr. 622 din 16 iulie 2002, semnat de același inculpat, de notorietate fiind că potrivit principiul legalități și aflării adevărului, DNA era obligat să producă probe în acest sens, să-și susțină probator acuzațiile aduse, pentru că pe persoane rămase neidentificate nu se poate reține vinovăția inculpatului L.L.I., în sensul dat de lege participației improprii.

Nu se poate reține vinovăția inculpatului, sub aspectul laturii subiective, pentru comiterea acestora infracțiuni, atât timp cât toate aceste persoane pe numele cărora există cereri de eliberare a unor certificate de urbanism au obținut aceste certificate și s-au folosit de ele în fața notarului public, în vederea înstrăinării unor terenuri și nu au reclamat niciodată faptul că nu ar fi solicitat eliberarea certificatelor de urbanism. Față de faptul că partea vătămată B.V. a decedat înainte de începerea procesului penal, instanța în temeiul art. 21 C. proc. pen., a luat act de acest eveniment, reținând că moștenitorii acestuia au calea unei acțiuni civile, în cazul în care se vor considera prejudiciați.

Cât privește pretențiile civile ale părților civile formulate în cauză, respectiv S.C. și R.I., tribunalul a apreciat că pretențiile acestora sunt nefondate întrucât, din declarațiile ambelor părți civile date atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești, rezultă clar intenția acestora de a obține niște venituri suplimentare, acestea nemanifestându-și niciodată nemulțumirea față de modul în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare și a fost stabilit prețul și nesolicitând anularea acestuia așa cum ar fi fost corect. Tribunalul a luat act de poziția celorlalte părți vătămate de a nu se constitui părți civile. În ceea ce privește măsurile asigurătorii luate pe parcursul urmăririi penale, prima instanță a reținut că inexistența prejudiciului le lipsește de fundament, astfel că în baza art. 163 C. Proc.

pen., s-a dispus ridicarea sechestrelor instituite. Împotriva sentinței au declarat apel în termen legal parchetul și inculpații I.V.D. și L.L.I. Parchetul a criticat hotărârea pentru netemeinicie, invocând greșita achitare a inculpaților. în ceea ce privește infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, se arată că a fost dispusă achitarea în mod incorect, printr-o interpretare in extenso și adăugare la textul de lege incriminator.

Pornind de la conținutul normei incriminatoare, parchetul susține că doar în situația inițierii constituirii unei asocieri, suntem în prezența unui subiect infracțional activ unic, în toate celelalte cauze, prin modalitățile de reglementare a acțiunilor prohibite de lege, fiind necesară o pluralitate de făptuitori (aderare, asociere, etc). Din analiza structurală a acestei infracțiuni nu rezultă că ar fi necesar să ne aflăm în prezența unui subiect infracțional calificat. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu poate fi primită motivarea instanței de judecată potrivit căreia între inculpatul S.D., în calitate de primar, L.L.I.

, viceprimar și I.V.D., șef serviciu cadastru, relațiile de subordonare rezultate din dispozițiile Legii administrației publice și organigrama instituțională ar constitui un impediment în ceea ce privește existența subiectului infracțional activ, care, de altfel, potrivit doctrinei, constituie un element preexistent conținutului constitutiv al infracțiunii. În cauză asocierea a fost inițiată de către inculpatul S.D., în favoarea căruia, de altfel, au fost săvârșite celelalte infracțiuni), cu aportul nemijlocit al inculpatului I.D.V., care, având cunoștințele necesare ca urmare a atribuțiunilor de serviciu pe care le avea, a facilitat identificarea acelor suprafețe de teren cu privire la care inculpatul.

S.D. era interesat să le achiziționeze și, mai mult, a participat la încheierea unora din contractele de vânzare- cumpărare. Prin delegarea atribuțiunilor, în ceea ce privește întocmirea documentației necesare reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor din municipiul Bacău, viceprimarului L.L.I., persoană apropiată a primarului de la acea dată, s-a creat posibilitatea întocmirii cu celeritate a documentelor necesare reconstituirii dreptului de proprietate, viceprimarul reprezentând interfața între interesul legal al proprietarilor și scopul fraudulos al inculpatului S.D. de a obține terenuri la prețuri reduse și de a le oferi la schimburi avantajoase cu municipalitatea. În ceea ce privește soluția de achitare pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din: Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(8 acte materiale), în cazul primului inculpat și complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (8 acte materiale), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora sub aspectul laturii obiective, se apreciază că este nefondată în raport de situația faptică rezultată din materialul probator administrat pe parcursul procesului penal. Instanța de judecată nu a luat în considerare faptul că persoanele care au fost condiționate prin activitatea ilicită a celor trei inculpați să vândă terenurile proprietate personală situate în intravilanul municipiului Bacău, formulaseră cereri de reconstituire a dreptului de proprietate cu mai mulți ani anterior anilor 2002 -2003, fără ca acestea să le fi fost soluționate.

Se susține că prima instanță nu a ținut seama de faptul că aceștia au fost condiționați în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce li se cuveneau de revânzarea lor în favoarea inculpatului S.D. și nici de condițiile de aparență legală și semiclandestinitate în care s-a realizat acordul de voință în fața notarilor publici, vânzătorii neprimind, așa cum prevede legea, un exemplar al contractului original de vânzare-cumpărare. Consimțământul părților în cauză nu a fost viciat printr-o manoperă dolosivă specifică viciului de consimțământ recunoscut în materia contractuală (doi), ci printr-o acțiune preordonată, coordonată de inculpatul S.D., cu aportul celorlalți doi inculpați, care aveau atribuțiuni în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate.

În raport de modalitatea de constrângere exercitată și punerea persoanelor vătămate în imposibilitatea totală de a-și da liberul consimțământ, se apreciază că gravitatea faptei excede sfera dreptului civil, aflându-ne efectiv în sfera dreptului penal. Se critică sentința și pentru că, deși s-a considerat că este realizată latura obiectivă a infracțiunii de șantaj pentru care, în cursul urmăririi penale s-a pronunțat o soluție de netrimitere în judecată, neexistând vreun impediment din cele prevăzute de art. 10 C. proc. pen., se impunea punerea în discuție a schimbării încadrării juridice, în condițiile art. 334 C. proc. pen. , din infracțiunea de luare de mită, în cea de șantaj.

Parchetul susține că la aprecierea depozițiilor martorilor acuzării, ar fi trebuit să țină cont și de faptul că declarațiile acestora ar fi putut fi influențate și de faptul că în situația pronunțării unei situații de condamnare, sub aspectul laturii civile, prin restabilirea situației anterioare, actele de vânzare-cumpărare ar fi fost desființate și aceștia ar fi fost obligați implicit la restituirea prețului plătit, chiar în condițiile în care acesta a fost mult mai mic decât cel de pe piața vânzărilor imobiliare. În ceea ce privește achitarea, inculpatului S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, se apreciază că soluția adoptată de prima instanță de judecată este netemeinică.

Astfel, cererea formulată în nume personal de către inculpatul S.D. la data de 18 iunie 2002, în care arăta că era proprietarul acestei suprafețe de teren, deși perfectarea vânzării- cumpărării dintre acesta și fostul proprietar T.I. s-a realizat la data de 19 iunie 2002, trebuia analizată și cu privire la celelalte aspecte neadevărate: poziționarea terenului în extravilanul municipiului Bacău și nu în intravilan, cum era specificat de inculpat și valoarea reală a acestuia, respectiv, valoarea terenului la data de 19 iunie 2002 - 60 milioane ROL, oferit ca schimb pentru un teren la o valoare de piață mai mare de 4 ori, respectiv 2.450.350.000 ROL.

Mențiunea cu privire la poziționarea terenului în intravilan, deși se afla în extravilan, făcută de către inculpatul S.D., nu poate fi primită ca o greșeală, întrucât acesta, în calitate de edil șef al municipalității Bacău la acea dată, cunoștea categoria terenului în cauză, inculpatul urmărind, în mod fraudulos, ca prin schimbul de terenuri, să-și creeze avantaje patrimoniale. Achitarea, inculpatului S.D., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. raportat la art. 248 1 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. d)) din Legea nr. 78/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât nu întrunește elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii obiective, se apreciază ca nefondată, întrucât, din probele administrate, rezultă faptul că inculpatul S.D.

, în calitatea sa de primar, prin abuzul funcției, a determinat membrii Consiliului Local al Municipiului Bacău, ca fără inovație, în ședințele din 27 iunie 2002 și 30 iunie 2003, să aprobe schimbul a două terenuri aparținând municipalității, în condiții contrare legii, cauzându-se prin această activitate infracțională autorității locale Bacău un prejudiciu de 33.479.705.207 ROL. Invocarea faptului că în perioada 2001 - 2004 au fost efectuate verificări de către Curea de Conturi a României și nu s-a constatat existența vreunui prejudiciu, nu poate constitui o probă a apărării, întrucât, competența acestei instituții nu se extinde și la verificarea realității și condițiilor de încheiere a documentelor justificative, ci doar la verificarea cerințelor de legalitate privitoare la utilizarea de fonduri și gestionarea patrimoniului unei instituții publice.

De asemenea, aprecierea din adresa nr. 37547 din 23 noiembrie 2006 a Consiliului Local Bacău, luată în considerare în mod greșit de către instanța de judecată ca dovadă a inexistenței prejudiciului, nu are un suport faptic și legal, având în vedere că la aprecierea cuantumului pagubei cauzate au fost luate în considerare și rapoartele de constatare tehnică. În ceea ce privește achitarea, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a inculpatului L.L.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de uz de fals și participație improprie la fals în declarații, prevăzute de art. 291 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen., pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni, sub aspectul laturii subiective, în opinia parchetului, nu este susținută de probele existente la dosarul cauzei. Existența unor persoane neidentificate care au întocmit cereri false pentru eliberarea de certificate de urbanism nr. 473 din 23 iunie 2002, nr. 622 din 16 iulie 2002, nr. 621 din 16 iulie 2002 și nr. 97 din 20 februarie 2003 în numele lui B.V., F.M., M.O., C.C., C.M. și T.M., semnate în fals de inculpat, sunt acte materiale de ascundere a luării de mită. Oral, cu ocazia dezbaterilor Parchetul a extins oral motivele de apel solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deoarece judecata în fapt la această instanță a avut loc fără citarea ca partea civilă Primăria Bacău Inculpatul I.V.D.

a criticat hotărârea cu privire la temeiul în baza s-a dispus achitarea. Astfel, cu privire la infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. motivându-se, în esență, că faptele reținute ca acte materiale ale acestei infracțiuni, constituie manifestări ale respectării obligațiilor legale și nu infracțiuni. Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. s-a solicitat, de asemenea, achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc.

pen. deoarece toate părțile vătămate au învederat instanței că au consimțit la vânzarea unui bun pe care îl considerau greu vandabil. Cu ocazia dezbaterilor, prin apărător, inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. a) C. pen. Inculpatul L.L.I. nu și-a motivat apelul. Oral și în concluziile scrise, a solicitat doar respingerea apelului declarat de parchet, apreciind că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică. Prin decizia penală nr. 87 din data de 03 iunie 2008 Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondate apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ Î.C.C.J. - D.N.A - Serviciul Teritorial Bacău și apelanții inculpați I.V.D. și L.L.I. , apreciind ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.

Instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a statuat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, respectiv complicitate la luare de mită, adăugând la argumentația primei instanțe considerente suplimentare. După o prezentare comparativă a depozițiilor părților vătămate date la urmărirea penală și în fața instanței de judecată se concluzionează că lipsește, una dintre condițiile prevăzute de lege ca făcând parte din conținutul infracțiunii de luare de mită și anume, scopul, întrucât niciuna dintre părțile vătămate nu a declarat în cursul judecății că inculpatul le-ar fi impus un numit preț și a condiționat reconstituirea dreptului de proprietate de acceptarea acestuia.

Chiar dacă părțile vătămate au acceptat prețul impus, unele temându-se că nu vor mai primi titlul de proprietate, este de reținut că nu inculpații le-au insuflat această temere, ci a fost determinată de situația concretă în care se aflau părțile vătămate, aceea de a pierde posibilitatea primirii terenurilor în natură. De altfel, aceasta este și explicația pentru care unele părți vătămate nu au fost interesate să intre efectiv în posesia titlului de proprietate, consimțind la vânzare, chiar dacă prețul oferit li s-a părut mai mic decât valoarea reală a terenului. Se arată că inculpații I.D.V. și L.L.I. s-au implicat direct în achiziționarea terenurilor, dar nu există nicio probă că a existat, între ei și inculpatul S.D., vreo înțelegere potrivit căreia să comunice părților vătămate că nu li se va restitui terenul dacă nu îl vor vinde inculpatului S.D.

În ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 323 alin. (1) C. pen. se arată că acțiunea de asociere în sensul legii presupune acțiunea fiecăruia dintre persoanele care înțeleg să-și alăture eforturile și un consens neechivoc, o înțelegere stabilită între acele persoane de a se asocia, de a se supune unei discipline, de a acționa potrivit unui plan. Se apreciază că în cauză nu există nicio probă că între cei trei inculpați ar fi existat o asemenea înțelegere, iar actele materiale caracterizate ca acte infracționale ce realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de asociere în vederea luării de mită sunt acte de dispoziție care nu fac parte din sfera de competență a inculpatului S.D., ci a prefectului.

Mai mult, se arată că actele caracterizate ca acte de asociere au fost emise în anul 2000, iar presupusa luare de mită este localizată în timp în anul 2002. Inculpații L.L.I. și I.V.D. nu au desfășurat nici o activitate de identificare a persoanelor ce au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, iar menținerea inculpatului I.V.D. în funcția pe care o ocupa nu are un caracter abuziv sau ilicit cum se sugerează în actul de sesizare Se reține de către instanța de apel că este adevărată susținerea parchetului că funcțiile pe care le-au deținut inculpații nu îi exclud din sfera subiectului activ infracțiunii de asociere, dar, din probele administrate, nu rezultă că aceștia au acționat după un plan, și că s- au conformat unei discipline.

Cei doi inculpați, ca și alte persoane din primărie, l-au ajutat pe inculpatul S.D. în achiziționarea de terenuri în modalitățile mai sus menționate, dar acest ajutor nu are semnificația unei asocieri în scop infracțional, fiind acordat în mod spontan, în cursul anului 2002 și numai după înființarea asociației de karting. Curtea de apel apreciază că temeiul de drept al achitării reținut de prima instanță, este corect, deoarece, în cazul infracțiunii de luare de mită, lipsește scopul cerut de lege, respectiv cel de a îndeplini , a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, iar în ce privește infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, acțiunile reținute în sarcina inculpaților, fie nu au fost desfășurate, fie nu se includ printre cele din latura obiectivă a infracțiunii.

Se mai arată că toate aceste acțiuni s-au realizat în cursul anului 2000, în timp ce infracțiunea - scop, cea de luare de mită, se reține că s-a comis în intervalul 2002-2003, dar nu există nici o probă că în cursul anului 2000, inculpații au anticipat achiziționarea de terenuri de la părțile vătămate, în condițiile în care această necesitate a apărut după înființarea Asociației de Karting, în anul 2002. Apreciind că instanța de judecată nu este ținută de încadrarea juridică din rechizitoriu, ci, odată sesizată in rem, are posibilitatea și chiar obligația să stabilească încadrarea juridică corectă a faptei, iar dacă se impune, să facă aplicarea dispozițiilor art. 334 C. proc.

pen., Curtea constată că fapta descrisă în actul de sesizare ca fiind infracțiunea continuată de luare de mită, nu constituie nici infracțiunea de șantaj, prev. de art. 194 C. pen., deoarece, chiar din declarațiile părților vătămate rezultă că nu au fost constrânse prin violență sau amenințare, cerință esențială pentru existența infracțiunii, astfel încât nu se impunea schimbarea încadrării juridice. Cu privire la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (5) C. pen. reținută în sarcina inculpatului S.D., se reține că, în mod corect, prima instanță a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. A nalizând probele administrate în cauză, instanța de apel reține că, într-adevăr, cererea a fost formulată la 18 iunie 2002, iar din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că inculpatul a devenit proprietar al terenului a doua zi.

Schimbul de terenuri a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 161 din 27 iunie 2002, dată până la care au fost depuse contractele ce dovedeau calitatea de proprietar a inculpatului. Singura mențiune nereală din conținutul cererii este cea referitoare la actele, anexate, care, în raport de data întocmirii lor, în mod cert ulterioară zilei 18 iunie 2002, nu aveau cum să fie anexate la momentul formulării cererii de aprobare a schimbului. Împrejurarea că până la ședința din 27 iunie 2002 au fost puse înscrisurile necesare denotă că inculpatul nu a avut însă intenția inducerii în eroare, ci doar urgentarea soluționării cererii de schimb. Pe de altă parte, se arată că și în situația în care s-ar admite că intenția inculpatului a fost de inducere în eroare, fapta nu avea această aptitudine, având în vedere că parte vătămată este Consiliul Local, cât și procedura stabilită de lege în cazul aprobării schimbului.

Curtea de apel are în vedere că proiectul de hotărâre a fost avizat prin raportul de specialitate, a primit avizul de legalitate și a fost avizat favorabil prin raportul de avizare, ceea ce înseamnă că documentația care a stat la baza schimbului a fost verificată potrivit Legii nr. 215/2001 de mai multe comisii de specialitate, care aveau obligația de a constata dacă schimbul solicitat întrunește condițiile de legalitate, astfel încât nu putea realiza inducerea în eroare. Cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 248 1 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 278/2000, reținută în sarcina inculpatului S.D.

, constând în determinarea membrilor Consiliului local al municipiului Bacău, ca fără vinovăție, în ședințele din 27 și 30 iunie să aprobe schimbul a două terenuri aparținând municipalității, în valoare totală de 32.146.337.296 lei cu două terenuri, unul aparținând inculpatului, iar al doilea SC L. SA, deși nu a existat aviz al ministerului Educației și Cercetării pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat al unuia din terenuri ce a făcut obiectul schimbului, instanța de apel a reținut, în esență, că, chiar dacă încadrarea juridică nu este corectă, nu se impune schimbarea sa prin reținerea aplicării dispozițiilor art. 31 C. pen., întrucât nu se descrie fapta de determinare executată de inculpat și, mai ales, de ce lipsește vinovăția membrilor Consiliului local.

Nu s-a făcut dovada vreunui caz care să conducă la concluzia că membrii Consiliului local - autoritate deliberativă prin care se realizează autonomia locală - au aprobat schimbul în lipsa avizului Ministerului, fără vinovăție. De altfel acest aviz a fost dat în luna septembrie , contractul de schimb fiind confirmat retroactiv. Instanța de apel a apreciat ca justificată și achitarea inculpatului L.L.I. în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunile prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 289 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și de art. 291 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, fiecare cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pornind de la conținutul constitutiv al infracțiunii, instanța de control judiciar reține că, atunci când părțile vătămate au consimțit la vânzare, aveau obligația de a prezenta inclusiv certificatele de urbanism, astfel încât, chiar dacă cererile pentru eliberarea acestora au fost întocmite de alte persoane, nu au produs alte consecințe, decât cele pe care le-ar fi produs cererile formulate de titularii dreptului de proprietate, nefiind astfel îndeplinită această condiție prevăzută de dispozițiile art. 292 C. pen., esențială pentru existenta infracțiunii. In același timp, certificatele de urbanism semnate de inculpat nu atestă alte date decât cele pe care le cuprinde un astfel de înscris, iar folosirea lor nu a produs alte consecințe juridice decât acelea de a servi la autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare, la care, așa cum s-a arătat, părțile vătămate au achiesat.

În ceea ce privește solicitarea parchetului privind trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deoarece judecata în primă instanță a avut loc fără citarea ca partea civilă a Primăriei Bacău, Curtea de Apel Bacău apreciază că nici acest motiv nu este fondat, întrucât încălcarea dispozițiilor privind citarea este sancționată cu nulitatea relativă și atrage nulitatea actului numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedură completă. Mai mult, se arată că la prima instanță a fost citat în calitate de parte civilă Consiliul local Bacău, dar toate adresele au fost semnate de primarul municipiului, ceea ce denotă că acesta a cunoscut existența dosarului pe rolul instanței, dar și data termenelor de judecată, acestea fiind comunicate de instanță prin adresele prin care s-au solicitat relații.

În cursul judecății în apel adresele au fost semnate tot de primarul municipiului Bacău, iar la data de 28 ianuarie 2008, municipiul Bacău, prin primar, a angajat avocat, care s-a prezentat la toate termenele ulterioare de judecată. Din interpretarea dispozițiilor art. 21 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 rezultă că în mod corect a fost citat Consiliul local, acesta fiind autoritatea deliberativă pentru municipiul Bacău, în condițiile în care și primarul, ca autoritate reprezentativă a avut cunoștință de toate termenele de judecată, a solicitat chiar amânarea cauzei pentru studiul dosarului și și-a exprimat poziția cu privire la latura civilă a cauzei. Față de dispozițiile Legii nr. 215/2001, se conchide că primăria nu avea calitate de parte civilă.

Cu privire la soluționarea laturii civile, deși în cursul urmăririi penale a existat constituire de parte civilă, în cursul judecății primarul - în calitate de autoritate executivă, în numele municipiului, nu a mai menținut această constituire, precizând că nu s-a constatat existența vreunui prejudiciu, astfel că, în mod justificat, prin sentința penală apelată, s-a luat act că municipiul prin consiliul local nu s-a constituit parte civilă. Comportamentul procesual al consiliului local ca și al celelalte părți vătămate sau civile, care nu au exercitat calea de atac a apelului, este interpretat ca achiesare la modul de soluționare a laturii civile prin sentință. Cu privire la calea de atac exercitată de inculpatul L.L.I.

se reține că acesta nu a mai susținut apelul, prin concluziile orale și scrise solicitând doar menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică. Împotriva deciziei au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Bacău și inculpatul I.V.D.. în recursul parchetului se invocă, atât nelegalitatea deciziei, cât și netemeinicia hotărârilor în ceea ce privește achitarea inculpaților. Sub aspectul nelegalității se invocă incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată care a pronunțat decizia penală atacată, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1), pct. 3 C. proc. pen.

Se arată că unul din judecătorii apelului a fost și președintele completului de judecată cu ocazia judecății în primă instanță când, la 17 din cele 20 de termene cât a durat judecata fondului, a administrat întreg probatoriul, a ascultat inculpații și martorii, a admis și a respins cereri. La termenele ulterioare nu s-a mai îndeplinit niciun act, astfel că sentința primei instanțe s-a bazat pe actele și lucrările îndeplinite de judecătorul anterior. Același judecător a intrat în compunerea instanței de fond care a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând a doi dintre inculpații cauzei. În aceste condiții, se apreciază de parchet, este greu de presupus că magistratul, cu ocazia judecării apelului, nu a avut o prejudecată cu privire la existența infracțiunilor și vinovăția inculpaților, cu atât mai mult cu cât în etapa apelului instanța poate să devolueze fondul și să administreze noi probe.

S-ar ajunge la situația ca magistratul care a apreciat asupra utilității unor probe în prima instanță să fie cel care, în apel, să se pronunțe, din nou, asupra acelorași cereri de probe sau de altă natură formulate în apel. În acest mod s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului, întrucât aparența de parțialitate a judecătorului este suficient conturată, aspect care afectează valabilitatea întregii proceduri realizate în fața sa. Se susține că dispozițiile art. 47 alin. (1) C. proc. pen., privind incompatibilitatea judecătorului care a luat parte la soluționarea unei cauze trebuie privită și interpretată prin prisma practicii CEDO și prevederilor Convenției care nu limitează incompatibilitatea la pronunțarea unei hotărâri, ci o extinde la luarea oricăror decizii în cauza respectivă.

Pe aspectul netemeiniciei sunt reluate motivele invocate în fața instanței de apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe prin care s-a dispus achitarea inculpaților pentru toate infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, caz de casare prev. de art. 385 9 alin. (1), pct. 18 C. proc. pen. În recursul inculpatului I.V.D. se invocă existența cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., întrucât temeiul achitării reținut de prima instanță și confirmat de instanța de apel este greșit. Se arată că nu s-a făcut în nici un mod dovada existenței vreunui act material specific infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni prev. de art. 323 C. pen., astfel că se impunea achitarea, dar în baza art. 10 lit. a) C. proc.

pen. Cu privire la celelalte infracțiuni se arată că temeiul juridic al achitării se impunea a fi art. 10 lit. b) C. proc. pen. întrucât actele materiale executate de el erau acte de îndeplinire a atribuțiunilor de serviciu. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenților, ca și, din oficiu, pentru cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. , Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate pentru considerente următoare: Potrivit art. 47 alin. (1) C. proc. pen. judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

Până la a aprecia asupra incidenței acestui text de lege sunt necesare câteva considerații de ordin teoretic. Reglementând incompatibilitatea, legiuitorul român instituie o prezumție relativă de lipsă de imparțialitate, ordonând înlăturarea de la judecata unei cauze penale a acelor judecători care, datorită unor calități procesuale pe care le-au avut anterior în aceeași cauză, ar putea avea o orientare preconcepută spre o anumită soluție . Judecătorul aflat în incompatibilitate este lipsit de capacitatea funcțională de a participa la soluționarea unei cauze penale pentru că legăturile sale anterioare cu cauza afectează încrederea părților și terților și alimentează suspiciunile de parțialitate.

Pentru a asigura imparțialitatea judecătorului, pentru eliminarea oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute cu privire la soluția unui proces, legiuitorul a delimitat cu preciziune situațiile în care judecătorul se află în incompatibilitate și este împiedicat să participe la judecată. Nerespectarea normelor privind incompatibilitatea judecătorului este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât se referă la compunerea instanțelor de judecată În acest sens trebuie precizat că instituția compunerii instanței semnifică de fapt compunerea completului de judecată, privită dintr-o dublă perspectivă, respectiv, aceea a numărului de judecători ce participă la soluționarea cauzei penale, dar și a abilitării acestora de a alcătui un complet de judecată.

Sfera instituției juridice este conturată, atât de norme procedurale cadru înscrise în Legea de organizare judecătorească, cât și de norme speciale cum ar fi normele ce vizează completele specializate pentru judecarea cauzelor cu infractori minori. Codul de procedură penală instituie și cerința soluționării cauzelor penale de către judecători a căror imparțialitate trebuie să se situeze dincolo de orice bănuială. Concluzia nulității absolute a actelor de procedură efectuate cu încălcarea normelor legale ce reglementează incompatibilitatea judecătorului este susținută și de dispozițiile art. 385 9 alin. (1), pct. 3 C. proc. pen. potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării in cazul în care instanța nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc.

pen. sau a existat un caz de incompatibilitate. În continuare, se impune a se stabili dacă, în cauză, este vorba de un caz de incompatibilitate, pentru a se aprecia asupra legalității hotărârii pronunțată de instanța de apel. Este de observat că unul din membrii completului de judecată în apel, judecătorul C.C. a fost președintele completului de judecată în etapa judecății în primă instanță la 17 dintre cele 20 de termene pe parcursul cărora s-a derulat judecata. La termenele de judecată la care a participat s-au efectuat în întregime activitățile și actele de procedură, s-a administrat întreg probatoriul pe baza căruia s-a pronunțat soluția în primă instanță. S- au luat declarații inculpaților și martorilor, s-au admis și s-au respins cereri de probe, făcându-se aprecieri asupra concludentei și utilității acestora.

La celelalte termene, la care judecătorul susceptibil de incompatibilitate nu a participat, nu s-au mai efectuat acte de probațiune, amânându-se doar judecata, pentru ca, în final, să se soluționeze cauza. Judecătorul în discuție a fost și cel care a dispus în primă instanță asupra măsurilor asigurătorii luate de procuror, dispunând ridicarea sechestrului instituit asupra bunurilor mobile și imobile a doi dintre inculpați, prin sentința penală nr. 617 din 23 noiembrie 2003, hotărâre reformată de instanța de control judiciar.

Prin această hotărâre judecătorul pronunță ridicarea sechestrului, făcând aprecieri asupra prejudiciului reținut de acuzare, precizând că „pe parcursul procesului penal instanța a constatat că prejudiciul apreciat de organele de urmărire penală la 100.000 Euro a devenit aproape inexistent", iar câtimea valorii indicate de părțile civile este apreciată ca „nesemnificativă și vădit disproporționată „ cu valoarea bunurilor sechestrate O prezumție relativă de parțialitate se prefi