ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2189/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 12201/3/2008 la Tribunalul București, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în contradictoriu cu SC G. SRL Constanța a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 23 noiembrie 1995 modificat prin actul din 18 februarie 1996 cu reținerea de către A.V.A.S. a tuturor sumelor achitate în contul acestuia; obligarea pârâtei la plata daunelor interese constituite din: dividende încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, alte prejudicii estimate provizoriu la suma de 500 euro la cursul leu/euro comunicat de B.N.R.

în ziua plății, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002. Tribunalul a pus în discuție la termenul din 15 octombrie 2008 excepția necompetenței materiale, excepție pe care a admis-o prin sentința comecială nr. 10586, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 coroborat cu art. 1 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justitție, motiv pentru care cauza a fost declinată în favoarea judecătoriei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, recurs ce a fost admis de Curtea de Apel București, care, prin decizia comercială nr. 261, pronunțată la data de 13 februarie 2009, a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul București, secția a VI a comercială, pentru continuarea judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI a comercială, la data de 13 aprilie 2009. În ședința publică din data de 28 mai 2009 a fost unită excepția prescripția dreptului material la acțiune cu fondul cauzei, apreciindu-se că pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe comune fondului. Prin sentința comercială nr. 10404 din 29 iunie 2009, Tribunalul București – București, secția a VI-a comercială, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată. Cu privire la excepția mai sus menționată, tribunalul a reținut că acțiunea în rezoluțiunea contractului este o acțiune personală, iar dreptul de a cere rezoluțiunea este supus termenului de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Față de considerentele expuse, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a constatat că acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului de prescripție, motiv pentru care, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată. În ceea ce privește rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare menționat anterior, a avut în vedere că din interpretarea dispozițiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ., rezultă că rezoluțiunea e o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația anterioară, temeiul juridic al acestei sancțiuni fiind conferit de reciprocitatea și interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare din obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Din materialul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat faptul că societatea pârâtă și-a îndeplinit în totalitate obligațiile asumate prin contractul de vânzare cumpărare nr. 676. Totodată, cu privire la terenul în cauză, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 834/1991 potrivit cărora certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate imobiliară. Nici susținerea reclamantei potrivit căreia societatea pârâtă ar fi încălcat dispozițiile art. 7.3 din contract nu a putut fi reținută de tribunal ca fiind pertinentă, ea fiind infirmată de bilanțul contabil depus la dosar, bilanț din care rezultă că au fost menținute cele 3 locuri de muncă, fiind create și altele noi.

Că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, o dovedește și raportul de expertiză întocmit în cauză, raport din care rezultă că societatea pârâtă nu a înstrăinat active, acestea rămânând în proprietatea acționariatului, cumpărătorul de acțiuni, fără a se constata în vreun fel existența vreunui prejudiciu – a reținut tribunalul. Și cu privire la capătul doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a arătat că acesta este neîntemeiat, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nu se afla în derulare la momentul intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, astfel că, potrivit principiului neretroactivității dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile; aceeași situație este aplicabilă și în privința Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior încheierii contractului, aplicarea acesteia cu privire la plata penalităților de întârziere, contravenind principiului neretroactivității.

Având în vedere faptul că în cauza de față, nu au fost dovedite a fi îndeplinite cumulativ condițiile necesare admisibilității rezoluțiunii, nefiind astfel probat nici existența vreunui prejudiciu cauzat reclamantei, instanța, în baza art. 1020 – art. 1021 C. civ. cu referire la art. 1169 C. civ. a respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL Constanța, ca nefondată. Prin decizia comercială nr. 518 din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate, obligând-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 450 lei, onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește primul motiv de apel invocat de către apelanta reclamantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, referitor la neluarea în considerare de către instanța de fond a obiecțiunilor formulate de A.V.A.S. la raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea de apel a reținut că dacă instanța nu este lămurită, potrivit articolului 212 alin. (1) C. proc. civ., are posibilitatea să dispună completarea lucrării sau efectuarea unei noi expertize, din oficiu sau la cererea părții interesate. Cererea de completare sau de efectuare a unei expertize poate fi însă formulată de partea interesată la primul termen de judecată după depunerea lucrării, sub sancțiunea decăderii din probă, față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel încât, față de dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 108 alin. (3), (4) C. proc. civ., neinvocarea obiecțiunilor la raportul de expertiză la prima zi de înfățișare după depunere și înainte de a pune concluzii în fond, atrage sancțiunea decăderii apelantei reclamante. Cel de-al doilea motiv de apel vizează aprecierea instanței de fond în sensul aplicării principiului neretroactivităfii O.G. nr. 25/2002, ceea ce duce la concluzia că nu intră sub incidența acestei act normativ și contractul din 23 noiembrie 1995 încheiat între părți, la data intrării în vigoare a O.G.

nr. 25/2002, contractul nemaifiind în derulare. Potrivit propriilor afirmații ale apelantei, societatea privatizată „A.A." a fost radiată încă din anul 1996, astfel încât a dispărut și obiectul contractului, acțiunea însăși nemaiavând obiect, deoarece rezoluțiunea unui contract presupune restituirea prestațiilor ori, o eventuală restituire a acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nu ar mai fi posibilă. Susținerea apelantei că a formula o astfel de cerere după aproximativ 13 ani de la încheierea contractului și executarea acestuia, ca și după dispariția fizică a obiectului contractului, îi dă acesteia dreptul să considere că respectivul contract ar intra sub incidența unui act normativ apărut ulterior executării contractului (după aproximativ 6 ani), nu este decât expresia unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale sancționată de art. 723 alin. (1) C. proc.

civ. care prevede că: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege". Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, susținând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a fost dată cu încălcarea art. 969 C. civ., care consacră principiul obligativității convențiilor legal încheiate, art. 1, art. 2, art. 3 lit. c) și art. 21 din O.G. nr. 25/2002 cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 489/2003. Ca atare, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului formulat de A.V.A.S., schimbarea sentinței comerciale apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată. Reiterând motivele de apel, recurenta-reclamantă arată, în esență, că: Instanța nu a luat în considerare obiecțiunile formulate de reclamanta A.V.A.S. și nu a pus în vedere expertului să răspundă la acestea, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al A.V.A.S.; II.Instanța a apreciat greșit cu privire la contractul din 23 noiembrie 1995, în sensul că acesta nu se afla în derulare la apariția O.G. nr. 25/2002, apreciere care este contrară dispozițiilor acestei ordonanțe.

Recursul nu este întemeiat. Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente în speță și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele: În ce privește primul motiv de recurs, se constată că este neîntemeiat, ambele instanțe reținând judicios, în baza întregului material probator administrat și făcând aplicarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 108 alin. (3), (4) C. proc. civ., că neinvocarea obiecțiunilor la raportul de expertiză la prima zi de înfățișare, după depunerea raportului de expertiză și înainte de a se acorda cuvântul pe fond, atrage sancțiunea decăderii părții din probă. Or, în speță, se constată că obiecțiunile la expertiză formulate de reclamantă au ajuns la dosarul cauzei după punerea concluziilor în fond și rămânerea cauzei în pronunțare.

Cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât se constată că instanțele au reținut, de asemenea corect, că din moment ce la data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu mai era în derulare, potrivit principiului neretroactivității, dispozițiile acestui act normativ nu-i sunt aplicabile, ca de altfel nici dispozițiile Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior contractului amintit, aplicarea acestora cu privire la plata penalităților de întârziere fiind contrară principiului menționat. În mod corect au reținut instanțele care s-au pronunțat în cauză că nu au fost încălcate prevederile art. 7.3 din contract, atât timp cât din bilanțul contabil de la data de 31 decembrie 1996 rezultă că au fost menținute cele 3 locuri de muncă și chiar au fost create altele noi.

În ce privește prevederile art. 7.6 din contract, s-a stabilit corect că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 834/1991 conform cărora certificatele de atestare a dreptului de proprietate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară și oricum, din extrasul de carte funciară rezultă că pârâta are doar un drept de concesiune asupra terenului. În fine, tot corect s-a reținut că reclamanta nu a probat existența vreunui prejudiciu în cauză, că pârâta a demonstrat că și-a îndeplinit în totalitate obligațiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare rezoluțiunii contractului.

Mai mult, societatea privatizată „A.A.” fiind radiată încă din anul 1996, a dispărut și obiectul contractului, acțiunea însăși rămânând fără obiect, de vreme ce o eventuală restituire a acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu ar mai fi posibilă, astfel cum judicios a reținut și Curtea de Apel. În consecință, întrucât reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curții de Apel, în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva deciziei comerciale nr. 518 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă la plata a 5000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.