ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2189/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2189/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 12201/3/2008

la Tribunalul București, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, în contradictoriu cu SC G. SRL Constanța a solicitat

instanței să dispună rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni din 23 noiembrie 1995 modificat prin actul din

18 februarie 1996 cu reținerea de către A.V.A.S. a tuturor sumelor

achitate în contul acestuia; obligarea pârâtei la plata daunelor interese

constituite din: dividende încasate de cumpărător în perioada de

valabilitate a contractului, alte prejudicii estimate provizoriu la suma de 500

euro la cursul leu/euro comunicat de B.N.R. în ziua plății, conform art.

21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Tribunalul a pus în discuție la

termenul din 15 octombrie 2008 excepția necompetenței materiale,

excepție pe care a admis-o prin sentința comecială nr. 10586,

apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1

coroborat cu art. 1 C. proc. civ., raportat la decizia nr. 32/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justitție, motiv pentru care cauza a

fost declinată în favoarea judecătoriei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

recurs ce a fost admis de Curtea de Apel București, care, prin decizia

comercială nr. 261, pronunțată la data de 13 februarie 2009, a

dispus trimiterea cauzei la Tribunalul București, secția a VI a

comercială, pentru continuarea judecății.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI a comercială, la data

de 13 aprilie 2009.

În ședința publică

din data de 28 mai 2009 a fost unită excepția prescripția

dreptului material la acțiune cu fondul cauzei, apreciindu-se că

pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe

comune fondului.

Prin sentința comercială nr.

10404 din 29 iunie 2009, Tribunalul București – București, secția

a VI-a comercială, a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune, ca nefondată și a respins acțiunea

formulată de reclamantă, ca nefondată.

Cu privire la excepția mai sus

menționată, tribunalul a reținut că acțiunea în

rezoluțiunea contractului este o acțiune personală, iar dreptul

de a cere rezoluțiunea este supus termenului de prescripție de 3 ani

de la data nașterii dreptului material la acțiune, conform art. 1 din

Decretul nr. 167/1958.

Față de considerentele

expuse, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 1 și art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, tribunalul a constatat că acțiunea a fost

introdusă cu respectarea termenului de prescripție, motiv pentru

care, a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune, ca nefondată.

În ceea ce privește

rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare menționat

anterior, a avut în vedere că din interpretarea dispozițiilor art. 1020

– art. 1021 C. civ., rezultă că rezoluțiunea e o sancțiune

a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în

desființarea retroactivă a acestuia și repunerea

părților în situația anterioară, temeiul juridic al acestei

sancțiuni fiind conferit de reciprocitatea și interdependența

obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare din

obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Din materialul probator administrat

în cauză, tribunalul a constatat faptul că societatea pârâtă

și-a îndeplinit în totalitate obligațiile asumate prin contractul de

vânzare cumpărare nr. 676.

Totodată, cu privire la terenul

în cauză, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 5 din H.G.

nr. 834/1991 potrivit cărora certificatele de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate

imobiliară.

Nici susținerea reclamantei

potrivit căreia societatea pârâtă ar fi încălcat

dispozițiile art. 7.3 din contract nu a putut fi reținută de

tribunal ca fiind pertinentă, ea fiind infirmată de bilanțul contabil

depus la dosar, bilanț din care rezultă că au fost

menținute cele 3 locuri de muncă, fiind create și altele noi.

Că acțiunea reclamantei

este neîntemeiată, o dovedește și raportul de expertiză

întocmit în cauză, raport din care rezultă că societatea pârâtă

nu a înstrăinat active, acestea rămânând în proprietatea

acționariatului, cumpărătorul de acțiuni, fără a

se constata în vreun fel existența vreunui prejudiciu – a reținut

tribunalul.

Și cu privire la capătul

doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a arătat că

acesta este neîntemeiat, în condițiile în care contractul de vânzare

cumpărare de acțiuni nu se afla în derulare la momentul intrării

în vigoare a O.G. nr. 25/2002, astfel că, potrivit principiului

neretroactivității dispozițiile acestui act normativ nu sunt

aplicabile; aceeași situație este aplicabilă și în

privința Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior încheierii contractului,

aplicarea acesteia cu privire la plata penalităților de întârziere,

contravenind principiului neretroactivității.

Având în vedere faptul că în

cauza de față, nu au fost dovedite a fi îndeplinite cumulativ

condițiile necesare admisibilității rezoluțiunii, nefiind

astfel probat nici existența vreunui prejudiciu cauzat reclamantei,

instanța, în baza art. 1020 – art. 1021 C. civ. cu referire la art. 1169 C.

civ. a respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL

Constanța, ca nefondată.

Prin decizia comercială nr. 518

din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva

sentinței mai sus menționate, obligând-o pe apelantă la plata

cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 450

lei, onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește primul

motiv de apel invocat de către apelanta reclamantă Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului București, referitor la neluarea în

considerare de către instanța de fond a obiecțiunilor formulate

de A.V.A.S. la raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea de

apel a reținut că dacă instanța nu este lămurită,

potrivit articolului 212 alin. (1) C. proc. civ., are posibilitatea să

dispună completarea lucrării sau efectuarea unei noi expertize, din

oficiu sau la cererea părții interesate. Cererea de completare sau de

efectuare a unei expertize poate fi însă formulată de partea

interesată la primul termen de judecată după depunerea

lucrării, sub sancțiunea decăderii din probă,

față de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 108

alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită

prin propriul său fapt, astfel încât, față de dispozițiile

art. 212 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 108 alin. (3),

(4) C. proc. civ., neinvocarea obiecțiunilor la raportul de expertiză

la prima zi de înfățișare după depunere și înainte de

a pune concluzii în fond, atrage sancțiunea decăderii apelantei reclamante.

Cel de-al doilea motiv de apel

vizează aprecierea instanței de fond în sensul aplicării

principiului neretroactivităfii O.G. nr. 25/2002, ceea ce duce la

concluzia că nu intră sub incidența acestei act normativ și

contractul din 23 noiembrie 1995 încheiat între părți, la data

intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, contractul nemaifiind în derulare.

Potrivit propriilor afirmații

ale apelantei, societatea privatizată „A.A." a fost radiată

încă din anul 1996, astfel încât a dispărut și obiectul contractului,

acțiunea însăși nemaiavând obiect, deoarece rezoluțiunea

unui contract presupune restituirea prestațiilor ori, o eventuală

restituire a acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nu ar mai fi posibilă.

Susținerea apelantei că a

formula o astfel de cerere după aproximativ 13 ani de la încheierea

contractului și executarea acestuia, ca și după dispariția

fizică a obiectului contractului, îi dă acesteia dreptul să

considere că respectivul contract ar intra sub incidența unui act

normativ apărut ulterior executării contractului (după

aproximativ 6 ani), nu este decât expresia unei exercitări abuzive a

drepturilor procesuale sancționată de art. 723 alin. (1) C. proc.

civ. care prevede că: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu

bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia

au fost recunoscute de lege".

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului București, susținând că hotărârea recurată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a fost dată cu încălcarea art. 969

C. civ., care consacră principiul obligativității

convențiilor legal încheiate, art. 1, art. 2, art. 3 lit. c) și art. 21

din O.G. nr. 25/2002 cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 489/2003.

Ca atare, recurenta-reclamantă

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului

formulat de A.V.A.S., schimbarea sentinței comerciale apelate și, pe

cale de consecință, admiterea acțiunii formulate, cu cheltuieli

de judecată.

Reiterând motivele de apel,

recurenta-reclamantă arată, în esență, că:

Instanța nu a luat în

considerare obiecțiunile formulate de reclamanta A.V.A.S. și nu a pus

în vedere expertului să răspundă la acestea, ceea ce

echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al A.V.A.S.;

II.Instanța a apreciat greșit

cu privire la contractul din 23 noiembrie 1995, în sensul că acesta nu se

afla în derulare la apariția O.G. nr. 25/2002, apreciere care este

contrară dispozițiilor acestei ordonanțe.

Recursul nu este întemeiat.

Din examinarea motivelor de recurs,

în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente în

speță și de hotărârile pronunțate în cauză, se

constată următoarele:

În ce privește primul motiv de

recurs, se constată că este neîntemeiat, ambele instanțe

reținând judicios, în baza întregului material probator administrat

și făcând aplicarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. coroborate cu cele ale art. 108 alin. (3), (4) C. proc. civ., că

neinvocarea obiecțiunilor la raportul de expertiză la prima zi de  înfățișare,

după depunerea raportului de expertiză și înainte de a se acorda

cuvântul pe fond, atrage sancțiunea decăderii părții din

probă.

Or, în speță, se

constată că obiecțiunile la expertiză formulate de

reclamantă au ajuns la dosarul cauzei după punerea concluziilor în

fond și rămânerea cauzei în pronunțare.

Cel de-al doilea motiv de recurs nu

este întemeiat, întrucât se constată că instanțele au

reținut, de asemenea corect, că din moment ce la data intrării în

vigoare a O.G. nr. 25/2002, contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nu mai era în derulare, potrivit principiului neretroactivității,

dispozițiile acestui act normativ nu-i sunt aplicabile, ca de altfel nici

dispozițiile Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior contractului

amintit, aplicarea acestora cu privire la plata penalităților de

întârziere fiind contrară principiului menționat.

În mod corect au reținut

instanțele care s-au pronunțat în cauză că nu au fost

încălcate prevederile art. 7.3 din contract, atât timp cât din

bilanțul contabil de la data de 31 decembrie 1996 rezultă că au

fost menținute cele 3 locuri de muncă și chiar au fost create altele

noi.

În ce privește prevederile art.

7.6 din contract, s-a stabilit corect că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 834/1991 conform cărora

certificatele de atestare a dreptului de proprietate sunt supuse regimului de

publicitate imobiliară și oricum, din extrasul de carte funciară

rezultă că pârâta are doar un drept de concesiune asupra terenului.

În fine, tot corect s-a reținut

că reclamanta nu a probat existența vreunui prejudiciu în cauză,

că pârâta a demonstrat că și-a îndeplinit în totalitate obligațiile

asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni și

că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor

necesare rezoluțiunii contractului. Mai mult, societatea privatizată

„A.A.” fiind radiată încă din anul 1996, a dispărut și

obiectul contractului, acțiunea însăși rămânând fără

obiect, de vreme ce o eventuală restituire a acțiunilor ce au

făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu

ar mai fi posibilă, astfel cum judicios a reținut și Curtea de Apel.

În consecință, întrucât

reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care

să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curții de Apel,

în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va

respinge, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București

împotriva deciziei comerciale nr. 518 din 30 noiembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă

recurenta-reclamantă la plata a 5000 lei cheltuieli de judecată

către intimata-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 iunie 2010.