ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3708/2010

Ședința publică de la 17 septembrie 2010

S-a luat în examinare, în camera de consiliu, conflictul negativ de competență ivit între Curtea de Apel Brașov – Secția de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Brașov – Secția civilă, în soluționarea cauzei privind pe Chiru Mihaela, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Brașov și pe Agenția Județeană de Prestații Sociale Brașov.

În lipsa părților, a căror citare nu a fost dispusă, în conformitate cu dispozițiile art.  22 alin. 5 C. proc. civ.,

ÎNALTA CURTE

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1602/M din 19 noiembrie 2009 Tribunalul Brașov – Secția Civilă a admis excepția de necompetență materială invocată de către pârâtul Ministerul Turismului și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Brașov – Secția Civilă a reținut faptul că ordinele atacate în speță sunt acte unilaterale cu caracter individual, emise de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea executării unui act normativ și care modifică raporturi juridice de muncă.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 3 pct. 1 C.pr.civ., art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 159 pct. 2 C.pr.civ., instanța a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, declinând competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2/F din 8 ianuarie 2010, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Brașov, ridicată din oficiu de către instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov – secția civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Brașov a reținut că soluționarea cauzei este de competența secției civile a Tribunalului Brașov, având în vedere că natura juridică a litigiului este de dreptul muncii, raporturile încheiate între reclamanta Chiru Mihaela și pârâtul Ministerul Turismului fiind raporturi de muncă prevăzute în contractul individual de muncă și actele adiționale la acest contract.

Instanța a mai reținut că, deși angajatorul este o autoritate publică centrală, aceasta nu determină în mod direct calificarea litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, că actele atacate de reclamantă sunt emise de Ministerul Turismului în calitate de angajator, iar pretențiile solicitate de reclamantă derivă din drepturile de asigurări sociale.

Față de cele de mai sus, constatând ivit un conflict negativ de competență, potrivit art. 20 pct. 2 și art. 22 alin. 3 C. proc. civ., Curtea de Apel Brașov a trimis cauza instanței superioare, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a-l soluționa.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. 3 și 5 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Brașov - Secția civilă, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Ordinului nr. 332/09 aprilie  2009 și a Ordinului nr. 731/13 iulie    2009 emise de către angajatorul Ministerul Turismului, prin care în mod unilateral s-a procedat la modificarea contractului său individual de muncă, să se constate că, în conformitate cu art. 51 lit. a) C. muncii, contractul individual de muncă este suspendat pentru concediul de creștere copil până la 2 ani, să se dispună obligarea pârâtului la plata contribuțiilor sociale aferente drepturilor salariale încasate până la data suspendării contractului și să constate că începând cu această dată este îndreptățită să beneficieze de indemnizație de maternitate.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 41 și 42, art. 51 alin. (1) lit. a) C. muncii, prevederile OUG nr. 148/2005 modificată prin Legea nr. 257/2008.

Din motivarea acțiunii rezultă că reclamanta a fost angajată în cadrul Ministerului Turismului pentru postul de șef birou clasa a II-a în străinătate, sens în care s-a încheiat și contractul individual de muncă nr. 84/27 iunie   2007, iar, ulterior, prin ordin emis de angajator s-a dispus ca aceasta să își desfășoare activitatea la biroul de promovare și dezvoltare din Londra, fiind încadrată cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în funcția de referent grad IV, în cadrul Direcției Generale Promovare Turistică.

Astfel, așa cum rezultă din conținutul Ordinului nr. 578 din 27 iunie 2007, emis de Ministrul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, reclamanta a fost „încadrată”, iar nu numită în funcție, actul susmenționat făcând, de altfel, trimitere la prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 53/2004 – Codul muncii, referitoare la contractul individual de muncă pe durată nedeterminată.

Ordinul de încadrare în funcție a stat la baza încheierii, între reclamantă și autoritatea pârâtă, a contractului individual de muncă nr. 84 din 27 iunie 2007, care prevede toate condițiile „angajării” reclamantei, inclusiv cele referitoare la atribuțiile postului (fișa postului), salariul acordat (fiind cuantificat), concediul de odihnă (fiindu-i determinată durata) etc.; de asemenea, și în ceea ce privește alte elemente ale raportului de muncă (ex. perioada de preaviz), contractul individual de muncă face referire la dispozițiile Codului muncii, menționând expres, la cap. N (dispoziții finale) că prevederile acestuia se completează cu cele ale Legii nr. 53/2003.

La data de 14 aprilie  2009, reclamanta, în calitate de angajată, a solicitat suspendarea contractului individual de muncă începând cu data de 18 aprilie  2009, în conformitate cu art. 51 lit. a) C. muncii.

Din cuprinsul ordinelor contestate, respectiv Ordinul nr. 332 din 9 aprilie 2009, prin care s-a dispus rechemarea reclamantei la București, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 15 aprilie 2009 și Ordinul nr. 731 din 13 iulie 2009, prin care aceasta a fost încadrată cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în funcția de referent de specialitate gradul IV în cadrul Direcției Generale Marketing și Relații Internaționale – Serviciul Marketing și Reprezentanță Străinătate, precum și din dispozițiile legale pe care se întemeiază acestea, rezultă că reclamanta nu are calitatea de funcționar public și nu a exercitat o funcție publică, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, Înalta Curte a constatat că natura raporturilor juridice născute între părți nu este de drept administrativ, ci de dreptul muncii, reclamanta având calitatea de angajat cu contract de muncă și nu calitatea de funcționar public.

Pe de altă parte, nici ordinele atacate în cauză, deși au fost emise de către conducătorul unei autorități publice centrale, nu au caracterul unor acte administrative în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 („emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii”), fiind acte emise în aplicarea dispozițiilor C. muncii, controlul legalității acestora neintrând în sfera de aplicare a legii contenciosului administrativ.

Relevantă în cauză, pentru determinarea instanței competente, este natura juridică a raporturilor născute între părți care, după cum s-a arătat, nu este de drept administrativ, întrucât reclamanta avea calitatea de personal contractual salariat, raporturilor dintre aceasta și autoritatea pârâtă nefiindu-le aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999, ci prevederile legislației muncii, conform art. 6 lit. a) din acest act normativ.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, ținând seama de calitatea reclamantei și de natura raportului dedus judecății și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. 3 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze pricina în primă instanță este Tribunalul Brașov - Secția civilă, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei, privind pe Chiru Mihaela și pe Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Brașov și Agenția Județeană de Prestații Sociale Brașov, în favoarea Tribunalului Brașov - Secția civilă, conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.