ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3009/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3009/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cererii de revizuire de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul B.D.A. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională pentru

Restituirea

Proprietăților și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților în nume propriu

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze titlul

de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008 emis de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea

pârâtei să instructeze Depozitorul Central să-l radieze din Registrul

acționarilor Fondului Proprietatea, să fie obligată pârâta

să emită titlul de plată pentru

suma de 2.293.486 RON pe numele său, să vireze această

sumă în

contul său, să fie obligată pârâta la plata

daunelor materiale echivalentul indicelui de inflație și a dobânzii

legale.

In motivele acțiunii a arătat

că prin decizia nr. 13/2006 a Președintelui Consiliului Județean

s-a stabilit că este îndreptățit la despăgubiri, pentru

imobilul preluat abuziv de Statul român, situat în Cluj Napoca, identificat în C.F.

nr. 9197, că s-a emis titlul de despăgubire nr. 2539/2008, pentru

suma de 2.293.486 RON.

S-a precizat că a optat pentru

despăgubiri integrale în numerar, cu toate acestea s-a emis titlu de

plată pentru suma de 500.000 lei, iar pentru diferență titlul de

conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008, că în situația în care nu a

optat pentru titluri de

conversie a fost

făcut acționar împotriva voinței sale, astfel că s-au

încălcat

prevederile art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A invocat incompatibilitatea prevederilor

Legii nr. 247/2005 cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudența Curții, în sensul că în

situația condiționării acordării despăgubirilor de

existența resurselor financiare se transformă dreptul câștigat

într-unul iluzoriu, făcând referire la cauzele Faimblat contra României,

Vișan contra României, etc.

Prin sentința nr. 118 din 18 martie

2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul B.D.A. în contradictoriu cu Statul român prin Autoritatea

Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Autoritatea Națională

pentru

Restituirea Proprietăților; a anulat titlul de conversie nr. 1990 emis

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

la 14 noiembrie 2008; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților să efectueze formalitățile

privind radierea reclamantului din registrul acționarilor Fondului

Proprietate, urmare a anulării titlului de conversie; a obligat pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

să emită titlu de plată pentru suma de 2.293.489 lei

stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților să vireze în contul reclamantului

indicat în cererea de opțiune nr. 07723 din 11 noiembrie 2008 suma de

500.000 lei urmare a emiterii titlului de plată reprezentând parte

măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F.

nr. 9179 Cluj-Napoca, nr.top 1377/3, sumă ce va fi actualizată cu

indicele inflației aferent perioadei cuprinse între data emiterii deciziei

Comisie Centrale și data plății efective; a respins restul

capetelor de cerere.

Pentru a pronunța această

sentință, Curtea de apel a reținut că din interpretarea

prevederilor art. 18, art. 18

1

din Legea nr. 247/2005 rezultă

că valorificarea titlurilor de despăgubire se face în raport de

voința expresă a persoanelor îndreptățite, că alegerea

modalității de despăgubire de către autoritatea

pârâtă, încalcă dreptul la liberă asociere, garantat de

Constituție și art. 11 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

S-a apreciat de către

judecătorul fondului că prevederile Legii nr. 247/2005, privind

acordarea despăgubirilor, nu sunt compatibile și proporționale

cu principiile acestei legi și scopul urmărit de legiuitor rezultat

din dispozițiile art.4, referitoare la acordarea de despăgubiri juste

și echitabile, neplafonarea prin lege a despăgubirilor.

S-a arătat în sentință

că instituirea unor limite cu privire la modalitatea, suma și

termenele de plată contravin principiilor respective și practicii

constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și reclamantul B.D.A.

Prin decizia nr. 5589 din 4 decembrie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva sentinței civile nr. 118 din 18 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

A casat sentința atacată

și pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantul B.D.A.

A respinge recursul declarat de B.D.A. împotriva

aceleiași sentințe ca nefondat.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de recurs a

reținut

următoarele:

În

fapt:

- Prin decizia din data de 18 iulie 2007,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de

despăgubiri în favoarea reclamantului B.D.A. în cuantum de 2.293.486 RON.

- Reclamantul a înregistrat sub nr. 07723

din 11 noiembrie 2008 cererea de opțiune pentru titluri de plată în

valoare de 2.293.486 lei.

-

La

data de 14 noiembrie 2008 Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților a emis decizia nr. 1990 din 14 noiembrie

2008

pentru titluri de conversie în cuantum de 1.793.486 lei.

A constatat Înalta Curte că din

modul de redactare al sentinței rezultă că instanța de fond

a apreciat că modalitatea de despăgubire reglementată de legislația

națională nesocotește prevederile Curții Europene a Drepturilor

Omului

și

jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

A apreciat instanța de recurs

că soluția primei instanțe este nelegală, pentru

următoarele argumente:

- Analiza legislației naționale

aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din

Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2)

din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea

prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte.

- România a ratificat Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în

baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața

căreia se invocă existența unei neconcordanță între

legislația națională și dispozițiile Convenției,

va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare

Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația

conflictuală supusă examinării.

- Această practică a

Curții este evidentă dar, în raportul

juridic concret dedus judecății prezente este

nerelevantă, pentru că

judecătorul trebuia să

explice care este neconcordanță dintre Legea nr. 247/2005 pe de o

parte și Convenția și jurisprudența Curții, pe de

altă parte.

- Explicația dată privind

limitarea prin lege a voinței

persoanelor

îndreptățite ca temei al înlăturării legislației

naționale

este neconcordantă cu practica Curții Europene

a Drepturilor Omului, instanța europeană arătând în cauza

Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor

categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe

economice importante

asupra ansamblului unui stat, autoritățile

naționale trebuie să dispună de o mare putere

discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a

garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate,

dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea

măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate

presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți

sau restituirea de bunuri de o valoare

inferioară, cum pretinde art. 1

din Protocolul nr. 1 este ca

nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului

în discuție.

În acest context, Înalta Curtea apreciat

însă că, în raport de faptul că aplicarea măsurilor

reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de

natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului

statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale

puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea

modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și

asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

La aprecierea asupra

compatibilității legislației naționale cu normele

Convenției, Înalta Curtea avut în vedere și un alt criteriu, propriu

jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume

acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care

trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual

de proprietate și exigențele

apărării unor interese generale ( cauza

Saggio c/Italie).

În

continuarea raționamentului juridic, s-a reținut că lipsa de

resurse

financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de

solicitări este de natură a justifica măsura și a nu

înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.

A

concluzionat Înalta Curte în sensul că, în cauză, dreptul de

apreciere

în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama

și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în

măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar

ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi

o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane

îndreptățite.

De asemenea, instanța de recurs a

constat în final că, legislația națională nu este

contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că în mod nejustificat

judecătorul fondului a nesocotit reglementarea internă, nefiind

precizat temeiul de drept, în baza căruia a adoptat soluția

respectivă, indicarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 nefiind de

natură a justifica soluția pronunțată.

Împotriva acestei decizii a formulat

cerere de revizuire B.D.A.

În motivarea cererii de revizuire,

întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

respectiv prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, în esență, s-au arătat următoarele:

A fost eludată aplicarea art. 6 CEDO

și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 privind nesocotirea

constatărilor de fapt din procedurile judiciare anterioare, respectiv

revizuentul a motivat temeinic cazul excepțional, în sensul că mama

sa are nevoie de operație pe cord foarte costisitoare, care se poate

efectua numai în străinătate, iar petentul suferă de hernie de

disc.

Înalta Curte de Casație și

Justiție avea deja o practică constantă în sensul că a

statuat că pârâta are obligația de a emite titlul de plată în baza

deciziei comisie centrale într-un termen rezonabil în considerarea

respectării convenției și jurisprudenței în CEDO. Astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție a nesocotit rolul său de

a reglementa contradicțiile de jurisprudență și de a

practica egalitatea de tratament (art. 6 si art. 14 din CEDO).

Instanța de recurs nu a aplicat

dispozițiile referitoare la termenul rezonabil cuprinse în art. 6 din CEDO

cu privire la emiterea actului administrativ intitulat „titlu de plată”.

Consideră revizuentul că există

incompatibilitate intre termenele de plata și limitările impuse in

art. 3 lit. h), art. 14

1

si art. 18

1-9

din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 și prevederile art. 6 paragraful 1 din CEDO, ale art. 1

alin. (1) din Protocolul nr. 1 la convenție.

Prevederile legale criticate conțin

următoarele termene și limitări necompatibile:

- plata sumelor aferente

despăgubirilor în numerar in doua transe, pe parcursul a doi ani de la

emiterea titlului de plata și condiționarea termenului de plata de 15

zile de la existența disponibilităților financiare;

- limitarea despăgubirilor în numerar

la 500.000 lei;

Intimata Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la cererea

de revizuire și a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Analizând cererea de revizuire prin

prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că

aceasta este nefondată .

Se retine că potrivit prevederilor

art. 18

5

lit. b) coroborat cu art. 3 lit. h) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, titlul de plată se emite până la concurenta sumei

de 500.000 lei pentru un singur imobil, iar pentru diferența de bani se

emit acțiuni la Fondul Proprietatea.

Titlurile de plată sunt certificate

emise de autoritate în numele Statului Roman și vizează drepturile de

creanță ale deținătorilor asupra Statului Roman de a primi

în numerar o sumă de maxim 500.000 lei, chiar dacă valoarea

despăgubirilor depășește această sumă [art. 3

lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005].

În raport de aceste prevederi legale se

constata că în mod legal a fost emis titlul de conversie nr. 1990 din 14

noiembrie 2008.

Instanța de recurs a constatat

că această măsură nu contravine CEDO și Protocolului

nr. 1 la Convenție pentru că Statul a aplicat același principiu

tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele

de apreciere ale impactului economic al masurilor asupra ansamblului Statului,

în așa fel încât măsura legislativa este temeinic justificată .

Potrivit jurisprudenței CEDO se

apreciază în analizarea compatibilității legislației

naționale cu normele Convenției că trebuie să existe

și criteriul proporționalității măsurii al

echilibrului în materie de protecție a dreptului individual de proprietate

și exigentele apărării unor interese generale (Cauza Saggio

contra Italiei).

„Cazul excepțional” invocat de

revizuent a fost luat în considerare de instanța de recurs, care a

apreciat că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 se

circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a Statului, atât în ceea

ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor

patrimoniale (maxim 500.000 de lei, iar pentru ceea ce depășește

această sumă titularul primește acțiuni la Fondul Proprietatea-art. 18

1

), cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea

masurilor (în termen de 15 zile de la existenta disponibilităților

financiare și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune). Se

constată că în contextul numărului mare al cererilor de

restituire formulate de foștii proprietari dificultățile întâmpinate

sub aspect financiar se constată că legiuitorul a stabilit un

criteriu obiectiv pentru soluționarea cererilor, acela al ordinii

cronologice ale înregistrării opțiunilor, asigurându-se astfel

egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație

și respectarea art. 14 din CEDO.

În ceea ce privește atribuțiile

în unificarea practicii judiciare a I.C.C.J., instanța de recurs a

reținut tocmai o jurisprudență contantă în sensul

soluției pronunțate (dec. nr. 3686 din 30 iunie 2009, dec. nr. 3409

din 18 iunie 2009).

Solicitarea revizuentului privind

emiterea titlului de plată pentru suma totală de 2.293.489 lei este

nelegală în raport cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

(art. 18

1

), limitarea acestei sume în numerar la maxim 500.000 de

lei nu este contrară art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1, altfel, fără a avea în vedere lipsa de resurse

financiare a Statului nu ar fi păstrat un echilibru între interesele

private și interesul general al societății, cu consecințe

dezastruoase din punct de vedere economic.

În raport de cele arătate mai sus,

Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată

și o va respinge, ca neîntemeiată.

Instanța de recurs a pronunțat

o hotărâre în care a analizat judicios legislația națională

aplicabilă în cauză, raportat la cazul de speța și în mod

corect a constatat că nu este contrară prevederilor Convenției

și jurisprudenței CEDO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de B.D.A., împotriva deciziei nr. 5589 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.