ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3009/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul B.D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în nume propriu pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei să instructeze Depozitorul Central să-l radieze din Registrul acționarilor Fondului Proprietatea, să fie obligată pârâta să emită titlul de plată pentru suma de 2.293.486 RON pe numele său, să vireze această sumă în contul său, să fie obligată pârâta la plata daunelor materiale echivalentul indicelui de inflație și a dobânzii legale.

In motivele acțiunii a arătat că prin decizia nr. 13/2006 a Președintelui Consiliului Județean s-a stabilit că este îndreptățit la despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv de Statul român, situat în Cluj Napoca, identificat în C.F. nr. 9197, că s-a emis titlul de despăgubire nr. 2539/2008, pentru suma de 2.293.486 RON. S-a precizat că a optat pentru despăgubiri integrale în numerar, cu toate acestea s-a emis titlu de plată pentru suma de 500.000 lei, iar pentru diferență titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008, că în situația în care nu a optat pentru titluri de conversie a fost făcut acționar împotriva voinței sale, astfel că s-au încălcat prevederile art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A invocat incompatibilitatea prevederilor Legii nr. 247/2005 cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții, în sensul că în situația condiționării acordării despăgubirilor de existența resurselor financiare se transformă dreptul câștigat într-unul iluzoriu, făcând referire la cauzele Faimblat contra României, Vișan contra României, etc. Prin sentința nr. 118 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.D.A.

în contradictoriu cu Statul român prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a anulat titlul de conversie nr. 1990 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la 14 noiembrie 2008; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să efectueze formalitățile privind radierea reclamantului din registrul acționarilor Fondului Proprietate, urmare a anulării titlului de conversie; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită titlu de plată pentru suma de 2.293.489 lei stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să vireze în contul reclamantului indicat în cererea de opțiune nr. 07723 din 11 noiembrie 2008 suma de 500.000 lei urmare a emiterii titlului de plată reprezentând parte măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F.

nr. 9179 Cluj-Napoca, nr.top 1377/3, sumă ce va fi actualizată cu indicele inflației aferent perioadei cuprinse între data emiterii deciziei Comisie Centrale și data plății efective; a respins restul capetelor de cerere. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut că din interpretarea prevederilor art. 18, art. 18 1 din Legea nr. 247/2005 rezultă că valorificarea titlurilor de despăgubire se face în raport de voința expresă a persoanelor îndreptățite, că alegerea modalității de despăgubire de către autoritatea pârâtă, încalcă dreptul la liberă asociere, garantat de Constituție și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat de către judecătorul fondului că prevederile Legii nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor, nu sunt compatibile și proporționale cu principiile acestei legi și scopul urmărit de legiuitor rezultat din dispozițiile art.4, referitoare la acordarea de despăgubiri juste și echitabile, neplafonarea prin lege a despăgubirilor. S-a arătat în sentință că instituirea unor limite cu privire la modalitatea, suma și termenele de plată contravin principiilor respective și practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și reclamantul B.D.A.

Prin decizia nr. 5589 din 4 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 118 din 18 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. A casat sentința atacată și pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantul B.D.A. A respinge recursul declarat de B.D.A. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele: În fapt: - Prin decizia din data de 18 iulie 2007, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului B.D.A.

în cuantum de 2.293.486 RON. - Reclamantul a înregistrat sub nr. 07723 din 11 noiembrie 2008 cererea de opțiune pentru titluri de plată în valoare de 2.293.486 lei. - La data de 14 noiembrie 2008 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis decizia nr. 1990 din 14 noiembrie 2008 pentru titluri de conversie în cuantum de 1.793.486 lei. A constatat Înalta Curte că din modul de redactare al sentinței rezultă că instanța de fond a apreciat că modalitatea de despăgubire reglementată de legislația națională nesocotește prevederile Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A apreciat instanța de recurs că soluția primei instanțe este nelegală, pentru următoarele argumente: - Analiza legislației naționale aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. - România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanță între legislația națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării.

- Această practică a Curții este evidentă dar, în raportul juridic concret dedus judecății prezente este nerelevantă, pentru că judecătorul trebuia să explice care este neconcordanță dintre Legea nr. 247/2005 pe de o parte și Convenția și jurisprudența Curții, pe de altă parte.

- Explicația dată privind limitarea prin lege a voinței persoanelor îndreptățite ca temei al înlăturării legislației naționale este neconcordantă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța europeană arătând în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

În acest context, Înalta Curtea apreciat însă că, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor. La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curtea avut în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale ( cauza Saggio c/Italie).

În continuarea raționamentului juridic, s-a reținut că lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale. A concluzionat Înalta Curte în sensul că, în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

De asemenea, instanța de recurs a constat în final că, legislația națională nu este contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că în mod nejustificat judecătorul fondului a nesocotit reglementarea internă, nefiind precizat temeiul de drept, în baza căruia a adoptat soluția respectivă, indicarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 nefiind de natură a justifica soluția pronunțată. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire B.D.A.

În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, în esență, s-au arătat următoarele: A fost eludată aplicarea art. 6 CEDO și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 privind nesocotirea constatărilor de fapt din procedurile judiciare anterioare, respectiv revizuentul a motivat temeinic cazul excepțional, în sensul că mama sa are nevoie de operație pe cord foarte costisitoare, care se poate efectua numai în străinătate, iar petentul suferă de hernie de disc. Înalta Curte de Casație și Justiție avea deja o practică constantă în sensul că a statuat că pârâta are obligația de a emite titlul de plată în baza deciziei comisie centrale într-un termen rezonabil în considerarea respectării convenției și jurisprudenței în CEDO.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a nesocotit rolul său de a reglementa contradicțiile de jurisprudență și de a practica egalitatea de tratament (art. 6 si art. 14 din CEDO). Instanța de recurs nu a aplicat dispozițiile referitoare la termenul rezonabil cuprinse în art. 6 din CEDO cu privire la emiterea actului administrativ intitulat „titlu de plată”. Consideră revizuentul că există incompatibilitate intre termenele de plata și limitările impuse in art. 3 lit. h), art. 14 1 si art. 18 1-9 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și prevederile art. 6 paragraful 1 din CEDO, ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la convenție.

Prevederile legale criticate conțin următoarele termene și limitări necompatibile: - plata sumelor aferente despăgubirilor în numerar in doua transe, pe parcursul a doi ani de la emiterea titlului de plata și condiționarea termenului de plata de 15 zile de la existența disponibilităților financiare; - limitarea despăgubirilor în numerar la 500.000 lei; Intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la cererea de revizuire și a solicitat respingerea cererii de revizuire. Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată . Se retine că potrivit prevederilor art. 18 5 lit. b) coroborat cu art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlul de plată se emite până la concurenta sumei de 500.000 lei pentru un singur imobil, iar pentru diferența de bani se emit acțiuni la Fondul Proprietatea.

Titlurile de plată sunt certificate emise de autoritate în numele Statului Roman și vizează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Roman de a primi în numerar o sumă de maxim 500.000 lei, chiar dacă valoarea despăgubirilor depășește această sumă [art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005].

În raport de aceste prevederi legale se constata că în mod legal a fost emis titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008. Instanța de recurs a constatat că această măsură nu contravine CEDO și Protocolului nr. 1 la Convenție pentru că Statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al masurilor asupra ansamblului Statului, în așa fel încât măsura legislativa este temeinic justificată . Potrivit jurisprudenței CEDO se apreciază în analizarea compatibilității legislației naționale cu normele Convenției că trebuie să existe și criteriul proporționalității măsurii al echilibrului în materie de protecție a dreptului individual de proprietate și exigentele apărării unor interese generale (Cauza Saggio contra Italiei).

„Cazul excepțional” invocat de revizuent a fost luat în considerare de instanța de recurs, care a apreciat că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a Statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale (maxim 500.000 de lei, iar pentru ceea ce depășește această sumă titularul primește acțiuni la Fondul Proprietatea-art. 18 1 ), cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea masurilor (în termen de 15 zile de la existenta disponibilităților financiare și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune).

Se constată că în contextul numărului mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari dificultățile întâmpinate sub aspect financiar se constată că legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea cererilor, acela al ordinii cronologice ale înregistrării opțiunilor, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație și respectarea art. 14 din CEDO.

În ceea ce privește atribuțiile în unificarea practicii judiciare a I.C.C.J., instanța de recurs a reținut tocmai o jurisprudență contantă în sensul soluției pronunțate (dec. nr. 3686 din 30 iunie 2009, dec. nr. 3409 din 18 iunie 2009). Solicitarea revizuentului privind emiterea titlului de plată pentru suma totală de 2.293.489 lei este nelegală în raport cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 18 1 ), limitarea acestei sume în numerar la maxim 500.000 de lei nu este contrară art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, altfel, fără a avea în vedere lipsa de resurse financiare a Statului nu ar fi păstrat un echilibru între interesele private și interesul general al societății, cu consecințe dezastruoase din punct de vedere economic.

În raport de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată și o va respinge, ca neîntemeiată. Instanța de recurs a pronunțat o hotărâre în care a analizat judicios legislația națională aplicabilă în cauză, raportat la cazul de speța și în mod corect a constatat că nu este contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței CEDO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de B.D.A., împotriva deciziei nr. 5589 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2010.