ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2529/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea penală din ședința publică de la 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 1836/33/2008, în baza art. 160 b raportat la art. 300 2 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului L.M.S. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.- Serviciul Teritorial Cluj, din data de 3 decembrie 2008 a fost trimis în judecată (împreună cu alte persoane) inculpatul L.M.S. pentru săvârșirea următoarele infracțiuni: 1. asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.

(cu raportare la infracțiunea de înșelăciune și uz de fals, ambele în formă continuată); 2. înșelăciune în convenții prin calități mincinoase și mijloace frauduloase cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen. (cu o pagubă de peste 1 milion de euro); 3. fals material în înscrisuri oficiale prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 4. uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 5. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 6. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7. falsificare de instrumente oficiale prevăzută de art. 286 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 8. folosirea instrumentelor oficiale false prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 9. participație improprie la infracțiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Întrucât inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv instanța a procedat din oficiu conform art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., prin încheierea penală din data de 26 aprilie 2010, la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, menținând această măsură, încheiere ce a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului. Raportat la această măsură, s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 16 august 2008 prin încheierea nr. 3/2008 a Curții de Apel Cluj, arestarea prelungindu-se din 30 în 30 de zile în faza urmăririi penale, iar apoi fiind trimis în judecată s-a menținut această măsură conform art. 300 1 iar apoi 300 2 C. proc.

pen. Conform art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv, procedând potrivit art. 160 b C. proc. pen. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menține măsura arestării preventive. Procedând la verificarea arestării preventive a inculpatului, instanța a constatat că temeiurile care au determinat arestarea acestuia nu s-au modificat, impunându-se astfel în continuare menținerea acestei măsuri. Prin temeiuri care au determinat arestarea trebuie să se înțeleagă condițiile și cazurile riguros arătate în textele art. 143 și 148 C. proc.

pen., pentru că numai în cazul în care se constată existența acestora la dosarul cauzei, se poate dispune această măsură de excepție, a arestării preventive. De asemenea condițiile și cazurile expres și limitativ arătate în art. 143, 148 C. proc. pen. care determină luarea măsurii arestării preventive ori justifică menținerea ei reprezintă în realitate motivele de fapt și de drept care impun luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pentru buna desfășurare a urmăririi penale și a judecății. Sub aspectul existenței cerințelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. s-a constatat că în speță există indiciile săvârșirii infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, indicii rezultând din declarațiile părților vătămate, ale martorilor audiați în cauză, a înscrisurilor falsificate existente la dosarul cauzei, etc. În concret s-a reținut în sarcina acestuia faptul că în calitate de asociat și administrator la SC R.E.P.

SRL Caransebeș, iar în unele cazuri de reprezentant al SC E. SRL Timișoara, respectiv SC B.E.P. SRL Timișoara, SC N.P. (firmă fictivă), în baza unei rezoluții infracționale unice prezentându-se sub calitatea mincinoasă de arhitect, împreună cu reprezentantele Agenției imobiliare SC C.G. SRL Cluj-Napoca, respectiv inculpatele B.N.P. (actualmente avocat Baroul Cluj) și învinuita C.M.S. - secretară iar ulterior administrator la SC C.G. SRL Cluj-Napoca, au indus și menținut în eroare 120 persoane, prin falsificarea și folosirea de înscrisuri false contrafăcute. De asemenea în speță sunt întrunite și condițiile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește temeiul de arestare prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen. în cauză există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin distrugerea și alterarea mijloacelor de probă raportat la faptul că în cauză există indicii că s-a procedat la falsificarea dovezilor de restituire a banilor prin folosirea de bucăți din acte documente semnate de părți pe care au fost imprimate mențiuni nereale. Astfel, din conținutul raportului de constatare tehnico-științifică din 16 august 2008 a I.P.J.

Cluj a rezultat că în cazul actelor supuse constatării semnăturile, impresiunile și ștampilele precum și scrisul de mână de pe anexa 5 a antecontractului, au fost aplicate anterior textului tehnoredactat, iar substanța scripturală din componența semnăturilor depuse pe actele de reziliere prezintă caracteristici asemănătoare cu substanța scripturală din componența semnăturilor depuse pe antecontractele de construire vânzare-cumpărare aferente. Există de asemenea indicii că s-a procedat la instigarea altor persoane la distrugerea de înscrisuri și ștampile false raportat la faptul că din transcrierea și certificarea interceptărilor convorbirilor telefonice a rezultat că în convorbirea telefonică purtată în 15 august 2008 ulterior efectuării percheziției domiciliare și asupra vehiculului, inculpatul i-a solicitat soției sale predarea actelor și ștampilelor aflate în diplomatul unei persoane numite M. pentru a fi distruse.

În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 148 lit. c) C. proc. pen. care prevede că există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni subzistă și acesta, întrucât prin prisma activității infracționale desfășurată de inculpat există riscul săvârșirii de noi infracțiuni raportat la instrumentele folosite la comiterea falsurilor precum și la faptul că ulterior arestării inculpatului au fost formulate noi plângeri penale cu privire la alte fapte de înșelăciune în convenții comise pe raza municipiului Timișoara. Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 lit. d) C. proc. pen. constând în aceea că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, în concret reținându-se că inculpatul ar fi comis infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

în legătură cu falsificarea și utilizarea înscrisurilor „dispoziții de plată - reziliere antecontract anexa V antecontract, facturi, chitanțe”, instanța a apreciat că și acest temei al arestării subzistă. Deși textul vorbește de săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce ar presupune întrunirea tuturor elementelor constitutive ale acesteia, pentru reținerea acestui caz este suficient dacă se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru care să existe probe sau indicii temeinice, astfel cum prevede art. 143 alin. (1) C. proc. pen. Sub aspectul temeiului prevăzut de art. 148 lit. e) C. proc. pen. respectiv că inculpatul exercită presiuni asupra persoanelor vătămate și încearcă înțelegeri frauduloase cu acestea a rezultat că în data de 29 februarie 2008 prin intermediul unui apropiat al său, inculpatul i-a atras atenția părții vătămate P.L.

că dacă nu-și retrage plângerea penală nu-și va primi banii înapoi (vol. I, f. 243). De asemenea, pe reprezentanta părții vătămate T.S., respectiv pe martora C.N., a agresat-o fizic, cauzându-i leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale conform certificatului medico-legal. Din probele administrate a rezultat că și alte persoane au fost intimidate prin diverse mijloace prin intermediul unor apropiați ai inculpatului în momentul în care au făcut demersuri pentru recuperarea sumelor de bani. De asemenea instanța a apreciat că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive fiind îndeplinite cumulativ și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv pedeapsa prevăzută de legea penală pentru unele dintre infracțiunile pentru care este trimis în judecată (asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, înșelăciune cu consecințe deosebit de grave) este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol apreciat de instanță raportat la gravitatea faptelor de care este acuzat, gravitate determinată de natura și împrejurările în care au fost săvârșite, precum și de urmările, din punct de vedere material ale acestora. În acest sens, instanța a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu este relevat numai de potențialul violent al inculpatului, condiție neîndeplinită în acest caz, ci între altele, de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

În speță, infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate sporită, faptele săvârșite având rezonanță în rândul opiniei publice (în cauză oricum existând 120 părți vătămate) și determinând reacția negativă a acesteia raportat la împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații ar fi judecate în stare de libertate. Pe de altă parte din economia arat. 136 C. proc. pen. a rezultat că măsurile preventive au ca scop buna desfășurare a procesului penal. Sintagma folosită de legiuitor în textul legal menționat privește asigurarea condițiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală pentru realizarea scopului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc.

pen. S-a mai arătat în apărarea inculpatului că în speță nu se mai poate justifica menținerea măsurii preventive prin temeiurile inițiale ale arestării, respectiv prevăzute de art. 148 lit. b) – e) C. proc. pen., însă chiar textul de lege prevăzut de art. 300 2 C. proc. pen., care face trimitere la art. 160 b C. proc. pen. arată că dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Prin urmare, instanța trebuie să analizeze în lumina acestui text chiar temeiurile ce au determinat arestarea, care, așa cum s-a arătat mai sus nu au încetat prin simpla trecere a timpului.

Prin urmare, neintervenind schimbări în ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, și întrucât cercetarea judecătorească este în desfășurare, aceasta începând doar la termenul din 2 noiembrie 2009, fiind audiați până în prezent doar inculpații și un număr de aproximativ 40 părți vătămate (judecata fiind suspendată vreme de 7 luni în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen. ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate), cauza amânându-se pe data de 14 iunie 2010 pentru audierea următoarele 10 părți vătămate, a apărut evident că pentru aflarea adevărului în cauză este necesară continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul aflat în stare de arest preventiv.

Instanța a apreciat că această măsură se impune și raportat la dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane putându-se dispune atunci când există motive verosimile de a bănui că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive verosimile de a bănui că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, ori desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Această soluție este în concordanță și cu practica C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. contra Italiei din 24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din 7 aprilie 2005) care a statuat că s-a dovedit că persistența în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracțiuni, este o condiție pentru menținerea detenției.

De asemenea, C.E.D.O. a acceptat în cazul L. vs. Franța că în circumstanțe excepționale, pe motivul gravității în dauna reacției publice, anumite infracțiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenție, cel puțin pentru un timp. Pe de altă parte, obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art. 5 § 3 din C.E.D.O. În ceea ce privește termenul rezonabil, practica constantă a C.E.D.O. a arătat că revine în sarcina instanțelor aprecierea cu privire la împlinirea acestuia, ținând cont de urmările produse și de pericolul pentru ordinea publică pe care faptele imputate inculpatului îl prezintă.

Față de toate aceste considerente, instanța în baza art. 300 2 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului L.M.S. Raportat la această soluție, precum și la împrejurarea că temeiurile inițiale ale arestării în opinia instanței nu s-au schimbat, așa cum s-a arătat mai sus, cererea inculpatului de a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara a apărut ca fiind nejustificată, fiind implicit respinsă. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul L.M.S., fără a arăta în scris motivele de recurs. La termenul de judecată de la data de 10 iunie 2010, în recurs s-a referit că Penitenciarul Gherla a comunicat că inculpatul nu poate fi prezentat instanței fiind invocate dispozițiile art. 159 alin. (4) C. proc.

pen. Totodată s-a referit că apărătorul ales al recurentului inculpat, avocat S.L. a solicitat amânarea, fiind în imposibilitate de prezentare din motive medicale, sens în care a atașat act doveditor, iar reprezentantul M.P., față de cererea formulată nu s-a opus amânării judecării cauzei. Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului inculpat, aflat în imposibilitate de prezentare dovedită cu acte medicale și a amânat cauza la 24 iunie 2010, menținând delegația apărătorului desemnat din oficiu, precum și restituirea dosarului Curții de Apel Cluj pentru termenul de fond acordat în cauză, cu mențiunea să-l retrimită în vederea judecării prezentului recurs, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la fila 18 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, s-a prezentat recurentul inculpat L.M.S. aflat în stare de arest și asistat de apărător ales, avocat S.L.C. S-a prezentat și apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, avocat P.C., a cărei delegație a încetat. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului, iar ca o garanție a derulării procesului în bune condiții, înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara. În susținerea recursului a arătat că au fost încălcate textele de lege naționale și internaționale și că în cursul cercetării judecătorești au fost audiate aproape jumătate din cele 100 de părți civile, toate declarând nemijlocit că înșelăciunea ar constitui în faptul că nu s-a construit blocul.

Presupunând că inițial au existat motive plauzibile și verosimile, pentru a justifica luarea arestării preventive, la acest moment s-a dovedit pe parcursul a aproape 2 ani, că nu există nici un argument actual și concret în acest sens. Instanța europeană a statuat, prin hotărârile S. și J. contra României, că este necesar ca după trecerea unui interval de timp atât de îndelungat să se demonstreze pe lângă motive, aspecte care să se circumscrie temeiurilor de arestare reținute de instanță, din perspectiva subzistenței sau nu a acestor temeiuri. Din simpla analiză a încheierii atacate a rezultat că instanța aduce exact aceleași argumente, împotriva cărora a depus probe, care confirmă că nici la momentul luării măsurii nu era justificată.

Cu privire la temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, a arătat că nu s-a precizat pericolul sustragerii de la judecată, nu s-a demonstrat cum ar putea zădărnici probațiunea în cursul judecății, nici riscul comiterii unor noi infracțiuni sau de tulburare a ordinii publice. De asemenea, același apărător a mai menționat că măsura este menținută în mod automat, funcționalitatea acesteia nefiind demonstrată din perspectiva dispozițiilor art. 136 C. proc. pen., tinzând să devină o măsură punitivă, inadmisibilă în accepțiunea C.E.D.O. În privința art. 148 lit. f) C. proc. pen. a precizat că se confundă pericolul social al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului cu pericolul concret pentru ordinea publică.

În acest sens, a invocat practica C.E.D.O. care a indicat instanțelor naționale să analizeze și măsurile alternative la măsura arestării preventive, amintind cauzele W. contra Germaniei, G. contra Italiei, B. contra Regatului Unit, L. și T. contra Franței. La acest moment există garanții suficiente pentru continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul în stare de libertate, având în vedere stadiul probelor și persoana inculpatului, care are o pregătire profesională, familie, își câștiga licit existența și nu are antecedente penale, singura vină fiind eventual proasta gestionare a societății la un moment dat. Apărătorul recurentului inculpat, concluzionând a solicitat, în principal, revocarea măsurii arestării preventive, dat fiind că temeiurile inițiale nu mai subzistă și nici nu există alte temeiuri noi, iar ca o garanție a derulării procesului în bune condiții, înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de recurentul inculpat, precum și poziția recurentului inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de inculpatul L.M.S. prin prisma dispozițiilor art. 385 6 cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursul inculpatului declarat împotriva încheierii din 31 mai 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că prima instanță a efectuat un riguros examen în contextul cauzei asupra subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere inițial la luarea măsurii preventive a arestării inculpatului L.M.S., în raport cu stadiul procesual actual al cauzei, respectiv cercetarea judecătorească, fiind analizat în mod concret fiecare dintre temeiurile reținute cu referiri la mijloace de probă care îl susține.

Astfel, s-a reținut îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv existența indiciilor săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, fiind făcute referiri la declarațiile părților vătămate, ale martorilor audiați în cauză, la înscrisurile falsificate existente la dosarul cauzei. Totodată, prima instanță a examinat în mod efectiv dispozițiile art. 148 lit. b), c), e), f) C. proc. pen., prin raportarea în contextul cauzei, la mijloace de probă administrate indicate, expunând argumentele întrunirii cerințelor prevăzute de textul arătat, în condițiile deja arătate, prin expunerea considerentelor încheierii atacate, așa încât a fost făcută o adecvare reală a dispozițiilor legale la împrejurările faptice și personale ale inculpatului L.M.S.

De asemenea, curtea de apel a analizat în mod concret condiția existenței pericolului social pentru ordinea publică în cazul lăsării acestuia în libertate, prin raportare la gravitatea faptelor de care este acuzat, determinată de natura și împrejurările în care au fost săvârșite, urmările avute, în cauză existând 120 de părți vătămate, precizând că această condiție nu este relevată de potențialul violent al inculpatului, aceasta nefiind îndeplinită, ci de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Totodată, a fost justificat scopul măsurii arestării preventive pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu cercetarea judecătorească, care a început efectiv la data de 2 noiembrie 2009, fiind audiați inculpații și un număr de aproximativ de 40 părți vătămate, arătând-se că judecata a fost suspendată de 7 luni în baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen., ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate. De asemenea, prima instanță a examinat menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului L.M.S. în raport cu dispozițiile art. 5 din C.E.D.O.

și art. 23 din Constituția României, precum și în raport cu jurisprudența Curții Europene, cauzele C. contra Italiei din 24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din 7 aprilie 2005, care a statuat că s-a dovedit că persistența în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracțiuni, este o condiție pentru menținerea detenției, precum și cauza L. contra Franței, că în circumstanțe excepționale, pe motivul gravității în dauna reacției publice, anumite infracțiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenție, cel puțin pentru un timp. Curtea de apel a mai analizat menținerea măsurii arestării preventive raportată și la motivele de obstrucționare a justiției și pericolul de sustragere, la termenul rezonabil a măsurii.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că prima instanță cu ocazia verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, dispunând menținerea acesteia, în condițiile art. 160 b raportat la art. 300 2 C. proc. pen., prin încheierea recurată a verificat nu numai persistența motivelor plauzibile de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracțiuni, respectiv a existenței indiciilor cu privire la infracțiunile pentru care inculpatul L.M.S.

a fost trimis în judecată și a celorlalte temeiuri, în condițiile reținute, ci și raportarea acestora la modul în care se desfășoară cercetarea judecătorească și anume administrarea probelor, în cauză existând un număr mare de părți, fiind audiați inculpații, de asemenea, 40 de părți vătămate dintr-un număr de 120, această etapă procesuală a judecății, începând în mod efectiv la data de 2 noiembrie 2009, cauza fiind și suspendată vreme de 7 luni ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate, justificând în mod efectiv necesitatea menținerii măsurii arestării preventive.

Așadar, motivele pertinente și suficiente inițiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au fost completate prin măsurile procesuale de diligență, în vederea bunei desfășurării a procesului penal, în etapa cercetării judecătorești, prin raportare la complexitatea cauzei, dată de numărul părți, de comportarea procesuală a acestora, ceea ce impune în continuare menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Astfel, Înalta Curte consideră că față de cele arătate, apărările formulate de către recurentul inculpat L.M.S. cu privire la nejustificarea concretă a menținerii măsurii arestării preventive, a pericolului pentru ordinea publică, în raport cu jurisprudența invocată, nu pot fi avute în vedere, întrucât prima instanță a făcut un examen complet de legalitate și temeinicie, atât prin prisma prevederilor C. proc.

pen., cât și prin prisma dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O. și jurisprudenței la care a făcut expres referire. De asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici apărările recurentului inculpat legate de încălcarea caracterului rezonabil al măsurii, având în vedere criteriile privind gravitatea faptelor arătate, numărul mare de părți vătămate, comportarea procesuală a inculpatului, care au fost expres relevate de prima instanță, așa încât menținerea măsurii arestării preventive, motivată concret justifică exigențele stabilite de instanța de contencios european. Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici solicitarea formulată în subsidiar de către apărătorul recurentului inculpat de a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, pe de-o parte, ținând cont de limitele investirii prin recursul declarat de inculpat, temeiul în drept al măsurii dispuse fiind art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc.

pen., iar prevederile alin. (2) ale art. 160 b stipulează numai ipoteza revocării măsurii nu și aceea a înlocuirii, așa încât, chiar în situația în care s-ar fi impus o asemenea măsură, aceasta nu putea fi luată față de impedimentul legal evidențiat, iar, pe de altă parte, în mod separat, în recurs nu poate fi luată o asemenea măsură, întrucât s-ar încălca competența materială, în raport cu infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul. Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea din 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, prin care s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului L.M.S. este legală și temeinică, așa încât toate criticile formulate de apărătorul recurentului inculpat nu sunt fondate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.M.S. împotriva încheierii din 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosar nr. 1836/33/2008. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., sumă ca urmare a asigurării asistenței obligatorii, ce a avut loc pentru termenele de judecată de la 10 iunie 2010 și 24 iunie 2010, de către doamna avocat P.C., cu împuternicirea avocațială emisă la 07 iunie 2010, (fila 13 Dosarul nr. 4958/1/2010 al Înaltei Curți), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între M.J.

și U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.M.S. împotriva încheierii din 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosar nr. 1836/33/2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 iunie 2010.