ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 31.05.2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2529/2010

HOTĂRÂRE

31.05.2010

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2529/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea penală din ședința publică de la 31

mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul

nr. 1836/33/2008, în baza art. 160

raportat la art. 300

C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului L.M.S.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – D.N.A.- Serviciul Teritorial Cluj, din data de 3

decembrie 2008 a fost trimis în judecată (împreună cu alte persoane) inculpatul

L.M.S. pentru săvârșirea următoarele infracțiuni: 1. asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. (cu raportare

la infracțiunea de înșelăciune și uz de fals, ambele în formă continuată); 2.

înșelăciune în convenții prin calități mincinoase și mijloace frauduloase cu

consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C.

pen. (cu o pagubă de peste 1 milion de euro); 3. fals material în înscrisuri

oficiale prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.; 4. uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.; 5. fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 6. fals în înscrisuri sub

semnătură privată prevăzut de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.; 7. falsificare de instrumente oficiale prevăzută de art. 286 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 8. folosirea instrumentelor

oficiale false prevăzută de art. 287 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.; 9. participație improprie la infracțiunea de fals intelectual în

formă continuată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și totul cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen.

Întrucât inculpatul a fost

trimis în judecată în stare de arest preventiv instanța a procedat din oficiu

conform art. 300

raportat la art. 160

C. proc. pen.,

prin încheierea penală din data de 26 aprilie 2010, la verificarea legalității

și temeiniciei măsurii arestării preventive, menținând această măsură,

încheiere ce a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului.

Raportat la această măsură,

s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 16 august 2008

prin încheierea nr. 3/2008 a Curții de Apel Cluj, arestarea prelungindu-se din

30 în 30 de zile în faza urmăririi penale, iar apoi fiind trimis în judecată

s-a menținut această măsură conform art. 300

iar apoi 300

C. proc. pen.

Conform art. 300

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal

sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și

temeinicia măsurii arestului preventiv, procedând potrivit art. 160

C. proc. pen.

Dacă instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

menține măsura arestării preventive.

Procedând la verificarea

arestării preventive a inculpatului, instanța a constatat că temeiurile care au

determinat arestarea acestuia nu s-au modificat, impunându-se astfel în

continuare menținerea acestei măsuri.

Prin temeiuri care au

determinat arestarea trebuie să se înțeleagă condițiile și cazurile riguros

arătate în textele art. 143 și 148 C. proc. pen., pentru că numai în cazul în

care se constată existența acestora la dosarul cauzei, se poate dispune această

măsură de excepție, a arestării preventive.

De asemenea condițiile și

cazurile expres și limitativ arătate în art. 143, 148 C. proc. pen. care

determină luarea măsurii arestării preventive ori justifică menținerea ei

reprezintă în realitate motivele de fapt și de drept care impun luarea,

prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pentru buna desfășurare

a urmăririi penale și a judecății.

Sub aspectul existenței

cerințelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. s-a constatat că în speță există

indiciile săvârșirii infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată, indicii rezultând din declarațiile părților vătămate, ale martorilor

audiați în cauză, a înscrisurilor falsificate existente la dosarul cauzei, etc.

În concret s-a reținut în

sarcina acestuia faptul că în calitate de asociat și administrator la SC R.E.P. SRL Caransebeș, iar în unele cazuri de reprezentant al SC E. SRL Timișoara,

respectiv SC B.E.P. SRL Timișoara, SC N.P. (firmă fictivă), în baza unei

rezoluții infracționale unice prezentându-se sub calitatea mincinoasă de

arhitect, împreună cu reprezentantele Agenției imobiliare SC C.G. SRL Cluj-Napoca,

respectiv inculpatele B.N.P. (actualmente avocat Baroul Cluj) și învinuita C.M.S.

- secretară iar ulterior administrator la SC C.G. SRL Cluj-Napoca, au indus și

menținut în eroare 120 persoane, prin falsificarea și folosirea de înscrisuri

false contrafăcute.

De asemenea în speță sunt

întrunite și condițiile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. care au fost avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește temeiul

de arestare prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen. în cauză există date că

inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin

distrugerea și alterarea mijloacelor de probă raportat la faptul că în cauză

există indicii că s-a procedat la falsificarea dovezilor de restituire a

banilor prin folosirea de bucăți din acte documente semnate de părți pe care au

fost imprimate mențiuni nereale. Astfel, din conținutul raportului de

constatare tehnico-științifică din 16 august 2008 a I.P.J. Cluj a rezultat că în cazul actelor supuse constatării semnăturile, impresiunile și

ștampilele precum și scrisul de mână de pe anexa 5 a antecontractului, au fost aplicate anterior textului tehnoredactat, iar substanța scripturală din

componența semnăturilor depuse pe actele de reziliere prezintă caracteristici

asemănătoare cu substanța scripturală din componența semnăturilor depuse pe

antecontractele de construire vânzare-cumpărare aferente. Există de asemenea

indicii că s-a procedat la instigarea altor persoane la distrugerea de

înscrisuri și ștampile false raportat la faptul că din transcrierea și

certificarea interceptărilor convorbirilor telefonice a rezultat că în

convorbirea telefonică purtată în 15 august 2008 ulterior efectuării

percheziției domiciliare și asupra vehiculului, inculpatul i-a solicitat soției

sale predarea actelor și ștampilelor aflate în diplomatul unei persoane numite M.

pentru a fi distruse.

În ceea ce privește temeiul

prevăzut de art. 148 lit. c) C. proc. pen. care prevede că există date că

inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni subzistă și acesta,

întrucât prin prisma activității infracționale desfășurată de inculpat există

riscul săvârșirii de noi infracțiuni raportat la instrumentele folosite la

comiterea falsurilor precum și la faptul că ulterior arestării inculpatului au

fost formulate noi plângeri penale cu privire la alte fapte de înșelăciune în

convenții comise pe raza municipiului Timișoara.

Referitor la temeiul

prevăzut de art. 148 lit. d) C. proc. pen. constând în aceea că inculpatul a

săvârșit cu intenție o nouă infracțiune, în concret reținându-se că inculpatul

ar fi comis infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă

continuată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. în legătură cu falsificarea și utilizarea înscrisurilor „dispoziții de

plată - reziliere antecontract anexa V antecontract, facturi, chitanțe”,

instanța a apreciat că și acest temei al arestării subzistă. Deși textul

vorbește de săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce ar presupune întrunirea

tuturor elementelor constitutive ale acesteia, pentru reținerea acestui caz

este suficient dacă se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru care

să existe probe sau indicii temeinice, astfel cum prevede art. 143 alin. (1) C.

proc. pen.

Sub aspectul temeiului

prevăzut de art. 148 lit. e) C. proc. pen. respectiv că inculpatul exercită

presiuni asupra persoanelor vătămate și încearcă înțelegeri frauduloase cu

acestea a rezultat că în data de 29 februarie 2008 prin intermediul unui

apropiat al său, inculpatul i-a atras atenția părții vătămate P.L. că dacă

nu-și retrage plângerea penală nu-și va primi banii înapoi (vol. I, f. 243).

De asemenea, pe

reprezentanta părții vătămate T.S., respectiv pe martora C.N., a agresat-o

fizic, cauzându-i leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale

conform certificatului medico-legal.

Din probele administrate a

rezultat că și alte persoane au fost intimidate prin diverse mijloace prin

intermediul unor apropiați ai inculpatului în momentul în care au făcut

demersuri pentru recuperarea sumelor de bani.

De asemenea instanța a

apreciat că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive fiind îndeplinite

cumulativ și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

pedeapsa prevăzută de legea penală pentru unele dintre infracțiunile pentru

care este trimis în judecată (asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni,

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave) este închisoarea mai mare de 4

ani, iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, pericol apreciat de instanță raportat la gravitatea faptelor

de care este acuzat, gravitate determinată de natura și împrejurările în care

au fost săvârșite, precum și de urmările, din punct de vedere material ale

acestora.

În acest sens, instanța a

apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu este relevat numai de

potențialul violent al inculpatului, condiție neîndeplinită în acest caz, ci

între altele, de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim

pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii

cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. În speță, infracțiunile pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate sporită, faptele

săvârșite având rezonanță în rândul opiniei publice (în cauză oricum existând

120 părți vătămate) și determinând reacția negativă a acesteia raportat la împrejurarea

că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații ar fi judecate în stare

de libertate.

Pe de altă parte din

economia arat. 136 C. proc. pen. a rezultat că măsurile preventive au ca scop

buna desfășurare a procesului penal.

Sintagma folosită de

legiuitor în textul legal menționat privește asigurarea condițiilor necesare,

prevăzute de legea procesuală penală pentru realizarea scopului penal, astfel

cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen.

S-a mai arătat în apărarea

inculpatului că în speță nu se mai poate justifica menținerea măsurii

preventive prin temeiurile inițiale ale arestării, respectiv prevăzute de art. 148

lit. b) – e) C. proc. pen., însă chiar textul de lege prevăzut de art. 300

C. proc. pen., care face trimitere la art. 160

C. proc. pen.

arată că dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea au

încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate

dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de

îndată în libertate a inculpatului. Prin urmare, instanța trebuie să analizeze

în lumina acestui text chiar temeiurile ce au determinat arestarea, care, așa

cum s-a arătat mai sus nu au încetat prin simpla trecere a timpului.

Prin urmare, neintervenind

schimbări în ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive, și întrucât cercetarea judecătorească este în

desfășurare, aceasta începând doar la termenul din 2 noiembrie 2009, fiind

audiați până în prezent doar inculpații și un număr de aproximativ 40 părți

vătămate (judecata fiind suspendată vreme de 7 luni în baza art. 303 alin. (6) C.

proc. pen. ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate), cauza

amânându-se pe data de 14 iunie 2010 pentru audierea următoarele 10 părți

vătămate, a apărut evident că pentru aflarea adevărului în cauză este necesară

continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul aflat în stare de arest

preventiv.

Instanța a apreciat că

această măsură se impune și raportat la dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și art.

23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane putându-se

dispune atunci când există motive verosimile de a bănui că s-a săvârșit o

infracțiune sau există motive verosimile de a bănui că s-a săvârșit o

infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica

să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel apărarea ordinii

publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, ori desfășurarea în bune

condiții a procesului penal.

Această soluție este în concordanță

și cu practica C.E.D.O. (a se vedea în acest sens cauzele C. contra Italiei din

24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din 7

aprilie 2005) care a statuat că s-a dovedit că persistența în timp a motivelor

plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracțiuni, este o

condiție pentru menținerea detenției.

De asemenea, C.E.D.O. a

acceptat în cazul L. vs. Franța că în circumstanțe excepționale, pe motivul

gravității în dauna reacției publice, anumite infracțiuni, pot constitui cauza

unor dezordini sociale în măsură să justifice detenție, cel puțin pentru un

timp.

Pe de altă parte,

obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive

întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate

ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art. 5 § 3 din C.E.D.O.

În ceea ce privește termenul

rezonabil, practica constantă a C.E.D.O. a arătat că revine în sarcina

instanțelor aprecierea cu privire la împlinirea acestuia, ținând cont de

urmările produse și de pericolul pentru ordinea publică pe care faptele

imputate inculpatului îl prezintă.

Față de toate aceste

considerente, instanța în baza art. 300

C. proc. pen. a menținut

starea de arest a inculpatului L.M.S.

Raportat la această soluție,

precum și la împrejurarea că temeiurile inițiale ale arestării în opinia

instanței nu s-au schimbat, așa cum s-a arătat mai sus, cererea inculpatului de

a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a

nu părăsi țara a apărut ca fiind nejustificată, fiind implicit respinsă.

Împotriva acestei încheieri

de ședință a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul L.M.S., fără a

arăta în scris motivele de recurs.

La termenul de judecată de

la data de 10 iunie 2010, în recurs s-a referit că Penitenciarul Gherla a

comunicat că inculpatul nu poate fi prezentat instanței fiind invocate

dispozițiile art. 159 alin. (4) C. proc. pen. Totodată s-a referit că

apărătorul ales al recurentului inculpat, avocat S.L. a solicitat amânarea,

fiind în imposibilitate de prezentare din motive medicale, sens în care a

atașat act doveditor, iar reprezentantul M.P., față de cererea formulată nu s-a

opus amânării judecării cauzei.

Înalta Curte a apreciat ca

întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului

inculpat, aflat în imposibilitate de prezentare dovedită cu acte medicale și a

amânat cauza la 24 iunie 2010, menținând delegația apărătorului desemnat din

oficiu, precum și restituirea dosarului Curții de Apel Cluj pentru termenul de

fond acordat în cauză, cu mențiunea să-l retrimită în vederea judecării

prezentului recurs, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată,

aflată la fila 18 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, s-a

prezentat recurentul inculpat L.M.S. aflat în stare de arest și asistat de

apărător ales, avocat S.L.C.

S-a prezentat și apărătorul

desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, avocat P.C., a cărei delegație

a încetat.

Procedura de citare a fost

legal îndeplinită.

Apărătorul recurentului

inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului,

revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului, iar ca o garanție a derulării procesului în bune condiții,

înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

În susținerea recursului a

arătat că au fost încălcate textele de lege naționale și internaționale și că

în cursul cercetării judecătorești au fost audiate aproape jumătate din cele

100 de părți civile, toate declarând nemijlocit că înșelăciunea ar constitui în

faptul că nu s-a construit blocul. Presupunând că inițial au existat motive

plauzibile și verosimile, pentru a justifica luarea arestării preventive, la

acest moment s-a dovedit pe parcursul a aproape 2 ani, că nu există nici un

argument actual și concret în acest sens.

Instanța europeană a

statuat, prin hotărârile S. și J. contra României, că este necesar ca după

trecerea unui interval de timp atât de îndelungat să se demonstreze pe lângă

motive, aspecte care să se circumscrie temeiurilor de arestare reținute de

instanță, din perspectiva subzistenței sau nu a acestor temeiuri. Din simpla

analiză a încheierii atacate a rezultat că instanța aduce exact aceleași

argumente, împotriva cărora a depus probe, care confirmă că nici la momentul

luării măsurii nu era justificată.

Cu privire la temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, a arătat că nu s-a

precizat pericolul sustragerii de la judecată, nu s-a demonstrat cum ar putea

zădărnici probațiunea în cursul judecății, nici riscul comiterii unor noi

infracțiuni sau de tulburare a ordinii publice.

De asemenea, același

apărător a mai menționat că măsura este menținută în mod automat,

funcționalitatea acesteia nefiind demonstrată din perspectiva dispozițiilor art.

136 C. proc. pen., tinzând să devină o măsură punitivă, inadmisibilă în

accepțiunea C.E.D.O.

În privința art. 148 lit. f)

C. proc. pen. a precizat că se confundă pericolul social al infracțiunilor

reținute în sarcina inculpatului cu pericolul concret pentru ordinea publică.

În acest sens, a invocat

practica C.E.D.O. care a indicat instanțelor naționale să analizeze și măsurile

alternative la măsura arestării preventive, amintind cauzele W. contra Germaniei,

G. contra Italiei, B. contra Regatului Unit, L. și T. contra Franței.

La acest moment există

garanții suficiente pentru continuarea cercetării judecătorești cu inculpatul

în stare de libertate, având în vedere stadiul probelor și persoana

inculpatului, care are o pregătire profesională, familie, își câștiga licit

existența și nu are antecedente penale, singura vină fiind eventual proasta

gestionare a societății la un moment dat.

Apărătorul recurentului

inculpat, concluzionând a solicitat, în principal, revocarea măsurii arestării

preventive, dat fiind că temeiurile inițiale nu mai subzistă și nici nu există

alte temeiuri noi, iar ca o garanție a derulării procesului în bune condiții,

înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Concluziile reprezentantului

M.P. asupra recursului declarat de recurentul inculpat, precum și poziția

recurentului inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în

partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat

de inculpatul L.M.S. prin prisma dispozițiilor art. 385

cu referire

la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr.

356/2006, Înalta Curte constată recursul inculpatului declarat împotriva

încheierii din 31 mai 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor

arăta.

Din analiza cauzei rezultă

că prima instanță a efectuat un riguros examen în contextul cauzei asupra

subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere inițial la luarea măsurii

preventive a arestării inculpatului L.M.S., în raport cu stadiul procesual actual

al cauzei, respectiv cercetarea judecătorească, fiind analizat în mod concret

fiecare dintre temeiurile reținute cu referiri la mijloace de probă care îl

susține.

Astfel, s-a reținut

îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv

existența indiciilor săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul, fiind făcute referiri la declarațiile părților vătămate,

ale martorilor audiați în cauză, la înscrisurile falsificate existente la

dosarul cauzei.

Totodată, prima instanță a

examinat în mod efectiv dispozițiile art. 148 lit. b), c), e), f) C. proc. pen.,

prin raportarea în contextul cauzei, la mijloace de probă administrate

indicate, expunând argumentele întrunirii cerințelor prevăzute de textul

arătat, în condițiile deja arătate, prin expunerea considerentelor încheierii

atacate, așa încât a fost făcută o adecvare reală a dispozițiilor legale la

împrejurările faptice și personale ale inculpatului L.M.S.

De asemenea, curtea de apel

a analizat în mod concret condiția existenței pericolului social pentru ordinea

publică în cazul lăsării acestuia în libertate, prin raportare la gravitatea

faptelor de care este acuzat, determinată de natura și împrejurările în care au

fost săvârșite, urmările avute, în cauză existând 120 de părți vătămate, precizând

că această condiție nu este relevată de potențialul violent al inculpatului,

aceasta nefiind îndeplinită, ci de orice manifestare aptă a vătăma climatul

social firesc, optim pentru funcționarea normală a instituțiilor statului,

menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Totodată, a fost justificat

scopul măsurii arestării preventive pentru buna desfășurare a procesului penal,

în raport cu cercetarea judecătorească, care a început efectiv la data de 2

noiembrie 2009, fiind audiați inculpații și un număr de aproximativ de 40 părți

vătămate, arătând-se că judecata a fost suspendată de 7 luni în baza art. 303 alin.

(6) C. proc. pen., ca urmare a invocării unei excepții de

neconstituționalitate.

De asemenea, prima instanță

a examinat menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului L.M.S. în

raport cu dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 din Constituția României,

precum și în raport cu jurisprudența Curții Europene, cauzele C. contra Italiei

din 24 august 1998; L. contra Italiei din 6 aprilie 2004; C. contra Maltei din

7 aprilie 2005, care a statuat că s-a dovedit că persistența în timp a

motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracțiuni,

este o condiție pentru menținerea detenției, precum și cauza L. contra Franței,

că în circumstanțe excepționale, pe motivul gravității în dauna reacției

publice, anumite infracțiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în

măsură să justifice detenție, cel puțin pentru un timp.

Curtea de apel a mai

analizat menținerea măsurii arestării preventive raportată și la motivele de

obstrucționare a justiției și pericolul de sustragere, la termenul rezonabil a

măsurii.

În raport cu cele menționate,

Înalta Curte consideră că prima instanță cu ocazia verificării legalității și

temeiniciei măsurii arestării preventive, dispunând menținerea acesteia, în

condițiile art. 160

raportat la art. 300

C. proc. pen.,

prin încheierea recurată a verificat nu numai persistența motivelor plauzibile

de a bănui persoana arestată de comiterea unei infracțiuni, respectiv a

existenței indiciilor cu privire la infracțiunile pentru care inculpatul L.M.S.

a fost trimis în judecată și a celorlalte temeiuri, în condițiile reținute, ci și

raportarea acestora la modul în care se desfășoară cercetarea judecătorească și

anume administrarea probelor, în cauză existând un număr mare de părți, fiind

audiați inculpații, de asemenea, 40 de părți vătămate dintr-un număr de 120,

această etapă procesuală a judecății, începând în mod efectiv la data de 2

noiembrie 2009, cauza fiind și suspendată vreme de 7 luni ca urmare a invocării

unei excepții de neconstituționalitate, justificând în mod efectiv necesitatea

menținerii măsurii arestării preventive.

Așadar, motivele pertinente

și suficiente inițiale avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

au fost completate prin măsurile procesuale de diligență, în vederea bunei

desfășurării a procesului penal, în etapa cercetării judecătorești, prin

raportare la complexitatea cauzei, dată de numărul părți, de comportarea

procesuală a acestora, ceea ce impune în continuare menținerea măsurii

arestării preventive a inculpatului.

Astfel, Înalta Curte

consideră că față de cele arătate, apărările formulate de către recurentul

inculpat L.M.S. cu privire la nejustificarea concretă a menținerii măsurii

arestării preventive, a pericolului pentru ordinea publică, în raport cu

jurisprudența invocată, nu pot fi avute în vedere, întrucât prima instanță a

făcut un examen complet de legalitate și temeinicie, atât prin prisma

prevederilor C. proc. pen., cât și prin prisma dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O.

și jurisprudenței la care a făcut expres referire.

De asemenea, Înalta Curte nu

poate reține nici apărările recurentului inculpat legate de încălcarea

caracterului rezonabil al măsurii, având în vedere criteriile privind

gravitatea faptelor arătate, numărul mare de părți vătămate, comportarea

procesuală a inculpatului, care au fost expres relevate de prima instanță, așa

încât menținerea măsurii arestării preventive, motivată concret justifică

exigențele stabilite de instanța de contencios european.

Totodată, Înalta Curte nu

poate avea în vedere nici solicitarea formulată în subsidiar de către apărătorul

recurentului inculpat de a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara, pe de-o parte, ținând cont de limitele

investirii prin recursul declarat de inculpat, temeiul în drept al măsurii

dispuse fiind art. 300

raportat la art. 160

C. proc.

pen., iar prevederile alin. (2) ale art. 160

stipulează numai

ipoteza revocării măsurii nu și aceea a înlocuirii, așa încât, chiar în

situația în care s-ar fi impus o asemenea măsură, aceasta nu putea fi luată

față de impedimentul legal evidențiat, iar, pe de altă parte, în mod separat,

în recurs nu poate fi luată o asemenea măsură, întrucât s-ar încălca competența

materială, în raport cu infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată

inculpatul.

Astfel, Înalta Curte

consideră că încheierea din 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, prin care s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului

L.M.S. este legală și temeinică, așa încât toate criticile formulate de

apărătorul recurentului inculpat nu sunt fondate.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte în baza art. 385

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.M.S. împotriva

încheierii din 31 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori,

pronunțată în Dosar nr. 1836/33/2008.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., sumă ca urmare