ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2446/2008

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 12 octombrie 2004 reclamantul M.R.

a chemat în judecată pe pârâții T.M. și I.S.M. solicitând obligarea acestora

conjunct sau alternativ la plata sumei de 1.455.000.000 lei cu dobânda legală,

reprezentând daune din neexecutarea obligațiilor asumate prin înscrisuri sub

semnătură privată și validate prin hotărâre judecătorească privind îndeplinirea

unor formalități pentru asigurarea participației la SC M.I.P.I. SRL, corespunzător

finanțării făcute pentru constituirea și funcționarea acestei societăți și

cheltuielilor pentru adjudecarea participației la societate.

Prin sentința comercială nr.

9458 din 6 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 10847/2004 (nr. unic

25982) Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția

prescripției și pe cale de consecință a respins acțiunea formulată de

reclamant.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

a avut în vedere actele și lucrările cauzei și dispozițiile art. 3 și art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, reținând în esență că obiectul acțiunii îl constituie

plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit pentru neîndeplinirea de către

pârâți a obligațiilor asumate prin convențiile din 11 noiembrie 1996 și,

respectiv din 13 ianuarie 1997, în sensul definitivării documentației pentru

acceptarea reclamantului în societate cu un procent de 80%, 90% și

recunoașterii investițiilor și cheltuielilor făcute de acesta pentru

constituirea societății.

Tribunalul a mai reținut că,

în acest mod, reclamantul urmărește executarea silită indirectă a obligațiilor

și pretinde echivalentul prejudiciului suferit, în baza art. 1073 C. civ.

Ca atare, termenul de

prescripție general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

curge în acest caz de la nașterea dreptului la acțiune respectiv de la data

nașterii raportului juridic, potrivit art. 7.

În ceea ce privește cererea

reclamantului înregistrată anterior sub nr. 1936/1998 și soluționată prin

sentința civilă nr. 1762 din 1 aprilie 1999, rămasă irevocabilă prin decizia nr.

5335 din 9 octombrie 2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul

a reținut că nu constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripție,

deoarece avea alt obiect decât acțiunea de față.

Astfel, prin cererea din

1998 se urmărea executarea silită în natură a obligației de către pârâtul T.M.,

pe când a doua cerere are ca obiect executarea indirectă a obligației, creanța

inițial invocată de reclamant fiind înlocuită cu altă creanță, aceea de a

despăgubi, care are ca obiect o sumă de bani, în locul obligației de a face.

A mai reținut că cererea

formulată în anul 1998 nu a fost îndreptată de reclamant și împotriva pârâtei I.S.M.

În concluzie, Tribunalul a

apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la 11 noiembrie 1996,

respectiv 13 ianuarie 1997 și s-a împlinit, în ambele cazuri, anterior

înregistrării acțiunii la data de 12 octombrie 2004.

Împotriva acestei sentințe,

în termen și legal timbrat, reclamantul M.R. a formulat apel, invocând că aceasta

este nelegală întrucât prima instanță și-a depășit limitele investirii, făcând

o greșită calificare a obiectului cererii introductive și a făcut o greșită

aplicație a dispozițiilor privind prescripția extinctivă.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2008, a respins apelul reclamantului ca

nefondat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs în termen, reclamantul M.R. solicitând admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru judecarea fondului.

În motivarea recursului său,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul -

recurent susține că decizia atacată, ca și sentința instanței de fond, a fost

pronunțată fără temei legal și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073 și

urm. C. civ. privind efectele obligațiilor și ale Decretului nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă. Recurentul susține, în esență, că obligațiile

civile născute prin convențiile din 11 noiembrie 1996 și 13 ianuarie 1997 nu

puteau beneficia de o executare silită în natură, ele devenind eficiente

printr-o sancțiune judiciară care a constat în pronunțarea sentinței civile nr.

176 din 1 aprilie 1999, devenită irevocabilă prin decizia nr. 5335 din 9

octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

Drept urmare acțiunea din

prezenta cauză, înregistrată la 7 octombrie 2004, a fost formulată în termenul

general de prescripție de 3 ani, fiind singura modalitate juridică pentru

dezdăunarea reclamantului în urma neexecutării de către pârâți a obligației instituite

prin hotărâre judecătorească.

Recurentul mai susține că și

dacă termenul prescripției extinctive ar fi început să curgă la data stabilirii

raporturilor juridice prin amintitele convenții, cursul acesteia a fost în mod

cert întrerupt, în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin

exercițiul acțiunii soluționate irevocabil la 9 octombrie 2001 de către

instanța supremă.

Invocarea intervenirii

prescripției executării silite în raport cu data hotărârii din apel din

litigiul anterior este neavenită. Reclamantul nu a exercitat o executare silită

în natură, întrucât aceasta era imposibil juridic, ci o acțiune în daune, care a

urmat încercării de executare silită.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru

motivele care se vor arăta în continuare.

Instanța de apel, ca și

instanța de fond, au interpretat și aplicat greșit prevederile Decretului nr. 167/1958

și cele ale art. 1073 - art. 1075 C. civ. atunci când a apreciat ca prescrisă

acțiunea reclamantului, pe de o parte în raport de momentul încheierii celor

două convenții între părți iar, pe de alta, în subsidiar în raport de momentul

rămânerii definitive, prin respingerea apelului, a sentinței nr. 1762/1999,

când aceasta a devenit susceptibilă de executare.

Prin convenția intervenită

între reclamant și pârâtul T.M. ca asociat unic la SC M.I.P.I. SRL la data de

13 ianuarie 1997 pârâtul se obliga ca, în schimbul investiției făcută de

reclamant să-i cesioneze acesteia 90 % din capitalul social, obligație pe care

ulterior nu a mai respectat-o. Drept urmare reclamantul M.R., în termenul de

prescripție, a formulat acțiune în justiție iar prin sentința nr. 1762 din 1

aprilie 1999 Tribunalul București a admis cererea reclamantului în

contradictoriu cu pârâții T.M. și SC M.I.P.I. SRL și i-a obligat pe pârâți să

respecte convenția încheiată cu reclamantul la 13 ianuarie 1997 și să efectueze

cuvenitele mențiuni la Registrul Comerțului. Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 2915 din 26 noiembrie 1999 a respins apelul pârâților iar sentința

a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor pârâților prin decizia nr. 5335

din 9 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

Întrucât pârâtul nu și-a

executat obligația asumată prin convenție și instituită de această dată și

printr-un titlu reprezentat de hotărârea judecătorească irevocabilă

reclamantul, în temeiul art. 1073, art. 1075 și art. 1082 C. civ. și în termen

de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești a formulat

acțiune prin care a solicitat daune pentru neexecutarea obligației.

Dreptul la acțiunea în daune

pentru neexecutarea obligației de ea face a pârâtului, în temeiul art. 1073 și art.

1075 C. civ. s-a născut pentru reclamant nu la momentul încheierii convenției

din 13 ianuarie 1997 ci abia la momentul în care obligația pârâtului a fost

sancționată judiciar prin sentința nr. 1762/1999, respectiv la data rămânerii

irevocabile a acestei hotărâri (9 octombrie 2001). Ca atare nu se pune problema

prescripției de a cere executarea silită a obligației ci suntem în prezența

unui drept la acțiune în dezdăunare, pentru neîndeplinirea de către pârât a

obligației sale, întemeiată pe art. 1073 și art. 1075 C. civ. care se prescrie

în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului, acest moment fiind cel

indicat mai sus.

Pe de altă parte, deși nu ne

aflăm în situația prescripției dreptului de a cere executarea silită ci a unui

drept la acțiune, este util de precizat că dreptul de a cere executarea silită

nu începe să curgă la data la care hotărârea a rămas definitivă (în cazul de

față la data respingerii apelului) ci abia la data la care hotărârea rămâne

irevocabilă. Aceasta întrucât atâta timp cât judecata nu este desăvârșită și

dreptul câștigat nu este confirmat cu putere de lucru judecat, reclamantul nu

are certitudinea dreptului câștigat, siguranță pe care o dobândește abia după

epuizarea căilor de atac la care pârâtul este îndreptățit. Din acest motiv el

nu poate fi constrâns să procedeze la executarea silită în baza unui titlu

executoriu încă incert pentru că există posibilitatea legală a desființării lui

de către instanța de control judiciar. În acest caz starea de pasivitate a

reclamantului nu poate fi, în niciun caz, socotită culpabilă și, mai ales,

sancționată prin prescrierea dreptului de a cere executarea silită. În

concluzie, nici din acest punct de vedere soluția și motivarea ei de către

instanța de apel nu este legală.

Față de cele de mai sus

Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită

recursul reclamantului și, având în vedere că litigiul a fost soluționat pe

excepția prescripției fără a se intra în cercetarea fondului, să caseze decizia

recurată și sentința instanței de fond și să trimită cauza spre rejudecare

acestei din urmă instanțe, care va proceda la rejudecare ținând cont de faptul

că acțiunea reclamantului împotriva pârâtului T.M. a fost introdusă în termen,

nefiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.R. împotriva deciziei comerciale nr. 31 din 22 ianuarie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia recurată și sentința

comercială nr. 9458 din 6 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, și trimite cauza Tribunalului București, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 septembrie 2008.