ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8051/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8051/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursurilor civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Hunedoara, la data de 17 ianuarie 2005, sub nr. 437/2005, reclamantul K.P. a

chemat în judecată pe pârâții Primarul comunei Gurasada, Consiliul local

Gurasada, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția de

Sănătate Publică a județului Hunedoara și Spitalul Județean Hunedoara,

solicitând instanței să dispună restituirea în natură, liber de orice sarcini,

a imobilului situat în Gurasada identificat prin C.F. nr. 402, nr.

topo.55, 56 și înscrierea dreptului său în cartea funciară.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin

decizia nr. 236/1985 a Biroului permanent al Comitetului executiv al

Consiliului popular al județului Hunedoara, s-a dispus preluarea în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, a imobilului

sus-menționat, care a aparținut tatălui său, K.D., în urma plecării definitive

din țară a acestuia din urmă.

Reclamantul s-a adresat inițial Primăriei Gurasada,

prin notificarea nr. 177 din 6 august 2001, comunicându-i-se de către aceasta,

prin adresa nr. 830 din 15 august 2001, că imobilul se află în patrimoniul

Centrului de Sănătate Ilia, întreaga documentație fiind înaintată instituției

respective.

Față de adresa Primăriei Gurasada, reclamantul s-a

adresat cu o nouă notificare către Centrul de Sănătate Ilia, care a comunicat

un răspuns favorabil privind pretențiile părții, conform deciziei nr. 630 din 5

septembrie 2002, dar ulterior, această instituție s-a desființat.

Și Direcția de Sănătate Publică a județului

Hunedoara, în subordinea căreia s-a aflat Centrul de Sănătate Ilia, a

recomandat emiterea unei decizii de restituire a imobilului în litigiu, prin

adresa nr. 2850 din 15 iulie 2002.

Ca urmare a desființării Centrului de Sănătate Ilia,

patrimoniul acestuia a fost preluat de Spitalul Județean Deva, căruia

reclamantul i s-a adresat prin cererea nr. 10752 din 10 august 2004, în vederea

emiterii unei decizii, însă spitalul a comunicat, la rândul său, că nu a

preluat imobilul revendicat, acesta nefiind cuprins în Protocolul de

predare-primire a patrimoniului Centrului de Sănătate Ilia.

Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara nu

a preluat, nici ea, imobilul în cauză, susținând că trebuia să fie preluat de

către Spital sau de către Consiliul local Gurasada.

Reclamantul s-a adresat din nou Primarului comunei

Gurasada, care 1-a informat că bunul nu se află în patrimoniul unității

administrativ teritoriale, ci în cel al Centrului de Sănătate Ilia și că, în

prezent, este folosit drept casă parohială.

Susține reclamantul că imobilul a fost preluat de

către stat fără titlu valabil, că el îndeplinește condițiile de persoană

îndreptățită la restituirea în natură, conform art. 3-5 din Legea nr. 10/2001,

și că bunul se încadrează între cele enumerate în art. 1 - 8 din aceeași lege.

Preluarea abuzivă a imobilului este determinată de

încălcarea actelor normative în vigoare la data preluării, respectiv art. 481

C. civ., precum și a tratatelor internaționale la care România aderase, și

anume art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Invocă și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

referitoare la criteriile în raport de care se apreciază valabilitatea titlului

statului.

Pe parcursul procesului a depus întâmpinare Spitalul

Județean Deva (Hunedoara), care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestei instituții, întrucât, conform dispoziției nr. 91/2003, pârâtul

a preluat activul și pasivul aferent fostului Centru de Sănătate din comuna

Ilia, desființat prin Ordinul M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003, patrimoniul

imobiliar, format din terenuri și clădiri, rămânând în administrarea comunei

Ilia.

Primăria comunei Gurasada și Consiliul local al

comunei Gurasada au solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii formulate

de reclamant deoarece imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea

statului, din decizia de preluare rezultând că autorul reclamantului a fost

despăgubit pentru bunul respectiv; în plus, de la data preluării, imobilul nu

s-a aflat niciodată în administrarea Consiliului local și Primăriei comunei

Gurasada, ci în administrarea fostului Spital Județean Deva, prin Centrul de

Sănătate Ilia.

Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara a

formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive întrucât, între pretențiile reclamantului și

această pârâtă, nu există nici un raport juridic de cauzalitate.

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, prin întâmpinare, în raport de situațiile în care această

instituție poate sta în proces, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile

art. 26 alin. (3) și art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, și care nu se

regăsesc în speță.

În dosar a depus cerere de intervenție în interes

propriu și în interesul pârâților, Parohia Ortodoxă Română Gurasada, solicitând

respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă și neîntemeiată; în

subsidiar, a arătat că reclamantul este îndreptățit numai la măsuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în

care răspunderea aparține Primăriei comunei Gurasada.

A mai solicitat, în cazul admiterii acțiunii, ca

reclamantul, precum și pârâții Primarul comunei Gurasada și Direcția Sanitară

Hunedoara, să fie obligați la plata sumei de 1.100.000.000 lei, la valoarea

actuală a construcțiilor pentru care petenta a efectuat investiții, în

interesul imobilului pretins de reclamant.

Parohia Ortodoxă Română Gurasada a arătat că este

deținătoarea unei construcții-casă și terenului aferent, imobil înscris în C.F.

nr. 402 Gurasada, astfel încât, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, fiind unitate cu caracter social-cultural, imobilul nu poate fi restituit

în natură.

Reclamantul nu a formulat notificare către

intervenientă, care, în prezent, nici nu mai poate fi adresată acesteia, față

de termenul limită - 1 august 2003.

Pe de altă parte, imobilul în litigiu are o cu totul

altă structură decât cea existentă la data emiterii deciziei de preluare, iar

casa care exista în 1899, la prima intabulare în cartea funciară, nu mai

există, imobilul fiind total refăcut. In prezent, edificiul a suferit

îmbunătățiri, care determină imposibilitatea restituirii sale în natură.

Mai invocă și lipsa calității procesuale active a

reclamantului, care nu a dovedit calitatea sa de moștenitor de pe urma fostului

proprietar.

Cererea de intervenție a fost admisă, conform

încheierii de ședință din data de 30 martie 2005.

Prin sentința civilă nr. 559 din 14 septembrie 2005

pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, s-au respins acțiunea

introdusă de reclamant, precum și cererea de intervenție în interes propriu și

în interesul pârâtului formulată de intervenientă Parohia Ortodoxă Română

Gurasada.

Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii,

în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul justificării legitimării procesuale

active de a pretinde soluționarea notificării.

Prin decizia civilă nr. 148 A din 26 aprilie 2006 a

Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, s-a respins apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate, reținându-se că acesta nu

se încadrează în dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

întrucât antecesorul său a primit despăgubiri în valoare de 35.000 lei, la

plecarea sa din țară, conform actelor depuse la dosar.

De asemenea, nu a procedat conform art. 21 și art. 25

din Legea nr. 10/2001, în momentul în care Primăria Gurasada i-a comunicat că

nu deține imobilul în patrimoniul său.

Prin aceeași hotărâre, s-a respins și cererea de

aderare la apel formulată de către intervenientă, față de soluția pronunțată în

ceea ce privește apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs

reclamantul, care a fost admis conform deciziei nr. 1271 din 9 februarie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, ambele hotărâri pronunțate anterior fiind casate și dispunându-se

trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Instanța de recurs a constatat că sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pentru a fi considerat persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr.

10/2001, reclamantul trebuia să dovedească apartenența imobilului la

patrimoniul său sau al antecesorilor săi, cu titlu de drept de proprietate, și

că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului.

Conform mențiunilor din C.F. nr. 402 Gurasada,

imobilul de sub A+l, cu nr.top.55 și 56, a fost preluat de Statul

Român „cu titlu de lege", de la proprietarul tabular K.D. Reclamantul este

fiul fostului proprietar tabular, în prezent decedat, și al soției acestuia,

K.R.

În condițiile în care nu s-a dovedit că reclamantul a

fost înlăturat de la moștenirea tatălui său, el se poate prevala de

dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că soția supraviețuitoare nu a formulat notificare

nu îl poate lipsi pe reclamant de beneficiile actului normativ în discuție, în

raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Lege, care prevăd că, de cotele

moștenitorilor legali care nu au urmat procedura administrativă prealabilă,

profită moștenitorii care au depus în termen cererea de restituire. De altfel,

prin declarația dată în fata notarului la 11 martie 2005, K.R. a renunțat la

partea sa de succesiune de pe urma soțului defunct.

În ceea ce privește preluarea imobilului, instanța

supremă a reținut că, prin decizia nr. 236/1985 a fostului Birou permanent al

Comitetului executiv al Consiliului Popular al orașului Hunedoara, s-a dispus

preluarea imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea

făcându-se cu plata despăgubirilor prevăzute în procesul-verbal de evaluare.

În consecință, preluarea imobilului s-a făcut în mod

abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care

reglementează și situația bunurilor preluate cu titlu valabil, în cadrul

modalităților de preluare abuzivă, astfel cum este definit acest titlu prin

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În condițiile în care art. 2 din Legea nr. 10/2001,

definind noțiunea de imobil preluat abuziv, nu face nicio distincție cu privire

la diferitele categorii de legi ce au putut constitui temeiul preluării cu

titlu al unui imobil, reglementarea de la pct. 1.4 lit. b) din Normele

metodologice de aplicare unitară a actului normativ menționat, aprobate prin

H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al preluării în situația

în care s-au achitat despăgubiri, apare ca fiind derogatorie de la dispozițiile

actului normativ de rang superior, pe care trebuie să le aplice.

Dovedind că imobilul a aparținut lui K.D. și că este

moștenitorul acestuia, precum și faptul că preluarea a avut loc în mod abuziv,

reclamantul a probat calitatea sa de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr.

10/2001.

În concluzie, ambele instanțe au procedat la o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din legea sus-menționată,

atunci când au considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanțele nu au cercetat pricina în fond,

examinând doar calitatea sus-menționată, ceea ce va conduce la casarea ambelor

hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara, urmând

a se avea în vedere, de către instanța de fond, că reclamantul este persoană

îndreptățită și că cererea de chemare în judecată formulată de acesta este

întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în prezent, art. 28).

Judecata în fond va avea loc în limitele acestor

prevederi legale, urmând a se administra toate probele necesare pentru a

stabili cine este persoana juridică deținătoare a imobilului, care, conform

legii, este obligată să stabilească măsurile reparatorii la care reclamantul

este îndreptățit. Dacă, din probele deja administrate sau cele ce urmează a se

administra, nu vor fi clarificate aspectele referitoare la persoana juridică deținătoare,

urmează a se proceda la aplicarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, inclusiv în ceea ce privește competența materială de soluționare a

cauzei.

În fond, după casare, intervenienta Parohia Ortodoxă

Gurasada a formulat o cerere precizatoare și completatoare a intervenției

inițiale, prin care a susținut că obligația de despăgubire a reclamantului

revine entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv Primarului

comunei Gurasada, care are posibilitatea să-i acorde acestuia inclusiv alt

imobil, în compensare.

Susține că imobilul în litigiu are, în prezent,

destinația de casă parohială, fiind obținut de intervenienta de la Comisia de

lichidare a patrimoniului fostei C.A.P., cu titlu de schimb, în baza

procesului-verbal din 29 iulie 1991, definitivat prin procesul-verbal din 1

aprilie 1993.

Astfel, imobilul în litigiu a avut destinația de

dispensar comunal; anterior anului 1990, fosta C.A.P. a început edificarea, pe

terenul alăturat dispensarului comunal, a unei noi construcții, cu destinația

de sediu C.A.P., care a fost ridicată la „roșu", până la Revoluție, după

care a rămas pentru lichidare, ca și celelalte bunuri.

Întrucât edificiul ocupat de dispensar nu mai

corespundea destinației de unitate medicală, iar locuitorii comunei nu aveau o

casă parohială, sătenii împreună cu Comisia de lichidare au hotărât să rezolve

ambele necesități publice locale, prin atribuirea construcției la „roșu"

Parohiei, care urma să o edifice în integralitate, astfel încât să-i asigure

funcționalitatea normală, conform Ordinului Ministerului Sănătății, iar în

schimbul acesteia, Parohia să primească imobilul în care a funcționat

dispensarul comunal, schimb realizat prin procesul-verbal din 29 iulie 1991.

În decurs de 2 ani, intervenienta a realizat toate

obligațiile care i-au fost impuse, acest aspect consemnându-se în

procesul-verbal de recepție a lucrării „Dispensar medical Gurasada", din 1

aprilie 1993. Procesul-verbal de recepție a fost semnat de către Direcția

Sanitară a județului Hunedoara, Spitalul comunei Ilia, Dispensarul medical

Gurasada, Comisia de lichidare a bunurilor fostului C.A.P., Primăria Gurasada,

prin Primar, și de către Parohie.

În același proces verbal se conchide că „actualul

sediu al dispensarului comunal va fi predat gratuit în proprietatea

Parohiei...și că mutarea se va face până la 10 aprilie 1993".

Fostul sediu al dispensarului comunal a fost preluat

în proprietate, intervenienta efectuând investiții de peste 60% din valoarea

acestuia, pentru a-l aduce în stare de folosință. La acestea au fost adăugate

construcții noi.

În concluzie, reclamantul nu poate beneficia de

restituirea în natură a bunului deoarece este proprietatea Parohiei, dobândită

cu titlu de schimb.

De asemenea, intervenienta invocă și dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii

cuvenite persoanei îndreptățite se stabilesc numai în echivalent, în cazul în

care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Mai susține că la data întocmirii celor două procese

verbale nu exista nicio interdicție legală de înstrăinare a proprietăților

aflate la Statul Român, Direcția Sanitară Deva, în administrarea căreia se afla

imobilul cedat Parohiei, confirmând actul decis de Comisia de lichidare, la

care a consimțit și Primarul comunei Gurasada, prin semnarea procesului-verbal

din 1 aprilie 1993.

Intervenienta solicită ca, în contradictoriu cu toate

părțile din dosar, să se constate că este proprietara edificiului la care a

efectuat lucrările recepționate conform procesului-verbal din 1 aprilie 1993;

că a acceptat ca în schimbul acestui imobil să primească în proprietate

imobilul în care a funcționat anterior Dispensarul local Gurasada; să se

constate că este dobânditoare de bună credință a acestui imobil și să se dispună

intabularea în cartea funciară, pe numele intervenientei, cu titlu de schimb.

In cazul respingerii cererilor sus-menționate,

intervenienta a menționat că, pe lângă acestea, formulează acțiune în

revendicare a imobilului atribuit „în roșu", de către Comisia de lichidare

a bunurilor fostului C.A.P., și finalizat de petentă în anul 1993, cu nr. topo.

59, 60, 61, 62, pe terenul înscris în C.F. nr. 882 Gurasada, situat în

localitatea cu același nume. Acțiunea în revendicare a fost formulată în

contradictoriu cu părțile din dosar, precum și cu deținătorii bunului,

respectiv Cabinet Individual Dr. C.M. și SC F.R. SA Deva.

A mai arătat că, în subsidiar, își menține toate

cererile formulate și că valoarea de circulație a investițiilor efectuate la

casa parohială depășește suma de 250.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a

Tribunalului Hunedoara, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de

reclamant împotriva pârâților Primarul comunei Gurasada și Consiliul local

Gurasada; a fost obligat Primarul să emită în favoarea acestuia dispoziție de

restituire în natură a imobilului situat în Gurasada, înscris în C.F. nr. 402,

top.55, 56.

A fost obligat reclamantul să restituie suma de

35.500 lei despăgubire, primită de antecesorul său, actualizată conform O.U.G.

nr. 184/2002.

A fost respinsă acțiunea față de pârâții Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Hunedoara, Direcția de

Sănătate a județului Hunedoara și Spitalul județului Hunedoara.

A fost respinsă cererea de intervenție formulată de Parohia

Ortodoxă Gurasada în privința capetelor de cerere referitoare la dobândirea

prin schimb a imobilului în litigiu și intabularea acestuia pe numele

intervenientei.

S-au disjuns cererea de intervenție și precizarea acestei

cereri, în privința acțiunii în revendicare și a cererilor de despăgubiri,

fixându-se termen de judecată.

Instanța de fond a reținut că, prin decizia I.C.C.J.,

s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la măsurile

reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, că imobilul a intrat, cu plata despăgubirilor,

în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr.

236/1985, conform căreia, totodată, a trecut și în administrarea întreprinderii

de Gospodărire Locativă Deva și apoi, prin decizia nr. 446/1985, la Centrul de

Sănătate Ilia.

La 6 august 2001, reclamantul a formulat notificare

către Primăria Gurasada, care i-a comunicat că imobilul se află în patrimoniul

Centrului de Sănătate Ilia, unitate căreia reclamantul i s-a adresat ulterior;

Direcția de Sănătate Publică a Județului Hunedoara, prin adresa nr. 2850 din 15

iulie 2002, a recomandat restituirea.

Prin decizia nr. 630 din 15 iulie 2002, Centrul de

Sănătate Ilia a comunicat reclamantului că este de acord cu restituirea imobilului.

Conform art. 1 din H.G. nr. 866/2002, intrată în

vigoare la 1 ianuarie 2003, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din

construcții și terenurile aferente, în care își desfășurau activitatea

unitățile sanitare prevăzute în anexa la hotărâre (la poziția 11 din anexă,

figurând Centrul de Sănătate Ilia), din domeniul privat al statului și din

administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al

municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale

respective; art. 3 prevedea că unitățile sanitare admise astfel sunt de interes

public local.

În baza Ordinului M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003,

art. 1, anexa 1, privind reorganizarea activității sanitare la nivelul comunei

Ilia, s-a emis dispoziția nr. 91/2003, prin care s-a desființat Centrul de

Sănătate Ilia.

La art. 2 din această dispoziție se precizează ce va

prelua Spitalul Județean Deva, iar cu privire la patrimoniul imobiliar, teren

și clădiri, se arată că acesta rămâne în administrarea comunei Ilia, în protocol

menționându-se, în mod expres, că patrimoniul imobiliar rămâne în administrarea

comunelor pe teritoriul cărora se situează.

Din întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual,

de către Spitalul județean Deva, rezultă că Centrul de Sănătate Ilia a avut în

patrimoniu clădiri și pe teritoriul altor comune, cu care a încheiat protocoale

de predare-primire, iar în întâmpinarea formulată în apel, se susține că un

asemenea protocol a fost lăsat spre semnare și Primăriei Gurasada, care nu l-a

mai returnat Spitalului.

În Cap. II din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, se arată că unitatea deținătoare este fie

entitatea cu personalitate juridică, care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată, cu privire la un bun ce face obiectul legii

(minister, primărie, instituția prefecturii ori altă instituție publică), fie

entitatea cu personalitate juridică , care are înregistrat în patrimoniul său,

indiferent de titlu, bunul care face obiectul legii (regii autonome, companii

naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații

cooperatiste). Entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz,

unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o

notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S.,

alte autorități publice centrale sau locale implicate).

La data formulării notificării reclamantului,

Primăria Gurasada nu avea în administrare imobilul în litigiu, care se afla în

administrarea Centrului de Sănătate Ilia (6 august 2001).

Prin H.G. nr. 866/2002, Statul a dat în administrare

imobilele în care au funcționat unitățile sanitare, consiliilor locale ale

comunelor pe teritoriul cărora se aflau, după această dată, Primarul comunei

Gurasada fiind autoritatea învestită cu soluționarea notificării.

Ca atare, dispoziția de restituire în natură nu

trebuie emisă de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin

D.G.F.P., ci de către Primarul comunei Gurasada, iar obligația de predare a imobilului

revine Consiliului local Gurasada, prin Primar.

Susținerile reclamantului privind neîncasarea

despăgubirilor de către tatăl său au fost înlăturate de către instanță, față de

probele administrate în cauză, respectiv tabelul în care este consemnată această

sumă, cu titlu de despăgubiri, precum și procesul-verbal nr. 40 din 29 iunie

1985, pe numele lui K.D., cât și dispoziția de plată din 10 iulie 1985, în

care, la ultimele două rubrici, sunt menționate sumele privind despăgubiri

pentru K.D. - 35.000 lei și pentru K.P. - 126.200 lei, fiind o singură

semnătură.

Ambele sume au fost plătite deoarece în totalul făcut

la finalul chitanței sunt cuprinse și sumele cu titlu de despăgubiri, ceea ce

determină obligația reclamantului de a le restitui, conform art. 12 din Legea

nr. 10/2001.

In raport de prevalenta principiului restituirii în

natură, în baza art. 7 și art. 9 din legea sus-menționată, acțiunea

reclamantului a fost admisă și a fost obligat Primarul comunei Gurasada să

emită dispoziție de restituire în natură a bunului, în condițiile art. 12 din

Lege.

Pârâții Primarul comunei Gurasada și Consiliul local

Gurasada, prin Primar, au fost obligați să predea reclamantului imobilul

respectiv.

Întrucât dispoziția de restituire în natură

constituie titlul în baza căruia reclamantul își poate înscrie, în cartea

funciară, dreptul său de proprietate, instanța nu a procedat la intabularea

prin sentință, iar cererea de evacuare a Parohiei din imobil, formulată pe

fond, excede obiectului cauzei, stabilit înainte de casarea cu trimitere.

Cu privire la cererea de intervenție formulată de

Parohia Ortodoxă Română Gurasada, instanța a reținut că imobilul în litigiu

este folosit de aceasta, însă intervenienta nu are calitatea de unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Înainte de Revoluție, în Gurasada, a fost edificată o

clădire „în roșu", cu destinația de sediu C.A.P., intervenienta susținând

că, ulterior acestui moment, i s-a atribuit clădirea respectivă, pentru a fi

casă parohială, iar la 15 martie 1991, s-ar fi realizat un schimb de imobile,

în sensul că fostul sediu al C.A.P. urma să devină dispensar uman, iar clădirea

în care funcționa dispensarul uman, urma să devină casă parohială.

Înscrisul intitulat „convenție", depus în

dosarul nr. 437/2005, de care se prevalează intervenienta, reprezintă, în

realitate, o hotărâre unilaterală a Consiliului parohial, fiind semnat doar de

membrii acestuia.

Intervenienta nu a dovedit că i s-ar fi atribuit prin

hotărâre, de către Comisia de lichidare a fostei C.A.P., imobilul ridicat „în

roșu".

Prin procesul-verbal din 29 iulie 1991, întocmit de

Comisia de lichidare a C.A.P.- ului Gurasada, a fost stabilită destinația

fostului sediu al C.A.P., aceea de dispensar uman. în acest proces-verbal este

inserată mențiunea despre imobilul în litigiu (nr. 5) că „urmează a fi cedat

pentru casă parohială după recepția definitivă a clădirii", dar titularul

dreptului de administrare a imobilului - Centrul de Sănătate Ilia, nu este

printre semnatarii acestui act.

Din procesul-verbal din 1 aprilie 1993, rezultă că,

la data recepției noului dispensar, nu se realizase vreun schimb legal de

imobile, care nici nu s-a realizat, din moment ce, în anul 2002, Centrul de

Sănătate Ilia comunica reclamantului că este de acord cu restituirea.

Conform art. 1405 C. civ., schimbul este un contract

prin care părțile își dau un lucru pentru altul, or, în cauză, cel puțin de

unul dintre imobilele care au format obiectul schimbului, nu putea dispune nici

Comisia de lichidare a C.A.P.- ului, și nici intervenienta.

Faptul că la această clădire s-au realizat lucrări de

finisare cu efortul membrilor Parohiei folosește, în cele din urmă, acestora

deoarece dispensarul uman răspunde unei necesități sociale.

Susținerea că la imobilul în litigiu s-ar fi făcut

îmbunătățiri de 60%, de către intervenienta, nu împiedică restituirea bunului

deoarece nu se circumscrie ipotezei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 10/2001,

iar, în ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare a Parohiei, aceasta

nu justifică o asemenea calitate, fiind doar un detentor precar.

Faptul că imobilul în litigiu nu corespunde

structural înscrierii din cartea funciară nu are relevanță deoarece scopul

Legii nr. 10/2001 este de a restitui imobilele preluate abuziv, fiind

neîndoielnică identitatea dintre imobilul solicitat de reclamant, respectiv

ceea ce s-a preluat de la tatăl său, prin Decretul nr. 223/1974, și ceea ce

există în fapt.

Pentru aceste argumente, prima instanță a respins

cererea de intervenție, în privința constatării calității de unitate deținătoare

a imobilului, de constatare a schimbului, a dreptului de proprietate al

intervenientei asupra imobilului solicitat de reclamant și de intabulare a

acestuia pe numele Parohiei.

Instanța a apreciat că între despăgubirile solicitate

și revendicarea imobilului de la nr. 6, fost sediu C.A.P., în prezent dispensar

uman, și acțiunea de față, prin care s-a solicitat restituirea în baza Legii

nr. 10/2001, a imobilului de la nr. 5, nu există legătură, iar între cererea de

despăgubiri pentru îmbunătățirile pe care intervenienta susține că le-a făcut

la imobilul cu nr.5 și acțiunea reclamantului nu există o legătură

indisolubilă, așa încât, instanța a disjuns soluționarea cererii de intervenție

în privința capetelor de cerere enumerate.

Prin decizia civilă nr. 70A din 3 aprilie 2008 a

Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, s-au respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamantul K.P. și de intervenienta Parohia Ortodoxă Română

Gurasada împotriva sentinței civile sus-menționate, cu compensarea

cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant,

acesta a vizat netemeinicia sentinței pe aspectul nedovedirii încasării

despăgubirilor acordate antecesorului său.

Instanța de apel a înlăturat această critică deoarece

suma menționată în procesul verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, pe numele lui

K.D., se coroborează cu dispoziția de plată din 10 iulie 1985, în care

despăgubirile pentru această persoană, de 35.000 lei, și pentru K.P., de

126.200 lei, au fost ridicate, chiar dacă există o singură semnătură, fiind

fără dubiu că suma a ieșit din casieria unității la data de 10 iulie 1985,

fiind operată și cuprinsă în suma totală, evidențiată la rubrica finală a

actului.

Apelantul nu a făcut dovada contrară, astfel încât

prima instanță a procedat în mod corect, dând eficiență art.12 din Legea nr.

10/2001.

Criticile formulate de apelanta intervenienta sunt

nefondate.

Notificarea formulată de reclamant și-a urmat cursul

legal față de situația imobilului de la acea dată, iar unitatea deținătoare,

prin decizia nr. 630 din 5 septembrie 2002, i-a adus la cunoștință că Centrul

de Sănătate Ilia nu are obiecții cu privire la retrocedarea în natură. Ulterior

introducerii acțiunii, situația unității deținătoare s-a schimbat și, în mod

legal, instanța de fond a stabilit că obligația acordării măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 revine Primarului comunei Gurasada deoarece

imobilul litigios se află în administrarea acestei comune.

Susținerile intervenientei privind calitatea sa de

unitate deținătoare nu au temei legal, actele invocate pentru realizarea

schimbului și dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

fiind analizate temeinic de către prima instanță, care a concluzionat că nu

sunt de natură să-i confere intervenientei dreptul de a deține legal imobilul.

Neprezentând un titlu, intervenienta este doar un detentor precar.

Referirile privind tardivitatea și inadmisibilitatea

acțiunii întrucât reclamantul nu a urmat procedura și nu s-a adresat

intervenientei, pe care nu a chemat-o în proces, în calitate de pârâtă, precum

și faptul că în mod nelegal, Primarul comunei Gurasada ar fi fost obligat la

emiterea dispoziției, sunt fără suport, față de situația juridică a imobilului

și procedura urmată de reclamant, demonstrate cu actele depuse la dosar.

Nici critica vizând acordarea de plus petita (retrocedarea

imobilului cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirii primite la

data preluării, de antecesorul său) nu este întemeiată, în raport de faptul că,

nici reclamantul, care a solicitat retrocedarea, și nici Statul, prin unitatea

deținătoare, nu sunt obligați să formuleze capete de cerere exprese. Atât timp

cât instanța constată că, la preluarea imobilului de către stat, s-au acordat

despăgubiri, restituirea în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 10/2001,

este condiționată de restituirea sumelor, în condițiile art. 12.

De asemenea, față de faptul că, prin această lege,

instanțele au fost abilitate să soluționeze, ele însele, raporturile juridice

privind acordarea măsurilor reparatorii ori de câte ori, în faza administrativă

jurisdicțională, nu se finalizează procedura sau actele emise sunt atacate de

părțile interesate, nu se poate susține că hotărârea atacată s-a pronunțat cu

încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești. In același sens, a fost

menționată și decizia în interesul legii nr. XX/2007 a I.C.C.J.

Nu au fost reținute nici criticile referitoare la

retrocedarea dispusă de instanță cu privire la imobilul identificat cu datele

de C.F., fără observarea faptului că numai suprafața de 250 mp a trecut în

proprietatea statului și că diferența de teren, în prezent, ar fi deținută de

persoane particulare, posibil și de către intervenienta.

Potrivit art. 7 coroborat cu art. 9 din Legea nr.

10/2001, imobilele a căror restituire în natură este posibilă sunt restituite

în starea în care se află și libere de orice sarcini, indiferent în posesia cui

se află. Instanța a dat eficiență dispozițiilor legii, nefiind datoare să facă

verificări pe temeiul altor legi speciale, cu atât mai mult cu cât reclamantul

nu putea valorifica pretențiile sale în legătură cu terenul în litigiu, în baza

Legii nr. 18/1991, din moment ce acesta a fost preluat ca urmare a aplicării

Decretului nr. 223/1974, odată cu construcțiile.

Față de principiile cuprinse în art. 7 și art. 9 din

legea în discuție, nefiind incidente dispozițiile art. 19, în mod legal, prima

instanță a considerat că cererea pentru recunoașterea investițiilor pretins a

fi făcute la imobil, de către intervenientă, nu poate împiedica retrocedarea în

natură, solicitată prin acțiunea principală. Dimpotrivă, judecarea acestui

capăt de cerere ar întârzia nejustificat soluționarea cauzei, neavând nicio

legătură intrinsecă cu obiectul acțiunii principale. In consecință, această

parte a cererii de intervenție, precum și cea referitoare la revendicarea

imobilului, în mod corect, au fost disjunse de către instanță, prin aplicarea

art. 55 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs

reclamantul și intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada.

Recurentul-reclamant a criticat decizia, solicitând

admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și înlăturarea

din dispozitivul acesteia a obligației sale de restituire a sumei de 35.500

lei, actualizată conform O.U.G. nr. 184/2002.

Reclamantul a arătat că, din procesul-verbal nr. 40

din 29 iunie 1985, cât și din dispoziția de plată din 10 iulie 1985, rezultă că

despăgubirile care trebuia să fie încasate pentru imobilul în litigiu, nu au

fost primite niciodată.

Deși era prevăzută suma de 35.500 lei, cu titlu de

despăgubiri, aceasta nu a fost efectiv ridicată de tatăl său, dovada cea mai

clară reprezentând-o lipsa semnăturii de la poziția ultimă din respectivul

document.

Există o singură semnătură la poziția anterioară,

care aparține recurentului, acesta primind suma de 126.200 lei despăgubiri,

pentru imobilele deținute de el în Deva, la acea dată.

Întrucât nu s-a semnat de primire pe nici un fel de

document, nu se poate extrapola și conchide că au fost plătite ambele sume

pentru motivul că totalul de la finalul chitanței le cuprinde, singura dovadă

reprezentând-o semnătura de primire, care nu există.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada a solicitat admiterea

recursului și, în principal, casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor

atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant și admiterii

cererii de intervenție, astfel cum a fost formulată și completată.

I. In susținerea cererii de recurs, intervenientă a

arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanța nu a analizat textele

legale invocate de către recurentă și nu a inserat motivări în drept în

cuprinsul hotărârii, cu ocazia analizării motivelor de apel.

Astfel, nu au fost indicate temeiurile de drept

pentru care nu era necesară notificarea, de către reclamant, a deținătorului

efectiv al imobilului revendicat, motivul pentru care intervenienta nu este unitate

deținătoare și nici argumentele pentru care instanța a constatat că aceasta nu

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, cu titlu de schimb.

Nu au fost analizate excepțiile de tardivitate și

inadmisibilitate a acțiunii, invocate de aceeași parte.

Critica privind acordarea de plus petita a fost

respinsă cu o motivare străină de procedura civilă română, ca și când

principiul disponibilității reprezintă doar o teorie cu valoare de recomandare.

Decizia nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, nu poate modifica principiile procedurale civile și nici

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci are doar rolul de a

interpreta, pentru o viitoare aplicare unitară, conținutul textului de lege

enunțat. De asemenea, decizia respectivă vizează competența instanței de a

soluționa nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate. Or, recurenta nu a invocat, în motivarea apelului, excepția

de necompetență sau că reclamantul nu ar avea acces la justiție, ci faptul că

instanța de fond s-a pronunțat asupra unei alte cereri decât cea dedusă

judecății, reclamantul solicitând restituirea imobilului, iar instanța

dispunând obligarea primarului să îl restituie.

Curtea de Apel a înlăturat, pe bază de presupuneri și

fără a cerceta, în mod concret, criticile aduse sentinței, privind

identificarea eronată a imobilului a cărui restituire a fost dispusă, fiind

restituit în realitate un imobil cu totul nou față de cel înscris în anul 1899,

în C.F. nr. 402 Gurasada, nr.top.55, 56, refăcut și modernizat în

totalitate de intervenienta, prin investițiile aduse potrivit chitanțelor,

facturilor, devizelor de la filele 93-187 din dosarul nr. 437/2005.

Nu au fost analizate nici criticile aduse sentinței,

privind disjungerea cererilor formulate de intervenienta, referitoare la

restituirea investițiilor, instanța limitându-se să argumenteze că judecarea

cererilor ar duce la întârzierea procesului.

II. Recurenta-intervenientă invocă nelegalitatea

sentinței civile nr. 432/2007, pentru analizarea de către instanță, în mod

trunchiat, părtinitor și incomplet a cauzei și trimiterea acesteia spre

rejudecare în fond, împreună cu cererile disjunse, în vederea administrării

tuturor probelor necesare verificării situației de fapt și de drept.

Susține recurenta că sentința primei instanțe, dată

în rejudecare, a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 28 alin. (1) din același act normativ.

Astfel, reclamantul a adresat notificare Primăriei Gurasada, care 1-a informat

că imobilul revendicat este folosit ca și casă parohială, de către Parohia

Gurasada, partea neuzitând de dispozițiile art. 28, art. 25, art. 27 și art. 22

din Legea nr. 10/2001. Față de data comunicării persoanei deținătoare a

imobilului, termenul de notificare a intervenientei este prescris. Ca atare,

imobilul nefiind solicitat de la deținător, acțiunea de emitere a deciziei de

restituire în natură, de către Primarul municipiului Gurasada, este

inadmisibilă.

Deși i s-a făcut cunoscut reclamantului că

intervenienta este deținătoarea imobilului, acesta nu a înțeles să o introducă

în calitate de pârâtă în proces, pârâții căzuți în pretenții neavând calitate

procesuală pasivă.

Primăria recunoaște că nu este incident în speță art.

35 din Legea nr. 18/1991 (devenit art. 36, după modificările ulterioare și

republicare) pentru terenul aferent construcției, ce face obiectul procesului,

iar pentru construcție nu poate fi vorba despre legea fondului funciar, pentru

a se putea da eficiență juridică motivării primei instanțe.

Din punctul de vedere al considerentelor de fapt și

de drept, sentința nr. 432/2007 este criticabilă deoarece nu pot fi ignorate

dispozițiile legale referitoare la notificare și nu poate fi restituit un imobil

ce se află în mâinile altei persoane juridice decât cea notificată, chiar dacă

prin decizia nr. 1271/2007 a I.C.C.J., i-a fost recunoscută reclamantului

calitatea de persoană îndreptățită.

Prin decizia sus-menționată a fost dezlegată doar o

problemă de fapt, iar nu una de drept, astfel că preluarea de facto a acestei

prevederi este motiv de nulitate a hotărârii, pentru nemotivare.

Argumentarea referitoare la instituțiile sanitare

care au deținut anterior imobilul sunt irelevante în cauză.

Numai terenurile care se aflau în administrarea

primăriilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 au trecut de drept,

prin efectul art.35 din această lege, în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale. Or, la data intrării în vigoare a legii menționate, imobilul

în litigiu se afla în patrimoniul Spitalului comunal Ilia, potrivit deciziei

nr. 446/1985.

Faptul că imobilul respectiv nu a fost niciodată în

patrimoniul comunei Gurasada este probat și prin H.G. nr. 866 din 16 august

2002, prin care comuna Gurasada își declară imobilele aflate în domeniul public

și în administrarea consiliilor locale, între aceste bunuri nefigurând casa

care a aparținut lui K.D. și care a servit ca sediu pentru Circumscripția

sanitară Ilia, în perioada 1985-1993, când a intrat în proprietatea

intervenientei, prin schimb.

În raport de Cap. II din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se

remarcă faptul că bisericile deținătoare de asemenea imobile nu intră sub

incidența acestei hotărâri de guvern deoarece sunt unități non profit, iar

bunurile aflate în patrimoniul statului pot fi urmărite numai de la

instituțiile publice, precum cele enumerate în Lege.

Față de aceste împrejurări, în mod greșit, prima

instanță nu a precizat care este unitatea deținătoare a imobilului, făcând doar

referire la dispozițiile din Cap. II al Normelor metodologice, dar pe care nu

le-a aplicat speței.

Instanța de fond se raportează, în motivarea

hotărârii, la H.G. nr. 866/2002, ignorând succesiunea transferurilor de

proprietate, potrivit actelor de la dosar: actul inițial de proprietate al lui

K.D. (cartea funciară); decizia nr. 236/1985; decizia nr. 446/1985; convenția

încheiată la 15 martie 1991, procesul-verbal din 29 iulie 1991, procesul-verbal

din 1 aprilie 2003, care probează schimbul de imobile și preluarea imobilului

în litigiu, în patrimoniul intervenientei; H.G. nr. 866/2002, care confirmă

inexistența bunului în patrimoniul Spitalului județean.

Acest lucru denotă aplicarea eronată, de către prima

instanță, a hotărârii de guvern sus-menționate, în ceea ce privește deținătorul

imobilului, și constatarea existenței legale a schimbului de imobile.

Coroborate cu recunoașterile Direcției de Sănătate Publică și ale Consiliului

local Gurasada, această motivare o privează pe intervenientă de dreptul de

proprietate stabilit prin actele depuse la dosar.

Acțiunea nu este admisibilă în ceea ce privește

terenul în suprafață de 5040 mp deoarece, în proprietatea statului, a trecut

numai suprafața de 250 mp, prin decizia nr. 236/1985. Diferența de teren

trecută în C.F. nr. 402 Gurasada, nr. top. 55, 56 este

deținută de persoane particulare, posibil de Parohie, sau de vecinii

imobilului. In acest caz, urmărirea terenului respectiv nu se putea face decât

pe calea dreptului comun întrucât nu a fost preluat de către stat, ci se află

în posesia unor persoane de drept privat.

Dacă imobilul-grădină ar fi fost la C.A.P.,

reclamantul avea posibilitatea să se îndrepte cu cerere la Comisia de aplicare

a Legii nr. 18/1991 pentru întreaga suprafață și Prefectului pentru suprafața

de 250 mp, aferentă locuinței.

Instanța de fond, ca și cea de apel, nu au analizat

apărările recurentei privind faptul că imobilul construcție, deținut în

proprietate de către Parohie, este altul decât cel intabulat în C.F. 402

Gurasada, pe numele lui K.D. Imobilul existent, în prezent, în teren, este unul

cu totul nou, ceea ce se putea proba cu expertiza în construcții solicitată de

intervenientă.

În mod cu totul eronat și tară nicio probă, instanța

a reținut că susținerea privind lipsa corespondenței structurale a imobilului

cu cel înscris în cartea funciară nu are relevanță și că este neîndoielnică

identitatea dintre imobilul solicitat de către reclamant și ceea ce există în

fapt, identitate care nu este probată de nici un act. Asemenea afirmații

înscrise într-un act oficial reprezintă un fals intelectual, acoperit fără

argumente, de către instanța de apel.

Nelegală este și afirmația din hotărâre că actul

numit „convenție" ar reprezenta o hotărâre unilaterală a Consiliului

parohial când, în realitate, schimbul s-a produs printr-un număr de trei acte,

toate semnate de autoritățile în litigiu.

Hotărârea cuprinde afirmații iluzorii și inutile, în

sensul că dispensarul uman corespunde unei necesități sociale, fiind ignorat

efortul membrilor Parohiei la realizarea construcției.

De asemenea, instanța s-a antepronunțat în privința

îmbunătățirilor de 60% , deși, în dispozitivul hotărârii, a disjuns precizarea

cererii de acordare a despăgubirilor.

Instanța de fond a făcut confuzie de concepte

juridice în legătură cu calitatea de detentor precar a intervenientei, cu toate

că aceasta a demonstrat dreptul de proprietate dobândit pe bază de acte

oficiale, necontestate și neanulate.

p n ă de î

Singura motivare pe care a

realizat-o instanța, în privința obligării Primarului la restituirea în natură,

se raportează nu la temeinicia dreptului reclamantului, ci la netemeinicia

cererii de intervenție, fiind nemotivată dispoziția de obligare a Primarului la

emiterea dispoziției de restituire.

Instanța de fond a acordat

plus petita

reclamantului,

pentru motivele deja prezentate. Totodată, acesta a fost obligat la restituirea

sumei de 35.500 lei, deși nu a existat un asemenea petit, nu s-a arătat în favoarea

cui se acordă această sumă, hotărârea neputând fi executată în lipsa

menționării creditorului.

În ultimul alineat al sentinței nr. 432/2007 se face

o corelare între cele două imobile, de la nr. 5 și nr. 6, fără a se dispune

nimic în privința acestora și fără o logică de argumentare. Nu se arată cine a

solicitat despăgubiri, cine a revendicat imobilul de la nr. 6 și se afirmă că

acțiunea de restituire a imobilului de la nr. 5 nu are legătură cu imobilul de

la nr. 6.

Totodată, se afirmă, fără nicio probă, că nu există

legătură între cererea de despăgubiri pentru îmbunătățiri și acțiunea

reclamantului, motiv pentru care s-a disjuns cererea de despăgubiri,

acordându-i-se acestuia plusul de valoare pe care intervenienta l-a adus

imobilului din Gurasada, înscris în C.F. nr. 402.

In concluzie, este nelegală disjungerea cererilor

formulate de intervenienta, care sunt strâns legate de fondul raportului de

drept dedus judecății.

În mod eronat și cu depășirea puterii judecătorești,

instanța a dispus ca Primarul să emită dispoziție de restituire în natură,

subrogându-se, astfel, în obligațiile reglementate de art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pentru persoana deținătoare a imobilului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dosar, au depus întâmpinare intimații Consiliul

local al comunei Gurasada și Primarul comunei Gurasada, recurentul-reclamant la

recursul declarat de intervenienta și Parohia Ortodoxă Gurasada față de

recursul declarat de reclamant, solicitându-se, în esență, respingerea celor

două recursuri.

De asemenea, Spitalul județean de Urgență Deva a

depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestei instituții.

Analizând decizia civilă criticată, în raport de

criticile formulate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant,

deși acesta invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile sale

nu se pot încadra în acest motiv de nelegalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, astfel

cum au fost prezentate, vizează greșita reținere a situației de fapt

referitoare la încasarea, de către antecesorul său, a despăgubirilor cuvenite

în urma preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, în raport de

mențiunile din înscrisurile depuse la dosar.

Recurentul tinde la reaprecierea situației de fapt,

susținând că, în realitate, ar fi încasat doar suma de 126.200 lei vechi,

nefiind primită suma de 35.500 lei, de către K.D.

Aceste critici nu pot fi analizate de prezenta

instanță, față de structura actuală a recursului, care nu mai permite

examinarea situației de fapt, în raport de probele administrate în cauză,

motivul de casare care îi permitea o asemenea analiză fiind, în prezent,

abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 13 8/2000).

Cum dezvoltarea motivelor prezentate de recurent nu

permite încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică,

care să fie examinate din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același

cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant, avându-se în

vedere și dispozițiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1).

În ceea ce privește recursul declarat de către

intervenientă, mai întâi trebuie precizat că susținerile acestei părți vor fi

examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 fiind invocat, în mod formal, deoarece

cererea de recurs nu conține critici privind schimbarea naturii sau a

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic, de către

instanța de apel, prin interpretarea greșită a acestui act.

Recurenta invocă, printre altele, în cadrul motivelor

prezentate la pct. II din cerere, că a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu printr-un schimb intervenit în urma încheierii mai multor

acte juridice, făcând referire la natura înscrisului întocmit la 15 martie 1991

și intitulat „convenție". Aceste motive nu pot fi verificate însă din

perspectiva motivului de recurs amintit întrucât vizează modul de interpretare

a actului respectiv, realizat de către instanța de fond, iar nu de către Curtea

de Apel, prin decizia recurată. Or, obiectul recursul nu poate fi reprezentat

decât de hotărârea instanței de apel, în condițiile art. 299 alin. (1) C. proc.

civ.

De altfel, toate susținerile recurentei, menționate

la pct. II din cerere, se referă la pretinse greșeli de judecată ale instanței

de fond, partea făcând mențiune expresă în legătură cu erori cuprinse în

sentința civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, astfel

încât aceste critici nu vor fi avute în vedere de către Înalta Curte, pentru

argumentele deja expuse.

Singurele aspecte ce vor fi verificate de instanța de

recurs, dintre cele menționate la pct. II, vor fi cele în legătură cu eventuale

nereguli săvârșite de instanța de apel, într