ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3206/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 6303/104/2006: I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G.F. (fiul lui D.D. și M.) la o pedeapsă de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. A fost admisă cererea formulată de inculpatul D.G.F.

și a fost recunoscută pe cale incidentală sentința penală din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg - Franța (rămasă definitivă cu privire la acest inculpat), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunțată de instanța franceză, cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.

și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedeapsa principală și pedeapsa complementară nou pronunțate, cu pedepsele principală a închisorii și, respectiv, complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunțată de instanța franceză, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. Potrivit art. 39 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 4 ani, 4 luni și 25 de zile, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, desființată, în parte, prin Decizia penală nr. 421 din 8 iulie 2007 a Tribunalului Olt, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1210/30 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, cu pedepsele principală de 5 ani închisoare și complementară a interzicerii de drepturi mai sus menționată, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani și 6 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. și art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii, durata arestării preventive de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 și cu începere din 9 aprilie 2008 la zi, cât și perioada de arest preventiv, executată în Franța, de către inculpat. Conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V.V.

(fiica lui G. și M.) la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare. S-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. A fost admisă cererea inculpatei și s-a recunoscut pe cale incidentală sentința penală din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg - Franța (rămasă definitivă cu privire la această inculpată), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, cu pedeapsa principală de 1 an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, nou pronunțate, cu pedepsele principală a închisorii și, respectiv, complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunțată de instanța franceză, dispunându-se ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 88 alin. (1) C. pen. și art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedus din durata pedepsei închisorii, timpul arestării preventive de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007 și perioada de arest preventiv executată de inculpată în Franța. Potrivit art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi comuna Radomirești, județul Olt, fără încuviințarea Tribunalului Olt, aplicată inculpatei prin încheierea definitivă din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Olt. În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului a sumelor de câte 1.175 euro de la fiecare inculpat. A fost respinsă, ca nefondată, excepția autorității lucrului judecat invocată de către inculpați.

S-a luat act că persoana vătămată Ș.V.P. nu a participat în proces în calitate de parte vătămată și nu s-a constituit parte civilă. A fost admisă acțiunea părții civile O.A.M. și au fost obligați inculpații la plata sumei de 4.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale către această parte civilă. A fost admisă acțiunea părții civile A.M.M. și au fost obligați inculpații la plata sumei de 1.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale către această parte civilă. A fost obligat fiecare inculpat la plata sumelor de câte 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul M.P.

- D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Olt, au fost trimiși în judecată inculpații C.V.V. și D.G.F., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea, în ceea ce-l privește pe inculpatul D.G.F. și a dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Totodată, față de ambii inculpați, prin încheierea nr. 52 din 6 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 5963/104/2006, s-a dispus măsura arestării preventive. Ca urmare, la primirea dosarului la instanță, cât și periodic, în cursul judecății, s-a procedat la verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri preventive, chiar dacă aceasta a devenit efectivă doar când cei doi inculpați au fost transferați din Franța, în România și anume la data de 12 aprilie 2007, în cazul inculpatei și la data de 9 aprilie 2008, în cazul inculpatului.

În ceea ce o privește pe inculpata C.V.V. s-a mai reținut că, prin încheierea din 19 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Olt, a fost înlocuită măsura arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi comuna Radomirești, județul Olt și că această încheiere a fost menținută de către Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 1051 din 21 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 6303/104/2006. S-a mai reținut că, în cauză, desfășurarea procedurilor judiciare a fost împiedicată până la data transferului inculpaților, de lipsa în instanță a acestora, în condițiile art. 314 alin. (1) și (2) C. proc. pen., ei aflându-se în stare de deținere, în Franța.

Pe baza probatorului administrat în cauză, respectiv declarațiile părților vătămate și civile, ale inculpaților, martorilor, a unor înscrisuri, între care hotărârea judecătorească de condamnare a inculpaților de către instanțele franceze, coroborate cu celelalte acte și lucrări din dosarul de urmărire penală, prima instanță a reținut în fapt că, inculpații se aflau în relații de concubinaj, iar începând cu anul 2004, au procedat la racolarea de persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că vor primi locuri de muncă în Franța, le ajutau să obțină documentele de călătorie, le achitau taxele în acest sens, cât și contravaloarea transportului, iar la destinație le obligau să practice prostituția, în condițiile în care sumele obținute erau însușite de către cei doi inculpați.

În ceea ce o privește pe Ș.V.P., care nu a dorit să stea în proces în calitate de parte vătămată, s-a reținut că aceasta, fiind de loc din comuna Radomirești, județul Olt, la fel ca și inculpații, îi cunoștea pe cei doi, iar în baza unor relații de prietenie ale părinților săi cu inculpata C.V.V., a avut posibilitatea să discute cu aceasta din urmă, care a invitat-o în Franța și i-a promis că o va ajuta să obțină un loc de muncă. Totodată, inculpata C.V.V. nu numai că s-a oferit să achite cheltuielile de transport, în sumă de 300-400 euro, dar chiar a dat părinților martorei Ș.V.P. o astfel de sumă. La sosirea sa în orașul german Fleiburger, Ș.V. a fost așteptată de inculpatul D.G.F., care a transportat-o cu mașina personală până în orașul francez Strasbourg, unde a fost cazată o săptămână într-un hotel, apoi în apartamentul inculpatei, după care într-o locuință închiriată.

Ș.V. a lucrat o perioadă scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata C.V.V. i-a propus să practice prostituția, însă aceasta a refuzat, pentru motive de sănătate. În aceste condiții, inculpata i-a făcut propunerea de a sustrage bunuri din magazine, fapt materializat de cele două, iar sumele obținute din vânzarea bunurilor reveneau în cea mai mare parte inculpatei. Ulterior, Ș.V. a revenit în România. Drept probe cu caracter concludent în ceea ce privește situația de fapt mai sus menționată au fost reținute elementele de fapt rezultate din declarațiile persoanei vătămate Ș.V., date în cursul urmăririi penale, în coroborare cu cele ale inculpaților și ale martorilor audiați. Astfel, faptul că Ș.V.

a fost cazată în apartamentul închiriat de cei doi inculpați, apartament din care aceștia coordonau practicarea prostituției de către persoanele racolate în acest scop, precum și faptul că inculpata a promis obținerea unui loc de muncă și a avansat persoanei vătămate Ș.V. contravaloarea taxelor și a costului călătoriei până în Franța, probează un interes material al acesteia, dar și împrejurarea că, această metodă, privind avansarea costurilor călătoriei, a fost folosită de inculpată nu numai față de Ș.V., ci si față de celelalte persoane racolate. Împrejurarea că cei doi inculpați se ocupau cu traficul de persoane a rezultat și din declarațiile martorei O.I.M.

- vizând preluarea de către mașina inculpaților a două fete îmbrăcate adecvat practicării prostituției, dintr-o zonă a Strasbourg-ului, recunoscută pentru această activitate - dar și din declarația martorei P.L., care a prezentat preocupările sorei sale, partea vătămată T.A.Ș., pentru a pleca la muncă în străinătate. Reținând toate aceste împrejurări, prima instanță a înlăturat ca fiind subiective relatările numitei Ș.V. din cursul judecății, în care a negat orice propunere a inculpaților în vederea practicării prostituției, prin racolarea sa, în condițiile de mai sus, susțineri care au avut la bază doar intenția acesteia de a exonera de răspundere penală pe cei doi inculpați, cu care Ș.V. s-a aflat în relații mai vechi, ce includeau acte de cumpărare de bunuri de către familia sa, de la inculpata C.V.V.

Referitor la partea vătămată A.M.M. s-a reținut că, după ce a cunoscut-o în luna mai 2005 pe inculpata C.V.V., aceasta i-a promis obținerea unui loc de muncă în Franța, făcând demersurile necesare călătoriei, prin procurarea documentelor legale, a biletului de călătorie, pe care inculpata l-a achitat pentru partea vătămată și prin avansarea sumei de 200 lei, pentru ca aceasta din urmă să-și procure haine. S-a reținut că, odată cu procurarea biletului de călătorie cu autocarul, inculpata a achitat contravaloarea călătoriei cu același mijloc de transport și pentru partea vătămată T.A.Ș. De asemenea, în vederea traversării frontierei române, inculpata i-a înmânat părții vătămate A.M.M. suma de 1.000 euro, pentru a proba că are posibilități materiale de a se întreține în străinătate, sumă care a fost restituită inculpatei, în Franța, de către A.M.

La sosirea autocarului în Franța, cele două părți vătămate au fost așteptate de către inculpată, care le-a cazat în apartamentul pe care îl avea închiriat împreună cu inculpatul D.G.F. Ulterior, după două zile, cele două părți vătămate au fost cazate într-o cameră a unui apartament dintr-o zonă vecină, pentru care s-a achitat de către inculpați o chirie mare de 300 euro pe lună, cu un nivel corespunzător activităților ilicite practicate de către acestea. În acest timp, deși partea vătămată A.M. nu era închisă în cameră, era urmărită de către inculpați să nu plece. Deși i s-a promis obținerea unui loc de muncă, partea vătămată A.M.M. a fost obligată de către cei doi inculpați să practice prostituția, alături de partea vătămată T.A.Ș., în acest scop cele două fiind îmbrăcate adecvat - fustă scurtă, bluză decoltată - și plasate într-o zonă cu parcări de autovehicule a orașului francez, notorie pentru activitățile mai sus arătate.

Sumele obținute din practicarea relațiilor sexuale - respectiv 30 euro pentru sex normal și 40 euro pentru sex oral - s-a stabilit a fi împărțite, în mod egal, cu cei doi inculpați. În realitate, probele administrate în cauză au demonstrat că inculpații le lăsau celor două părți vătămate doar câte 10 euro, pentru a-și procura de mâncare, restul banilor revenindu-le acestora, cu motivarea că trebuie să-și acopere banii investiți inițial și care au fost avansați părților vătămate cu ocazia plecării din țară. Totodată, inculpatul D.G.F. a impus celor două părți vătămate să obțină, în fiecare zi, din practicarea prostituției, suma de 300-400 euro, iar în zilele în care acestea nu reușeau să obțină suma stabilită, le adresa injurii, lucru pe care l-a făcut și atunci când partea vătămată A.M.M.

a ridicat problema dreptului său la sumele realizate. De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul a exercitat și constrângeri morale asupra celor două părți vătămate, prin aceea că a adresat amenințări părții vătămate A.M.M., în sensul că aceasta nu va mai vedea comuna natală, în cazul în care va fugi și prin atenționarea de a nu mai vorbi la telefon cu prietenul său ce se afla în Franța. Totodată, inculpatul le-a impus ambelor părți vătămate să poarte șepci și ochelari, spre a nu fi recunoscute atunci când ieșeau în oraș. Mai mult, partea vătămată A.M. a fost atenționată de către T.A.Ș. că inculpatul D.G.F. este un individ periculos și să se ferească de acesta. Cercetările efectuate în cauză au stabilit că în timpul celor două săptămâni în care partea vătămată A.M.M.

a practicat prostituția, în urma racolării sale de către cei doi inculpați și sub supravegherea acestora, a obținut suma de 3.000 euro, iar pretențiile sale ca parte civilă au fost la nivelul sumei de 1.000 euro, în condițiile în care restul banilor a servit la acoperirea sumei avansate de inculpați - 500 euro - și pentru remunerarea acestora, potrivit înțelegerii intervenite. S-a mai stabilit că, ambele părți vătămate au fost surprinse de către organele de poliție franceze, la sfârșitul lunii iunie 2005, în parcarea în care se deplasau pentru a găsi clienți, fiind returnate în România. Susținerea inculpatului D.G.F. privind neimplicarea sa în racolarea părților vătămate și că acestea ar fi practicat prostituția, pe cont propriu, precum și afirmația inculpatei C.V.V., în sensul că la baza faptelor prezentate de către părțile vătămate s-ar afla ca mobil intenția numitei T.A.Ș.

de a se căsători cu inculpatul D.G.F., nu sunt relevante, nefiind de natură să înlăture situația de fapt stabilită prin probele administrate în cauză. Referitor la partea vătămată O.A.M. s-a reținut că acesteia, în mod similar, după ce a discutat cu inculpații, i-a fost făcută promisiunea obținerii unui loc de muncă în străinătate, la distribuirea de ziare. Mai întâi, partea vătămată, în baza acestei promisiuni, a ajuns în Germania, fiind dusă acolo cu mașina de un bărbat ce se afla în legătură cu inculpații. Aici partea vătămată a practicat prostituția sub supravegherea persoanei respective, căreia îi dădea sumele obținute, iar ulterior a sosit în Franța, la Strasbourg, unde a fost adusă de inculpatul D.G.F., cu mașina în care se afla și inculpata C.V.V.

Aici, partea vătămată a constatat că, în apartamentul în care se afla cazată locuiau nu numai inculpații, ci și alte fete, care erau puse să practice prostituția, sub îndrumarea celor doi inculpați. Părții vătămate O.A.M. i s-a impus de inculpați și, în special, de inculpata C.V.V., să practice prostituția, iar în acest scop, după ce a fost mutată a doua zi într-un alt imobil (un studio potrivit terminologiei franceze), a fost plasată în stradă, într-o zonă de parcări auto din oraș, cunoscută ca având o astfel de destinație. Sumele obținute de către această parte vătămată în perioada de 3-4 săptămâni, cât a practicat prostituția, au fost date inculpatei, după care partea vătămată a revenit în România, împreună cu inculpata.

La scurt timp cele două s-au întors în Franța, unde partea vătămată a practicat din nou prostituția, sub supravegherea celor doi inculpați. Deși, în mai multe rânduri, partea vătămată O.A.M. și-a manifestat dorința de a se reîntoarce în țară, a fost amenințată de inculpatul D.G.F. cu consecințe asupra familiei și, mai mult, a fost chiar lovită de inculpat. Activitatea părții vătămate, dar și a unei alte fete, cu prenumele de A., la locul de racolare a clienților era supravegheată de inculpați, care treceau cu mașina pe traseul pe care acestea se aflau și încetineau pentru a le observa îndeaproape. În final, partea vătămată a reușit să fugă, luându-și o cameră la hotel, după care a revenit în România.

Susținerea ambilor inculpați cu privire la inexistența unor acte de racolare și de constrângere a acestei părți vătămate, ca și a celorlalte, în vederea practicării prostituției și faptul că acestea ar fi practicat prostituția din propria voință, a fost înlăturată, ca fiind lipsită de temei, de către prima instanță, cu motivarea că probele administrate în cauză au dovedit indubitabil că părțile vătămate erau supuse, în mod continuu, unor forme de constrângere fizică și morală, care le împiedicau să se manifeste liber.

Prima instanță a apreciat că, în drept, faptele comise de inculpați întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deoarece actele materiale, luate fiecare în parte, au fost comise la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, realizând conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni. Cu privire la cererea inculpaților, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinței penale pronunțată de autoritățile judiciare franceze, prima instanță a constatat că aceasta este fondată. În acest sens s-a reținut că sunt dovedite în cauză condițiile prevăzute de art. 116 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 (inclusiv sub aspectul caracterului definitiv al acestei hotărâri, conform precizărilor de la fila 244 - adresa din 21 iulie 2008 a Curții de Apel Colmar).

De aceea, cu respectarea procedurii prevăzută de art. 119 raportat la art. 117 alin. (4) din aceiași lege, a fost admisă cererea inculpaților, fiind recunoscută sentința penală mai sus menționată, cu substituirea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa pronunțată de instanța franceză pentru fiecare inculpat, cu pedeapsa închisorii cu o durată corespunzătoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii de drepturi, prin raportare la pedepsele prevăzute de legea penală română, pentru infracțiunile pentru care au fost condamnați inculpații. Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Olt au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât și inculpații D.G.F. și C.V.V. Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a criticat hotărârea apreciind că, în cauză nu a fost aplicat principiul autorității lucrului judecat cu privire la fapta a cărei victimă a fost T.A.

și că, greșit, s-a procedat la recunoașterea unei hotărâri penale străine, care nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege, în sensul de fi definitivă, executorie și de a fi certificată de autoritățile franceze. Totodată, s-a susținut că prima instanță nu a stabilit, în mod exact, data de la care inculpații au fost arestați pe teritoriul francez, data când au fost predați autorităților române, precum și perioada de arest efectuată în România de aceștia. Inculpata C.V.V., în apelul său, în principal, a solicitat achitarea (în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.), apreciind că nu există probe că a săvârșit infracțiunea.

În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., având în vedere că faptele privindu-le pe părțile vătămate A. și O., au același conținut constitutiv cu cel reținut prin sentința penală a instanței franceze, prin care a fost condamnată cu privire la T.A.; că există autoritate de lucru judecat în privința faptei referitoare la T.A. și că instanța de fond nu a dedus corect perioada executată până în prezent. Inculpatul D.G.F. a criticat sentința sub următoarele aspecte: - există autoritate de lucru judecat în privința faptei referitoare la T.A.; - în raport cu persoana vătămată Ș.V.P., se impunea achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., deoarece aceasta nu a făcut nici un fel de referire la realizarea recrutării ori cazării sale prin utilizarea vreunei forme de constrângere, inclusiv înșelăciune, de către inculpați; - se impunea schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, întrucât declarațiile părților civile O.A.M. și A.M.M. nu se coroborează cu celelalte probe, iar din declarațiile acestora rezultă că au practicat prostituția de bunăvoie, că între inculpați și cele două a avut loc o înțelegere privitoare la modul de împărțire a banilor obținuți din practicarea prostituției, astfel că nu poate fi vorba de acte de constrângere; - perioada în care a fost arestat nu a fost corect dedusă, fiind arestat din 18 noiembrie 2005, nefiind pus în libertate până în prezent; - în mod greșit, au fost admise acțiunile civile formulate de O.A.M.

și A.M.M., deoarece acestea nu au dovedit cuantumul sumelor solicitate; - în mod neîntemeiat, tribunalul a dispus măsura de siguranță a confiscării speciale a sumelor de câte 1.175 euro, de la fiecare dintre apelanții inculpați, cuantumul stabilit nefiind dovedit. Prin Decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și de inculpații D.G.F. și C.V.V. A desființat, în parte, sentința, a înlăturat dispoziția privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, cât și dispoziția privind confiscarea specială a sumelor de câte 1.175 euro, de la fiecare inculpat.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatei C.V.V., perioada executată de la 24 martie 2006 la 26 martie 2007 și de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului D.G.F., perioada executată de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 și de la 18 noiembrie 2005 la zi, menținând starea de arest față de acesta. A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii, emis în baza sentinței penale nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, cât și emiterea unui nou mandat corespunzător. A respins acțiunile civile formulate de părțile civile O.A.M. și A.M.M.

În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 a confiscat de la fiecare inculpat suma de câte 3.250 euro. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței, dispunând plata onorariului traducătorului autorizat D.O.D., în cuantum de 218 lei, reprezentând traducerea a 10 pagini în regim de urgență, din fondurile alocate în acest scop de M.J. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că situația de fapt a fost, în parte, corect reținută de prima instanță, în raport de probele administrate în cauză, mai puțin în ceea ce privește fapta prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, referitor la actul de executare privind-o pe persoana vătămată Ș.P.V., din niciuna din probele administrate nerezultând exercitarea de acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere asupra acesteia.

De asemenea, s-a considerat că nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, deoarece există unitate legală, respectiv o singură infracțiune în formă continuată, privindu-le pe părțile vătămate O.A.M. și A.M.M. S-a apreciat, totodată, că, în mod greșit, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de inculpați, pentru fapta săvârșită împotriva părții vătămate T.A., întrucât sunt îndeplinite dispozițiile art. 10 lit. j) C. proc. pen., inculpații fiind judecați definitiv pentru aceeași faptă de instanța franceză, de altfel hotărârea fiind recunoscută pe cale incidentală de instanța de fond. De asemenea, s-a considerat că prima instanță a făcut o deducere greșită a duratei arestării preventive a celor doi inculpați.

Astfel, s-a reținut că inculpata C.V. a fost arestată la 24 martie 2006, fiind pusă în libertate sub control judiciar la 26 martie 2007, așa cum rezultă din hotărârea Camerei de anchetă a Curții de Apel Colmar. A fost reîncarcerată la 12 aprilie 2007 în vederea predării temporare către autoritățile române, fiind predată și încarcerată la I.P.J. Olt la 19 iunie 2007 (fila 33 volumul II dosar fond), iar la 11 octombrie 2007 a fost predată autorităților franceze, potrivit adresei din 15 octombrie 2007 a Biroului Național Interpol, fiind liberată la 21 decembrie 2007 prin încheierea Tribunalului Olt din 19 decembrie 2007, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1051 din 21 decembrie 2007 a Curții de Apel Craiova.

Astfel, instanța de prim control judiciar, în funcție de aceste date, a dedus detenția pentru inculpată de la 24 martie 2006 la 26 martie 2007 și de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007. Referitor la inculpatul D.G., din corespondența efectuată cu autoritățile franceze, a rezultat că, a fost arestat la 18 noiembrie 2005, iar în luna aprilie 2008 a fost predat autorităților române. S-a dedus astfel, pentru inculpat, detenția de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 și de la 18 noiembrie 2005 la zi. În ceea ce privește latura civilă, instanța de prim control judiciar, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a considerat că, în mod greșit, au fost admise acțiunile civile formulate de O.A.M.

și A.M. (este contrar legii ca banii obținuți din practicarea prostituției să le rămână părților vătămate), astfel că s-a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei de 3.250 euro. Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs, atât de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cât și de inculpații D.G.F. și C.V.V. În motivele scrise de recurs, parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 pct. 9, 14 și 18 C. proc. pen., aducând celor două hotărâri atacate următoarele critici: - dispozitivul hotărârii instanței de apel nu se înțelege, întrucât conține dispoziții ce se contrazic; - în mod greșit instanțele anterioare au recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2008 a Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, prin care inculpatul D.G.F.

a fost condamnat la 5 ani închisoare și interdicție pe teritoriul național al Franței timp de 10 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 și 18 ani și cu pluralitate de victime, iar inculpata C.V.V. a fost condamnată la 2 ani închisoare, pentru infracțiunile de proxenetism agravat, pluralitate de victime și victimă minoră între 15 și 18 ani; - din actele de la dosar nu rezultă, fără dubiu, faptul că victima T.A.Ș.

(parte vătămată în cauza de față), se identifică cu vreuna din victimele la care face referire hotărârea penală străină, recunoscută pe cale incidentală și, prin urmare, greșit au apreciat instanțele că în sarcina celor doi inculpați nu poate fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 678/2001, referitor la această parte vătămată; - statul francez, la data punerii în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Olt pe numele inculpatului D.G.F., nu a renunțat la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, aplicată de instanța franceză și nici nu a dispus întreruperea executării pedepsei respective; - în aplicarea art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, după ce a recunoscut hotărârea penală străină, instanța de fond, și, ulterior, instanța de apel, a substituit greșit restul rămas neexecutat din pedepsele aplicate de instanța străină celor doi inculpați; - greșit inculpatului D.G.F.

i s-a dedus din pedeapsa stabilită pentru recidiva postcondamnatorie, perioada de detenție de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000, perioadă care nu face parte din restul de 4 ani, 4 luni și 25 zile, din pedeapsa anterioară. Inculpatul D.G.F., în recursul său, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen., apreciind, în esență, că faptei sale i-a fost dată o greșită încadrare juridică de către instanța de fond, că în realitate a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât nu a exercitat nici un act de constrângere sau violență asupra părților vătămate. Totodată, a invocat greșita dispoziție de confiscare specială a sumei de 3.250 euro și că în cauză nu s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 34 și art. 35 C. pen.

Inculpata C.V.V. a criticat hotărârile anterioare, invocând cazul de casare înscris în art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., în raport de care a apreciat că greșit a fost condamnată, întrucât din probele administrate, nu rezultă că a săvârșit faptele reținute în sarcina sa de cele două instanțe. A mai criticat și dispoziția de confiscare specială a sumei de 3.250 euro, cât și modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, apreciind că părțile vătămate, constituite părți civile, nu și-au demonstrat pretențiile. Doar pentru motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 teza a II-a C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 1426 din 16 aprilie 2009, după ce a statuat că dispozitivul deciziei din apel este formulat în așa manieră încât nu se înțelege soluția dată cauzei, existând contradictorialitate între soluția pe care o implică considerentele și cea pronunțată în dispozitiv, a admis recursurile declarate, a casat Decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, dispunând rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Craiova. A mai stabilit instanța supremă, că ultimul act procedural rămas valabil de la care judecata se reia, este încheierea din 16 ianuarie 2009. Rejudecând apelurile, după ce a verificat actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate și netemeinicie formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât și de inculpații D.G.F.

și C.V.V., Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 169 din 15 iulie 2009, a hotărât următoarele: Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și de inculpații D.G.F. și C.V.V. împotriva sentinței penale nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 6303/104/2006. A fost desființată sentința și, în rejudecare: I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G.F. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, după executarea pedepsei principale.

A fost respinsă cererea inculpatului, formulată în condițiile prevăzute de art. 116 și următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinței penale din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg – Franța, rămasă definitivă. În baza art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă de 4 ani, 4 luni și 25 de zile închisoare, rămas neexecutat, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată definitiv prin Decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, cu pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, inculpatul având de executat, în final, pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Pe perioada prevăzută de art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. A fost dedusă, în continuare, detenția preventivă executată de inculpat, începând cu data de 9 aprilie 2008 la zi, menținându-se starea de arest a acestuia. În aplicarea prevederilor art. 180 din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, s-a dispus îndeplinirea formalităților pentru reîntoarcerea inculpatului în Franța, de unde a fost transferat temporar la solicitarea autorităților judiciare române, în vederea executării pedepsei aplicată de instanța străină. II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V.V.

la pedeapsa principală de 3 ani închisoare. A fost respinsă cererea inculpatei, formulată în condițiile prevăzute de art. 116 și următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinței penale din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg – Franța, rămasă definitivă. Pe perioada prevăzută de art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., inculpatei i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei perioada executată în arest preventiv, cuprinsă între 12 aprilie 2007 – 21 decembrie 2007. În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., a fost revocată măsura preventivă, constând în obligarea inculpatei de a nu părăsi comuna Radomirești, județul Olt, luată prin încheierea din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Olt. S-a constatat că persoana vătămată Ș.V.P. nu a participat în proces ca parte vătămată și nu s-a constituit parte civilă în cauză. Au fost respinse acțiunile civile formulate în proces de părțile civile O.A.M. și A.M.M. În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, s-a dispus confiscarea specială, de la fiecare inculpat, în folosul statului, a sumelor de câte 1.175 euro și, respectiv, câte 3.250 euro. Au fost menținute dispozițiile hotărârilor anterioare, vizând plata onorariului pentru traducătorul autorizat și a cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei, vizând apărarea în apel a inculpatului D.G.F., până la prezentarea apărătorului ales, s-a dispus a se plăti din fondul M.J.L.C., către Baroul Dolj. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpații D.G.F. și C.V.V. care, prin apărători, au invocat fiecare cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 17 C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de recurs ambii inculpați: - au susținut că instanțele anterioare au comis o gravă eroare de fapt, pronunțând soluții fără suport probator, întrucât nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați, solicitând astfel achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen.; - au solicitat, în subsidiar, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., întrucât nu au exercitat acte de constrângere sau de violență asupra părților vătămate; - au susținut că, în mod greșit, instanța de apel nu le-a recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2008 a Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, deși erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 115 și următoarele din Legea nr. 302/2004, hotărâre prin care au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism agravat, cu pluralitate de victime și victimă minoră între 15 și 18 ani.

În plus, inculpatul D.G.F. a susținut că, s-ar fi impus și deducerea din pedeapsa aplicată, a perioadei în care s-a aflat în executarea pedepsei de 5 ani stabilită de instanța franceză, respectiv de la data de 18 noiembrie 2005 la 16 octombrie 2007; - au criticat și cuantumul sumelor de bani confiscate în folosul statului, apreciind că părțile vătămate au indicat sume mari, fiind interesate să primească banii în calitate de părți civile. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. 1. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică. Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține.

Verificând probatoriul administrat în cauză, prin prisma apărărilor formulate de inculpați, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea acestora în sensul că faptele ce le-au fost reținute în sarcină nu au existat în materialitatea lor și că a fost comisă o gravă eroare de fapt. Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte reține că, inculpații D.G.F. și C.V.V.

- între care existau relații de concubinaj - în perioada 2004-2005, au racolat persoane de sex feminin, de pe raza județelor Olt și Teleorman, promițându-le un loc de muncă în Franța, pe care, ulterior, le-au transportat și le-au cazat în localitatea Strasbourg - Franța, unde împreună, le-au exploatat prin practicarea prostituției, obligându-le să obțină din această activitate un minim de 200 euro zilnic, bani care erau însușiți de cei doi inculpați și, de asemenea, să participe la diferite furturi. Astfel, cât privește activitatea infracțională desfășurată de cei doi inculpați, împotriva părților vătămate A.M.M. și O.A.M., din probatoriul administrat a rezultat că, acestea au ajuns pe teritoriul Franței, prin intermediul inculpaților, cei doi oferind și banii necesari pentru întocmirea actelor de călătorie, pentru procurarea hainelor, cât și pentru trecerea frontierei, inculpata C.V.V.

asigurându-le că vor desfășura activități de menaj sau de distribuție ziare, în țara străină. Odată ajunse în Franța, inculpații s-au ocupat de cazarea părților vătămate, după care le-au obligat să se prostitueze contra unor sume de bani, amenințându-le și lovindu-le, astfel cum rezultă din declarațiile celor două. În acest sens, este semnificativă declarația părții vătămate A.M.M., care a susținut că … a practicat „prostituția la stradă”, pentru C.V.V. și D.G.F., timp de aproximativ două săptămâni, perioadă în care a obținut suma de 3.000 euro. Aceeași parte vătămată a precizat că nu avea voie să oprească din banii obținuți din practicarea prostituției, inculpatul D.G.F. amenințând-o că o va omorî dacă o va prinde procedând astfel.

De asemenea, partea vătămată O.A.M. a susținut în declarațiile date, că a fost bătută, amenințată de către inculpații C.V.V. și D.G.F. și obligată să practice „prostituția la stradă”, timp de aproape 3 săptămâni, perioadă în care, actele originale de identitate, inclusiv pașaportul său, s-au aflat la cei doi inculpați, asupra lui O.A.M. rămânând doar o fotocopie a pașaportului. În declarațiile date, ambele părți vătămate au susținut că nu au avut posibilitatea să refuze practicarea prostituției, în condițiile în care nu aveau bani, nu cunoșteau limba și, în același timp, erau amenințate cu moartea de către inculpați, în cazul în care aveau de gând să fugă. Împrejurările de fapt stabilite prin declarațiile celor două părți vătămate se coroborează pe deplin cu aspectele susținute de martora O.I.M., care, prin intermediul mamei sale, a aflat că O.A.M.

se află Strasbourg și că este sechestrată acolo, neputând să plece. Mai mult, această martoră a declarat că cei doi inculpați supravegheau activitatea fetelor care practicau „prostituția la stradă”, iar după ce a revenit în țară, partea vătămată O.A.M. i-a spus că a fost sechestrată în Franța (la Strasbourg), de către cei doi inculpați, care o băteau pentru a practica, în folosul lor, prostituția. Referitor la persoana vătămată Ș.V.P., din același probatoriu, a rezultat că aceasta, în toamna anului 2004, sub presiunea unor probleme de familie, a dorit să plece în străinătate, sens în care a discutat cu inculpata C.V.V. despre această posibilitate, inculpata promițându-i că o va ajuta în vederea obținerii unui loc de muncă.

Pentru aceasta, inculpata C.V.V. i-a achitat banii necesari pentru obținerea pașaportului și pentru transportul până în Franța unde, după ce a ajuns, Ș.V. a lucrat o perioada scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata i-a propus să practice prostituția, în folosul ei. Invocând unele probleme de sănătate, persoana vătămată a refuzat propunerea făcută, împrejurare în care inculpata C.V.V. i-a sugerat să meargă cu ea în diverse magazine, pentru a sustrage bunuri, pe care, ulterior, inculpata le-a vândut, iar din sumele rezultate Ș.P.V. a primit o infimă parte. În fața primei instanțe, Ș.P.V. a declarat că nu înțelege să participe în proces ca parte vătămată și că nu se constituie parte civilă, declarațiile acesteia fiind valorificate în calitate de martor, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 82 C. proc.

pen. Situația de fapt mai sus prezentată se coroborează și cu elementele de fapt stabilite prin hotărârea Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, din 16 octombrie 2007, prin care cei doi inculpați au fost condamnați pentru același gen de fapte, respectiv infracțiunea de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 și 18 ani, cât și pentru infracțiunile de furt agravat, prin două circumstanțe și de tăinuire de obiecte provenite prin furt, fapte prevăzute și pedepsite de Codul penal francez, una din victime fiind T.A.Ș. În aceste condiții, Înalta Curte constată că invocarea nevinovăției de către inculpați, în raport de faptele săvârșite, contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpați, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile. 2. De asemenea, Înalta Curte constată că cererea formulată de inculpați, de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen. este nefondată.

Astfel, recrutarea, transportarea, transferarea unei persoane, între altele, prin înșelăciune, cu promisiunea de a o duce în străinătate, pentru a munci în condiții avantajoase, dar în realitate pentru a o constrânge la practicarea prostituției, în scopul exploatării ei de către inculpat, constituie modalități alternative prin care se săvârșește infracțiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar nu cea de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen. Pentru existența infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., este necesar ca recrutarea sau traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituției de bunăvoie de către acele persoane și nu prin inducerea în eroare ori constrângerea acestora.

Ca atare, elementul care face diferențierea între cele două infracțiuni este – în cazul proxenetismului – neexercitarea de acte de constrângere asupra victimei sau nesupunerea ei la presiuni, în vederea practicării prostituției. Or, din actele dosarului a rezultat că, activitatea desfășurată de cei doi inculpați, vizând pe părțile vătămate A.M.M. și O.A.M., cât și pe persoana vătămată Ș.P.V., constând în recrutarea și transportarea acestora în Franța, prin înșelăciune, sub promisiunea obținerii unor locuri de muncă, unde le-au cazat și, apoi, prin amenințări și violențe și profitând de imposibilitatea acestora de a se exprima liber, le-au constrâns să practice prostituția și să participe la săvârșirea unor furturi, în scopul de a obține pentru ei, foloase, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

3. Cât privește actele materiale de executare reținute în sarcina celor doi inculpați, în raport cu partea vătămată T.A.Ș., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că, în cauză operează cazul de stingere a acțiunii penale, prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen., existând autoritate de lucru judecat, întrucât, chiar sub o încadrare juridică diferită, cu privire la inculpați s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă, respectiv sentința Tribunalului de Înaltă Instanță din Strasbourg, adoptată la 16 octombrie 2007, prin care aceștia au fost condamnați definitiv, printre altele, și pentru fapta săvârșită împotriva victimei T.A.Ș., infracțiune care face obiectul prezentei cauze, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanței.

Cu alte cuvinte, existând identitate de persoane și identitate de obiect, chiar dacă instanța franceză a dat activității inculpaților o altă încadrare juridică, operează in personam cauza de stingere a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen., fiind suficient să se constate această cauză prin considerentele deciziei de față, referitor la actul de executare privind-o pe victima T.A.Ș. Mai mult, această soluție se desprinde și din precizarea hotărârii Camerei de anchetă a Curții de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, prin care a fost admisă cererea de predare a persoanei solicitate, respectiv a inculpatului D.G.F., formulată de Statul Român, prin mandatul european de arestare emis la 25 mai 2007 de Tribunalul Olt, din care rezultă că predarea se face .. numai „pentru urmărirea faptelor calificate de trafic de persoane, în ce privește traficul de persoane comis față de numitele Ș.P.V., A.M.M.

și O.A.M.”, predare care este însă refuzată în ce privește „urmărirea pentru faptele de trafic de persoane comise față de T.A.Ș.”, inculpatul fiind deja condamnat de justiția franceză pentru acestea. 4. Cât privește recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine, respectiv a sentinței din 16 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg - Franța, definitivă pentru ambii inculpați, Înalta Curte apreciază că cererile celor doi inculpați recurenți, făcute în aplicarea dispozițiilor art. 116 și următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, nu pot fi primite.

Chiar dacă, aparent, condițiile stabilite prin art. 116 din lege sunt îndeplinite, Înalta Curte apreciază că recunoașterea hotărârii penale străine va trebui făcută pe cale principală, în condițiile stabilite de art. 118 din lege, de către instanța sesizată în acest scop de către condamnați, pentru următoarele argumente: - mai întâi, din actele de la dosar, respectiv din hotărârea Camerei d