ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1952/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1952/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele,

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Galați la data de 13 decembrie 2011, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA -

Sucursala C.R.E.Î.R. C.F. Galați a solicitat, în contradictoriu cu pârâta U.A.T.

Galați, să se constate că este proprietatea imobilului - clădire corp

administrativ, situat în Galați.

În motivarea

acțiunii, a arătat că respectiva clădire a fost edificată în anul 1900 și se

află în evidența reclamantei din anul 1977.

A mai arătat că, în

baza art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, clădirea a intrat în proprietatea

reclamantei în puterea legii.

În drept, a invocat art.

5 și 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 111 C. civ.

Legal citat, pârâtul

Municipiul Galați prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că respectiva clădire nu era, la

data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, în patrimoniul reclamantei ci se

afla în administrarea acesteia.

A mai arătat că

reclamanta nu a făcut niciun demers pentru a obține pe cale administrativă un

titlu de proprietate, aspect reținut și în considerentele sentinței civile nr. 8566

din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătorie Galați, în Dosarul de fond.

Tribunalul a

încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

A fost atașat Dosarul

de fond al Judecătoriei Galați.

Tribunalul a invocat,

din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii pe care a pus-o în discuția

părților.

Prin sentința civilă nr.

1150 din 07 mai 2013 a Tribunalului Galați, a fost admisă excepția invocată și,

pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantei ca fiind

inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, deși reclamanta a solicitat

să se constate că este proprietara construcției situate în Galați, arătând că

aceste clădiri au devenit proprietatea sa potrivit Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților de stat în regii autonome și societăți comerciale,

aceasta nu a făcut nici un demers administrativ în sensul obținerii unui titlu

de proprietate pentru aceste clădiri în temeiul actului normativ sus- menționat.

De asemenea, nu a

făcut niciun demers administrativ pentru a obține titlu de proprietate pentru

terenul pe care se află construcțiile respective.

Instanța a mai

reținut că, prin Decizia nr. 3549 din 03 mai 2007, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat în sensul că titlul de proprietate al unităților economice

de stat asupra imobilelor pe care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990,

aceste unități le administrau, este chiar actul normativ invocat, adică Legea nr.

15/1990.

Or, atâta timp cât,

așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta deține un

titlu de proprietate, respectiv Legea nr. 15/1990, tribunalul a apreciat că

este inadmisibilă solicitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să

constate existența unui drept de proprietate conferit de lege.

Pe de altă parte,

instanța a mai reținut că intenția reclamantei este doar aceea de obținere a

unui „înscris constatator” al dreptului său de proprietate și nu a constatării

existenței unui drept, atât timp cât, chiar în cererea sa, a arătat că aceste

construcții sunt proprietatea sa conform Legii nr. 15/1990.

Or, esența art. 111 C.

civ. nu este aceea de a se emite un „înscris constatator”, înscris pe care

reclamanta îl poate obține pe cale administrativă în virtutea Legii nr. 15/1990,

situație față de care tribunalul a apreciat că acțiunea în constatare promovată

de reclamantă este inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr.

91/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Obiectul acțiunii

deduse judecății îl reprezintă constatarea dreptului de proprietate al

reclamantei asupra clădirii corp administrativ situată în Galați, bun care,

susține reclamanta, a intrat în proprietatea sa în baza dispozițiilor art. 5 și

20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat în regii

autonome și societăți comerciale.

Prin urmare, deși

reclamanta a susținut în mod constant, atât la fond, cât și în apel, că bunul

în litigiu este proprietatea sa prin efectul legii, dorește, totuși,

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să îi constate acest drept,

motivul solicitării sale fiind, așa cum în mod expres a precizat prin motivele

de apel, acela de a avea un document constatator, absolut necesar pentru

efectuarea oricărei operațiuni juridice care ține de dreptul de dispoziție

asupra imobilului.

Curtea a constatat că

în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă în condițiile

în care reclamanta avea la îndemână calea unei acțiuni în realizarea dreptului

său, cu atât mai mult cu cât ea însăși susține că are un drept de proprietate

asupra construcției respective, dobândit prin efectul legii, respectiv al

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 iar motivul promovării prezentei

acțiuni îl constituie doar necesitatea obținerii unui document constatator al

acestui drept.

Or, rațiunea textului

art. 111 C. proc. civ., invocat ca temei de drept al prezentei acțiuni, nu este

aceea a reglementării unui mijloc procedural prin care partea interesată să

obțină un titlu, în sensul de document, de act scris care să ateste dobândirea

unui drept de proprietate sau de instrument de probă, ci aceea de a se da

posibilitatea părții să i se constate însăși existența sau neexistența unui drept.

Deși reclamanta a

început în anul 2008 demersurile pentru obținerea pe cale administrativă a

certificatului privind atestarea dreptului de proprietate asupra terenului pe

care este amplasată construcția, acestea nu au fost finalizate, împrejurarea că

procedura a fost blocată de refuzul pârâtei de a semna procesele-verbale de

vecinătate fiind lipsită de relevanță.

Astfel, câtă vreme,

procedurile administrative care îi permiteau realizarea dreptului asupra

terenului au fost abandonate, promovarea prezentei acțiuni în constatarea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor în temeiul art. 111 C. proc.

civ. apare ca fiind inadmisibilă.

Curtea a constatat că

nici pentru construcțiile situate pe strada D., reclamanta nu are o hotărâre

judecătorească de constatare a dreptului de proprietate în baza art. 111 C.

proc. civ., solicitarea formulată în acest sens nefiind primită de instanța

care a soluționat litigiul referitor la acestea. Cu privire la construcțiile

din str.D., prin Decizia civilă nr. 3549 din 03 mai 2007, pronunțată în Dosarul

de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, doar, că titlul de

proprietate al reclamantei (pârâtă în acel litigiu) derivă chiar din lege,

respectiv din art. 5 al Legii nr. 15/1990 care, stabilind că „regia autonomă

este proprietara bunurilor din patrimoniul său”, a transformat, practic,

dreptul de administrare directă conferit unor unități economice de stat, cum

este și cazul reclamantei din prezenta cauză, în drept de proprietate. Instanța

nu a constatat însă, dreptul de proprietate în temeiul art. 111 C. proc. civ.,

astfel că în mod nejustificat reclamanta se prevalează de această hotărâre

pentru a argumenta admisibilitatea prezentei acțiuni.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta CN C.F. C.F.R. SA

București - Sucursala C.R.E.I.R. C.F. Galați, criticând-o pentru nelegalitate,

sens în care, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind nepronunțarea instanței asupra

fondului cererii deduse judecății, respingerea acțiunii ca inadmisibilă

echivalând cu îngrădirea accesului la justiție.

Instanțele fondului

au încălcat esențial legea prin greșita aplicare a art. 111 C. proc. civ.

Deși au expus

situațiile de fapt și au administrat dovezi în cauză, instanțele nu au înțeles

raționamentul lor și îndrumările date de instanțele ce s-au mai pronunțat în

cauzele lor.

Niciuna dintre

instanțe nu a arătat care este calea de realizare a dreptului.

Curtea de Apel Galați

nu face nicio referire la hotărârile judecătorești ce i-au determinat să

promoveze acțiunea de față, reținând greșit Decizia nr. 3549/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care vizează însă un alt imobil din campusul pe

care-l deține în Galați.

Greșit a apreciat

Curtea de Apel Galați că procedurile administrative prevăzute de H.G. nr. 834/1991

care le permiteau realizarea dreptului asupra terenului aferent construcției

(în fapt a terenului din întregul campus) au fost abandonate.

În realitate,

procedurile sunt blocate (din motive ce nu le sunt imputabile) și doar

obținerea unei hotărâri judecătorești pe dreptul comun poate debloca situația

și le poate permite să susține calea administrativă, de realizare a dreptului

și asupra terenului.

Nu se poate pretinde

unei instanțe de contencios la care părțile se adresează atunci când apar

incidente pe procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, să tranșeze chestiuni de

drept material (de proprietate). Singura care se poate pronunța este instanța

de drept comun.

Iar dacă instanța de

drept comun respinge cererea ca inadmisibilă, procedura administrativă blocată

tocmai în vederea rezolvării acestei chestiuni de drept comun devine imposibil

de realizat.

Reiterând istoricul

promovării documentației întocmite în baza H.G. nr. 834/1991 pentru întreg

terenul din campusul-sediu administrativ deținut de unitatea lor în Galați, au

învederat refuzul pârâtei de a le elibera certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului.

Dat fiind abuzul

autorității locale, au solicitat instanței de contencios obligarea primăriei să

le semneze procesele-verbale de vecinătate, cerere respinsă irevocabil cu

motivarea că „avea posibilitatea de a promova acțiuni civile pentru constatarea

dreptului său de proprietate”.

Din acest motiv au

promovat cererea dedusă judecății și care, în contextul menționat, apare ca greșit

respinsă ca inadmisibilă.

Recursul nu este

fondat.

Ambele motive de

recurs formulate de reclamantă se încadrează sub aspectul temeiului de drept,

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, practic, susținând

nelegalitatea soluției instanțelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a

acțiunii în constatare a dreptului de proprietate, aceasta fiind pronunțată cu

interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 111

C. proc. civ.

Dispozițiile

ultimului text de lege invocat (art. 111 C. proc. civ.) statuează că partea

care are un interes poate să introducă o cerere pentru constatarea existenței

sau inexistenței unui drept, legiuitorul specificând în alineatul al doilea o

condiție suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acțiune nu

poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma „cererea

nu poate fi primită” nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a

dreptului pretins în justiție, ci legiuitorul a urmărit să suprime această cale

procedurală a acțiunii în constatare în toate acele situații în care partea are

în mod concret, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, posibilitatea unei

acțiuni în realizare. Evident că, soluționarea nefavorabilă a acțiunii în

realizare sau pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile

reclamantului, care nu s-a conformat existențelor legale (pentru exercițiul

acțiunii în realizare în condiții de regularitate procedurală) nu poate

justifica admisibilitatea acțiunii în constatare.

Nu poate fi primită

critica recurentei în sensul că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare

a prevederilor art. 111 C. proc. civ., deoarece în mod corect instanța de fond

și instanța de apel au constatat că recurenta-reclamantă a avut la dispoziție

căi de realizare a dreptului pretins, astfel cum au fost expuse în

considerentele hotărârilor pronunțate în cauză, astfel că acțiunea în constatare

formulată de reclamată nu poate fi primită.

Nu se poate considera

că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

este în contradicție cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., care reglementează

dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanță (de a

supune judecății o pretenție) nu este un drept absolut, putând compara unele

limitări sau condiționări, care întră în marja de apreciere recunoscută

statului în numeroase rânduri de instanța de contencios european, în materia

drepturilor omului. Având în vedere că nu se aduce atingere substanței

dreptului de acces la justiție, în condițiile în care reclamantei-recurente i

se recunoaște de către legiuitor altă cale legală pentru valorificarea

dreptului subiectiv pretins, de care însă nu a lezat, curtea apreciază că

soluția pronunțată este în concordanță cu exigențele stabilite de C.E.D.O. pe

cale jurisprudențială în materia art. 6 din Convenție.

Un alt argument în

acest sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare

foarte îngust pentru dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în ideea de a da

prioritate tranșării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acțiunii

în realizare (înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice

civile) și numai cu caracter subsidiar, a recunoscut și posibilitatea acțiunii

în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exercițiul

acțiunii în realizare.

Concluzionând, nu se

poate reține critica de nelegalitate invocată de reclamantă sub aspectul

încălcării art. 6 din Convenția europeană, deoarece accesul liber la justiție

nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de

jurisdicție, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de

procedură și căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin

aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art. 6 din C.E.D.O., atâta

timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să

se adreseze instanței de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate

garanțiile de independență și imparțialitate.

Ca urmare, constatând

că instanța de apel a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

111 C. proc. civ., reținând corect caracterul subsidiar al acțiunii în

constatare față de acțiunea în realizare, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul dedus judecății urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul CN C.F. C.F.R. SA, Sucursala C.E.Î.R. C.F.

Galați, împotriva Deciziei nr. 91/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de

Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 18 iunie 2014.