ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 961/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 961/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestațiilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 36 din 10 februarie

2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 142/42/2014 s-a

dispus respingerea, ca nefondată, a sesizării formulată de Comisia de evaluare

a incidenței aplicării legii penale mai favorabile, constituită în baza H.G. nr.

836/2013 în cadrul Penitenciarului Aiud, privitoare la condamnatul V.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

Cu privire la

pedeapsa principală

Aspecte de ordin

teoretic

În privința aplicării

legii penale mai favorabile asupra pedepselor definitive, noul C. pen. aduce o

importantă modificare față de optica legiuitorului din vechiul C. pen. din

1969, anume cea că renunță la instituția aplicării facultative a legii penale

mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, păstrând doar aplicarea

obligatorie, aspect ce rezultă din lecturarea art. 6 din noul C. pen.,

confirmat și de dispozițiile exprese ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru

punerea în aplicare a noului C. pen.

Această opțiune a

legiuitorului relevă preocuparea de a se asigura doar încadrarea pedepselor

aplicate conform vechiului C. pen. în limitele legalității pedepselor stabilite

de noul C. pen., nu și în cele ale temeiniciei.

Aplicarea obligatorie

caută, așadar, să încadreze pedepsele aplicate conform vechiului C. pen. în

limitele speciale ale pedepselor stabilite de noul C. pen. și operează în

situațiile în care:

- limita maximă

specială a pedepsei închisorii a scăzut, ca urmare a intrării în vigoare a

legii noi, sub cuantumul pedepsei efectiv aplicate pe temeiul legii vechi,

ipoteză în care instanța este obligată să reducă pedeapsa efectiv aplicată până

la noul maxim special;

- pentru infracțiunea

pentru care s-a aplicat detențiunea pe viață se prevede în legea nouă doar

închisoarea, ipoteză în care instanța este obligată să înlocuiască detențiunea

pe viață cu maximul special al închisorii;

- pentru infracțiunea

pentru care s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea se prevede în legea nouă doar

pedeapsa cu amenda, ipoteză în care instanța este obligată să înlocuiască

închisoarea cu amenda în limitele speciale ale acesteia.

În cazul săvârșirii

unei infracțiuni unice simple, aplicarea legii penale de atenuare asupra

pedepselor definitive nu ar trebui să ridice probleme.

Apar totuși întrebări

în legătură cu, spre exemplu, ipoteza săvârșirii unei infracțiuni în prezența

stărilor ori cauzelor de atenuare sau/și de agravare. De asemenea, aplicarea

legii penale de atenuare este complicată și atunci când ne aflăm în prezența

unor pedepse rezultante ca urmare a unei pluralități de infracțiuni (concurs,

recidivă ori pluralitate intermediară), cum este cazul în speță, unde

condamnatul a săvârșit două infracțiuni concurente în stare de recidivă

postcondamnatorie. Dificultatea acestei operațiuni este dată, pe de o parte, de

faptul că trebuie căutate condițiile de aplicare a legii penale de atenuare cu

privire la fiecare pedeapsă iar, pe de altă parte, de faptul că noul C. pen.

aduce modificări importante în cazul regimului sancționator al concursului și

al recidivei.

Regimul sancționator

al concursului de infracțiuni se modifică în noul C. pen., în sensul că se va

aplica pedeapsa cea mai grea, la care se va adăuga un spor de o treime din

totalul celorlalte pedepse (art. 39 lit. b). Așadar, legiuitorul a ales să

substituie cumulului juridic cu spor facultativ și nedeterminat (mai exact

relativ determinat doar prin fixarea limitei maxime constând în totalul

pedepselor care nu se execută) cumulul juridic cu spor obligatoriu și fix

determinat.

Deși această

modificare, analizată din punct de vedere teoretic, nu poate fi considerată o

agravare de regim sancționator deoarece sporul prevăzut de legea veche, deși

facultativ, poate întrece sporul din legea nouă, din punct de vedere practic

însă noul regim sancționator al concursului de infracțiunii reprezintă o

agravare față de cel din legea veche, deoarece jurisprudența a aplicat în

cazuri extrem de rare sporuri care să depășească o treime din totalul

pedepselor care nu se execută.

Regimul sancționator

al recidivei postcondamnatorii se agravează și el o dată cu intrarea în vigoare

a noului C. pen., în sensul că se prevede, în orice situație, cumul aritmetic,

spre deosebire de legea veche, când cumulul aritmetic era rezervat doar pentru

ipoteza revocării suspendării executării pedepsei ce reprezenta primul termen

al recidivei.

În același timp cu

agravarea regimului sancționator al pluralității de infracțiuni sub forma

concursului și a recidivei postcondamnatorii, legiuitorul a ales să reducă

destul de însemnat pedepsele pentru unele infracțiuni privite individual, ceea

ce a dus la formularea unei întrebări legitime legate de modalitatea în care se

va proceda atunci când se va pune problema aplicării legii penale mai

favorabile asupra pedepselor definitive, anume:

- se va reduce

fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăși limita maximă prevăzută de lega nouă

după care se va proceda la aplicarea regulilor de la pluralitatea de

infracțiuni din legea nouă și doar în ipoteza în care această rezultantă va fi

mai redusă decât vechea rezultantă se va da eficiență prevederilor art. 6 din

noul C. pen. sau

- se va reduce

fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăși limita maximă prevăzută de lega nouă

după care se vor aplica regulile de la pluralitatea de infracțiuni din legea

veche, ceea ce va duce, automat, la o rezultantă mai redusă decât ce inițială

și, deci, la aplicarea art. 6 din noul C. pen.

La această dilemă

instanța a apreciat că nu i se poate răspunde în mod logic argumentat decât în

sensul unei aplicări unitare a legii, în sensul evitării creării unei lex

tertia.

Deși se recunoaște în

doctrină posibilitatea creării unei lex tertia în sensul că se poate concepe o

aplicare pe instituții autonome a dispozițiilor din diverse legi succesive în

timp, în situația dată de intrarea în vigoare a noului C. pen., această

posibilitate nu este aplicabilă pedepselor definitive din următoarele motive:

- este împiedicată de

deficitul de precizie (sub aspectul caracterului facultativ al sporului și al

neprecizării cuantumului acestuia) al regimului sancționator al concursului de

infracțiunii în reglementarea vechiului C. pen.; cu alte cuvinte, însemnata

componentă subiectivă a acestui regim în ceea ce privește aplicarea și

întinderea sporului, face ca o recontopire pe baza lui a pedepselor nou

obținute să fie departe de rigorile ce trebuie să caracterizeze orice demers

juridic;

- o eventuală

recontopire a pedepselor nou obținute după regulile din legea veche ar

reprezenta o chestiune de apreciere subiectivă, caracteristică noțiunii de

temeinicie a pedepselor, noțiune la care legiuitorul, cum mai sus am arătat, a

înțeles să renunțe în mod explicit;

- o concluzie

împotriva creării unei lex tertia este sprijinită și de faptul că legiuitorul a

ales să dea relevanță, în mod explicit, doar pedepsei rezultante atunci când, într-o

ipoteză similară, reglementează modalitatea de înlocuire a pedepselor cu

închisoarea aplicate minorilor cu măsura educativă a internării într-un centru

de detenție (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în

aplicare a noului Cod penal, prevede că, în ipoteza în care minorul a fost

condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, înlocuirea se va face cu privire

la pedeapsa rezultantă).

Concluzionând cu

referire la aspectele de ordin teoretic, instanța învederează că va parcurge

două etape analitice:

- în prima etapă va

analiza fiecare pedeapsă ce alcătuiește rezultanta definitivă și va proceda,

dacă va fi cazul, la reducerea fictivă a pedepsei la limita maximă prevăzută de

legea nouă iar

- în a doua etapă va

proceda la aplicarea, de asemenea fictivă, asupra noilor pedepse, a regimului

sancționator al pluralității prevăzut în noul C. pen.

Doar în cazul în care

rezultanta conform noii legi va fi mai redusă decât cea inițială, aceasta din

urmă va fi și ea redusă. Cu alte cuvinte, toate operațiunile se vor realiza

doar pentru o singură finalitate, aceea de a ști dacă rezultanta veche,

inițială, este mai mare decât rezultanta nouă, fără a fi reduse efectiv

pedepsele individuale dacă această reducere nu are efect asupra rezultantei.

Desigur, aceasta nu

înseamnă că, la momentul oportun (în caz de reabilitare, spre exemplu), nu se

va da eficiență dispozițiilor art. 6 alin. (7) din noul C. pen., referitoare la

aplicarea legii penale mai favorabile asupra pedepselor executate.

Aplicarea aspectelor

teoretice la speță

Pedeapsa principală

rezultantă finală de 7 ani închisoare, în executarea căreia se află inculpatul,

aste alcătuită din următoarele elemente:

- 6 ani închisoare

pedeapsă rezultantă, alcătuită, la rându-i, din:

- 6 ani închisoare

pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (4) C. pen.;

- 1.017 zile rest

rămas de executat dintr-o pedeapsă rezultantă din executarea căreia condamnatul

a fost liberat condiționat, liberare condiționată revocată;

- 1 an spor de

contopire al celor două rezultante de câte 6 ani.

Pentru o justă

analiză a condițiilor de incidență ale art. 6 din noul C. pen. instanța a

considerat necesar să stabilească mai întâi în care dintre textele noii legi se

încadrează faptele condamnatului.

Din Sentința penală

de condamnare, astfel cum aceasta a fost modificată de decizia penală

pronunțată în recurs, rezultă că în sarcina inculpatului a fost reținută

săvârșirea, în concurs și în stare de recidivă postcondamnatorie, a două

infracțiuni de înșelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire. Aceste

fapte, anterior încadrate în drept în dispozițiile art. 215 alin. (4) C. pen.,

se regăsesc incriminate în art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen.

Instanța a reținut că

noua încadrare juridică a faptelor condamnatului este aceea de înșelăciune

calificată prev. de art. 244 alin. (1) și (2) din noul C. pen. și nu doar

înșelăciune în forma simplă prev. de art. 244 alin. (1) din noul C. pen., cum

greșit a reținut Comisia, deoarece emiterea de file cec fără acoperire

reprezintă un mijloc fraudulos în accepțiunea textului incriminator al alin.

(2) al art. 244 din noul C. pen.

Așa fiind, pedeapsa

maximă prevăzută de noua lege pentru infracțiunea săvârșită de condamnat este

de 5 ani închisoare.

Cu privire la sporul

de 1.017 zile dintr-o pedeapsă rezultantă, rămas neexecutat ca urmare a

liberării condiționate, având în vedere specificul acestuia de a se detașa de

infracțiunea sau infracțiunile care au presupus respectiva pedeapsă rezultantă,

sporul revocat va fi privit ca atare, fără posibilitatea comparării cu vreo

pedeapsă prevăzută în noul C. pen.

Trecând, efectiv, la

parcurgerea celor două etape mai sus amintite cu ocazia relevării aspectelor de

ordin teoretic, instanța va constată următoarele:

- în prima etapă,

pedepsele aplicate pentru fiecare dintre cele două infracțiuni de înșelăciune,

privite individual, ar urma a fi reduse fiecare de la 6 ani la 5 ani;

- în cea de-a doua

etapă, aplicând regimurile sancționatorii al recidivei postcondamnatorii și

apoi al concursului prevăzut în noul C. pen., s-ar ajunge la următorul

rezultat:

- sporul de 1.017

zile s-ar adăuga, potrivit art. 43 alin. (1) din noul C. pen., fiecăreia dintre

cele două pedepse 5 ani, obținându-se două rezultante de 5 ani și 1.017 zile;

- cele două

rezultante s-ar contopi, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen.,

obținându-se o rezultantă finală de 6 ani 8 luni și 339 zile.

Această rezultantă

finală este, după cum ușor se poate observa, mai ridicată decât rezultanta de 7

ani pe care o execută condamnatul, ceea ce duce la concluzia că nu sunt

întrunite condițiile de incidență ale legii penale mai favorabile cu privire la

pedeapsa principală rezultantă definitiv aplicată condamnatului V.I.

Cu privire la

pedeapsa accesorie

Legea veche fiind,

cum mai sus s-a arătat, legea mai favorabilă din punct de vedere al pedepsei

principale, potrivit principiului conform căruia accesoriul urmează soarta

principalului, pedeapsa accesorie aplicată inculpatului va rămâne și ea a fi

executată potrivit legii vechi.

Cu privire la pedeapsa

complementară

Instanța a constatat

că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) (dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau

în funcții elective publice) și b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat) din vechiul C. pen. se regăsește și în noua

reglementare la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) iar prevederile pertinente

din noua lege cu privire la condițiile de aplicare, la durată și la executare nu

sunt, în concret, mai favorabile pentru condamnat.

Pentru toate

considerentele mai sus expuse, instanța a respins ca nefondată sesizarea

formulată de Comisia de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai

favorabile, constituită în temeiul H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului

Aiud, privitoare la condamnatul V.I.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia și condamnatul V.I.

În motivele scrise de

recurs, Parchetul a invocat necesitatea aplicării legii penale mai favorabile

pe instituții autonome și nu global, astfel că se impune desființarea sentinței

și în rejudecare admiterea sesizării cu consecința reducerii pedepsei.

În susținerile sale

orale, procurorul a reformulat criticile anterioare, apreciind că dispozițiile

art. 6 C. pen. obligă la examinarea legii penale mai favorabile în mod global

și nu pe instituții autonome, astfel că, din această perspectivă hotărârea

atacată este legală.

A apreciat, însă, că

se impune desființarea sentinței dată fiind omisiunea înscrierii și în

dispozitivul sentinței a prevederilor art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.,

maximul special al pedepsei fiind de 5 ani închisoare.

Această modificare se

impune întrucât sunt consecințe ulterioare în ceea ce privește stabilirea

stării de recidivă și reabilitare.

Contestatorul

condamnat a solicitat să se constate că a fost împlinit termenul de

prescripție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând contestațiile formulate în cauză, constată că

acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din noul C. pen. (art. 14 C. pen. anterior)

"Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care

prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul

special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la

acest maxim".

Aplicarea obligatorie

a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin

prisma a două principii fundamentale și anume principiul legalității

incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit primului

principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de

legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De

asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru

infracțiunea respectivă.

Acest principiu

impune obligația ca orice sancțiune să-și găsească temei în lege nu numai în

momentul pronunțării, dar și pe întreaga durată a executării pedepsei.

Principiul

autorității de lucru judecat - acesta având două efecte de natură diferită; un

efect pozitiv și anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru

judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ care constă în faptul că

hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește

valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un

obstacol în readucerea în fața instanței a conflictului soluționat definitiv -

sau principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat doar prin

apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic

decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, dacă legea nouă modifică

cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă

pe care condamnatul ar continua să-l execute deși nu mai este prevăzut de legea

în vigoare. Ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă - regula nulla poena

sine lege - trebuie să fie valabil și pentru o parte din aceasta.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiții: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa

închisorii, detențiunii pe viață sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive

de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o

lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât

pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa

pronunțată, prin hotărârea definitivă, să depășească maximul de pedeapsă

prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă.

Există o deosebire

fundamentală între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare și cea care se aplică după acest moment.

În primul caz, legea penală mai favorabilă poate fi legea veche și atunci

ultra-activează sau dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă.

În cea de-a doua ipoteză, instanțele fiind obligate să respecte principiul

autorității de lucru judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de

determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de

judecată.

Pentru a se stabili

dacă se aplică sau nu dispozițiile art. 6 din Noul C. pen., instanța trebuie să

compare, în fiecare cauză limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza

căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă.

Această comparație nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din

legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un

maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de

relevanță cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta

constituie, alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai

favorabile).

Astfel, cum s-a

arătat anterior, rațiunea dispozițiilor art. 6 C. pen., este aceea ca persoana

condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă,

stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi și

limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeași infracțiune. Ori de

câte ori legea nouă prevede același maxim special de pedeapsă ca și legea

veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche,

legea nouă nu va fi mai ușoară și, prin urmare nu vor putea fi reținute

dispozițiile art. 6.

De asemenea, nu are

relevanță, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., eventualele diferențe,

deosebiri, în ceea ce privesc condițiile de incriminare sau urmărire,

eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în

considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în

curs de judecată).

O astfel de

interpretare se impune și prin prisma dispozițiilor art. 7 din CEDO și a

jurisprudenței Curții Europene.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Convenție "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o

omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune,

potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica

o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii

infracțiunii.".

Acest articol

interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 3-a pag. 96).

De asemenea, s-a

statuat că orice dispoziție legală poate fi susceptibilă de o interpretare

judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiția

ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil

previzibil.

Previzibilitatea

legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanșarea unei alte

evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanțelor cauzei, a consecințelor

care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franței

"Legalitatea condamnării penale", în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, Ediția a 6-a, pag. 389).

Imposibilitatea

retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora,

corelate cu principiul legalității incriminării și principiul autorității de

lucru judecat, obligă instanța să verifice și să dispună, atunci când sunt

îndeplinite condițiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul

stabilit anterior depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru

infracțiunea săvârșită.

Orice altă

interpretare, care ar permite combinarea dispozițiilor favorabile din cele două

legi încalcă principiile enunțate dar și dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene.

În fine, nu trebuie

neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor

definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen. din 1936,

anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul

dezincriminării.

În cauza dedusă

judecății, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea

sesizării Comisiei în condițiile în care, prin examinarea în două etape a

situației juridice a condamnatului V.I. - prima etapă constă în compararea

pedepselor prin prisma normelor de incriminare din vechiul cod respectiv din

Noul C. pen.; a doua constă în aplicarea regulilor recidivei postcondamnatorii

- s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile legii penale mai favorabile,

cuantumul pedepsei stabilit pe baza noilor dispoziții fiind mai mare decât

pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul V.I.

Nu se justifică

reformarea hotărârii pronunțate în cauză, în sensul cuprinderii și în

dispozitiv a încadrării juridice noi respectiv infracțiunea de înșelăciune

prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. în condițiile în care obiectul

cauzei îl constituie aplicarea legii mai favorabile prin prisma dispozițiilor

art. 6 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba

Iulia și de condamnatul V.I. împotriva Sentinței penale nr. 36 din 10 februarie

2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul

condamnat V.I. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 17 martie 2014.

Procesat de GGC - AM