ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului penal de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 405 din 9 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului M.S.D.  la o pedeapsă de 8 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 8 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiționate.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat pe durata termenului de încercare și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 1700 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiției (1000 RON cheltuieli judiciare - faza de urmărire penală).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 14 mai 2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, faptă prev. și ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, reținându-se în esență că la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21,40 acesta a condus autoturismul J. pe Bd. D. având o îmbibație alcoolică peste limita legală.

În faza de urmărire penală s-a administrat proba cu proces-verbal de constatare, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, raport de expertiză medico-legală, declarații învinuit, declarații martori.

Prin același rechizitoriu s-a mai dispus, în baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 219 alin. (1) C. pen., reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

În cadrul ședinței publice desfășurate în data de 09 septembrie 2013 (prim termen de judecată), instanța de fond a procedat la verificarea regularității actului de sesizare al instanței, constatând respectarea dispozițiilor art. 263, 264 C. proc. pen.

După expunerea acuzațiilor aduse inculpatului precum și a drepturilor și garanțiilor de care acesta poate beneficia, s-a procedat la audierea inculpatului, acesta înțelegând să se prevaleze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că recunoaște în totalitate săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței și că solicită ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Declarația inculpatului a fost consemnată și atașată la dosarul cauzei.

Față de poziția procesuală exprimată de inculpat, instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când inculpatul, până la începerea cercetării judecătorești, declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere.

Pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21,40 organele de poliție s-au sesizat cu privire la producerea unui zgomot pe Bd. D. în dreptul imobilului nr. 3B și deplasându-se, au constatat că autoturismul J. de culoare neagră, condus de inculpat, a lovit gardul imobilului și un alt autoturism V. Au sosit organele poliției rutiere care, constatând că șoferul autoturismului J. emana vapori de alcool, au solicitat acestuia testarea cu aparatul etilotest, inculpatul refuzând. Acesta a fost condus la sediul I.N.M.L. în scopul stabilirii alcoolemiei, unde i-au fost recoltate, la interval de o oră, două probe de sânge.

Potrivit buletinului de analiză toxicologică din 28 septembrie 2012 emis de I.N.M.L. prima probă recoltată la orele 23.20 a indicat existența unei concentrații de alcool în sânge de 1,80 g ‰ iar cea de-a două probă recoltată la orele 0,20 a relevat o alcoolemie de 1.70 g ‰.

Fiind audiat, la momentul constatării infracțiunii, inculpatul a recunoscut comiterea faptei și a arătat că, la data de 15 septembrie 2011, între orele 21.00 - 21.10 a consumat 300 - 400 ml vin și 250 ml whisky fără a mânca și, intenționând să mute autoturismul l-a condus și a lovit și un alt autoturism, V., declarațiile sale fiind confirmate și de proprietara acestuia, martora Ș.G.A.

În cauză s-a efectuat calculul retroactiv al alcoolemiei iar prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L. nr. 57/1/2013 din data de 19 aprilie 2013, s-a concluzionat că, la data de 15 septembrie 2011, ora 21.40, inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creștere de aproximativ 1,55 g ‰.

S-a mai reținut că prin corelarea datelor obținute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiză, se constată o neconcordanță între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum și valorile certe stabilite la analiză, neconcordanță care denotă un consum de băuturi mai mare decât cel declarat.

S-a mai reținut că situația de fapt reținută în cuprinsul rechizitoriului este dovedită de următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracțiunii, declarații inculpat, proces-verbal privind efectuarea actelor premergătoare, declarații martori Ș.G.A., Ș.V., Ț.G., buletin de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de I.N.M.L., buletin de examinare clinică, raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei nr. 57/1/2013.

Audiat în fața instanței de fond, inculpatul a arătat că recunoaște și regretă fapta.

În raport de poziția procesuală a inculpatului, adoptată în fața instanței, prin analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă astfel expuse, instanța de fond a considerat fără echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul este cel care a săvârșit fapta anterior descrisă.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului, de a conduce la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, autovehiculul J. pe Bd. D. având o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală (0,80 g/l alcool pur în sânge) prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

Procedând la individualizarea judiciară a pedepsei, instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Conform criteriilor generale de individualizare înscrise la art. 72 C. pen., referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (de la unu la 5 ani închisoare), cu trimitere la dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul recunoașterii învinuirii, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime (în cazul dat, limitele astfel reduse fiind 8 luni - 3 ani și 4 luni), gradul de pericol social concret al faptei săvârșite (împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, locul și timpul în care aceasta a fost săvârșită, reținând în acest context avarierea unui alt autoturism, urmare impactului cu un imobil, reținând totodată că ulterior comiterii infracțiunii din prezenta cauză, a mai condus autoturismul având permisul suspendat, fiind depistat de două ori de organele de poliție, valoarea alcoolemiei) cât și circumstanțele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, au fost valorificate în dozarea pedepsei aplicate apreciindu-se că fapta, prin modul de săvârșire și consecințele pe care le-a produs dar și pe care ar fi putut să le producă, prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În acest context, s-a reținut că sancțiunile de drept penal nu pot acționa eficient decât în măsura în care ele corespund principiilor fundamentale ale politicii penale și ale dreptului penal și dacă sunt guvernate de acestea, combaterea efectivă a criminalității nu se poate realiza decât printr-o îmbinare echilibrată a intimidării, prin constrângere, cu reeducarea inculpatului.

Instanța de fond a mai reținut că aplicarea sancțiunii implică luarea în considerare a coordonatelor sociale, profesionale, comportament, atitudinea față de exigențele legii penale, conduita față de organele judiciare, astfel că reținând vârsta, profesia, buna integrare socială a inculpatului anterior săvârșirii faptei și aplicând aceste criterii în concret, a apreciat că o pedeapsă de 8 luni închisoare poate răspunde în mod eficient dublului scop: de prevenire și sancționare, contribuind în egală măsură la reeducarea și atenționarea reală a inculpatului.

Luând în considerare natura și cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, observând și dispozițiile art. 71 și 64 C. pen., în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța de prim grad a reținut că aplicarea pedepsei accesorii trebuie realizată atât în baza art. 71 alin. (2) și (3) C. pen. și 64 C. pen., cât și prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - în special Cauza Sabou și Pârcălab contra României și cauza Hirst contra Marii Britanii - care, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenții de către România prin Legea nr. 30/1994.

Astfel, s-a reținut că restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar o atare măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

În consecință, o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nicio marjă de apreciere judecătorului național în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă atât principiul proporționalității, cât și art. 3 din Primul Protocol adițional.

Având în vedere implicațiile socio-morale a faptei săvârșite de inculpat, gravitatea acesteia, precum și necesitatea protecției eficiente a mediului social și a intereselor legitime ale celorlalte persoane, instanța de fond a apreciat că se impune interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, în raport de criteriile anterior menționate, s-a apreciat, în special față de circumstanțele personale ale inculpatului, că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără privarea de libertate a acestuia, sens în care a dispus, în temeiul art. 81 C. pen., suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 8 luni, termen stabilit în condițiile art. 82 C. pen. și care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.S.D.

Criticile formulate de inculpat au vizat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul aprecierii greșite a gradului de pericol social al faptei săvârșite solicitând, în principal, achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen. și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în condițiile art. 18

1

C. pen. și art. 90 și 91 C. pen. și, în subsidiar, reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. și, că efect al aplicării dispozițiilor art. 76 lit. e) teza a II-a C. pen., aplicarea pedepsei amenzii penale.

Urmare a incidenței dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 la termenul din 6 februarie 2014 Înalta Curte a recalificat că "Apel" calea de atac a recursului exercitată de inculpat împotriva Sentinței penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

În condițiile arătate, inculpatului i s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 420 alin. (4) noul C. proc. pen. însă acesta a declarat că motivele de recurs formulate se convertesc în motive de apel și că nu dorește să dea declarație în această fază procesuală.

Procedând la soluționarea cauzei, în limitele învestirii sale, conform dispozițiilor art. 417 C. proc. pen. raportat la art. 420 și art. 421 C. proc. pen. examinând-o sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 14 mai 2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.S.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge, faptă prev. și ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, reținându-se, în esență, că la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, acesta a condus autoturismul J. pe B-dul D. având o îmbibație alcoolică peste limita legală.

În faza de urmărire penală s-au administrat următoarele probe: proces-verbal de constatare, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, raport de expertiză medico-legală, declarații inculpat, declarații martori.

În cadrul ședinței publice desfășurate la data de 09 septembrie 2013 (prin termen de judecată), instanța de fond a procedat la verificarea regularității actului de sesizare a instanței, constatând respectarea dispozițiilor art. 263, 264 C. proc. pen.

După expunerea acuzațiilor aduse inculpatului precum și a drepturilor și garanțiilor de care acesta poate beneficia, s-a procedat la audierea inculpatului, care s-a prevalat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a recunoscut în totalitate săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin actul de inculpare și a solicitat ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără a se administra probe noi.

Față de poziția procesuală exprimată de inculpat, în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când inculpatul, până la începerea cercetării judecătorești, declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere.

În acest context, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, s-a reținut în mod corect următoarea stare de fapt:

La data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40 organele de poliție s-au sesizat cu privire la producerea unui zgomot pe Bd. D. în dreptul imobilului nr. 3B și deplasându-se, au constatat că autoturismul J. de culoare neagră, condus de inculpat, a lovit gardul imobilului și un alt autoturism V. La sosirea organelor poliției rutiere, acestea au constatat că șoferul autoturismului J. emana vapori de alcool, condiții în care au solicitat acestuia testarea cu aparatul etilotest, inculpatul refuzând. În împrejurările arătate inculpatul a fost condus la sediul Institutului Național de Medicină Legală în scopul stabilirii alcoolemiei, unde i-au fost recoltate, la interval de o oră, două probe de sânge.

Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de Institutul Național de Medicină Legală prima probă recoltată la orele 23.20 a indicat existența unei concentrații de alcool în sânge de 1,80 g‰ iar cea de-a două probă recoltată la orele 0,20 a relevat o alcoolemie de 1.70 g‰.

Audiat la momentul constatării infracțiunii, inculpatul a recunoscut comiterea faptei și a arătat că, la data de 15 septembrie 2011, între orele 21.00 - 21.10, a consumat cantitatea de 300 - 400 ml vin și 250 ml whisky fără a mânca și, intenționând să mute autoturismul l-a condus și a lovit și un alt autoturism, V. Declarațiile inculpatului au fost confirmate și de proprietara acestuia, martora Ș.G.A.

În cauză, s-a efectuat calculul retroactiv al alcoolemiei iar prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Național de Medicină Legală nr. 57/1/2013 din data de 19 aprilie 2013, s-a concluzionat că, la data de 15 septembrie 2011, ora 21.40, inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creștere de aproximativ 1,55 g‰.

Prin corelarea datelor obținute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiză, s-a constatat o neconcordanță între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum și valorile certe stabilite la analiză, neconcordanță care potrivit doctrinei de specialitate denotă un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat.

Situația de fapt reținută este dovedită de următoarele probe: proces-verbal de constatare a infracțiunii, declarații inculpat, proces-verbal privind efectuarea actelor premergătoare, declarații martori Ș.G.A., Ș.V., Ț.G., buletin de analiză toxicologică nr. A12/9699 din 28 septembrie 2012 emis de Institutul Național de Medicină Legală, buletin de examinare clinică, raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei nr. 57/1/2013.

În raport de poziția procesuală a inculpatului, adoptată în fața instanței, prin analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă expuse, s-a constatat fără echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul este cel care a săvârșit fapta reținută în sarcina sa.

Examinând susținerile formulate de inculpat în fața instanței de prim grad, instanța de apel nu a identificat apărări referitoare la lipsa gradului de pericol social al faptei săvârșite care, așa cum s-a arătat, a fost recunoscută de inculpat în modalitatea descrisă în actul de acuzare. Acest aspect nu exclude însă posibilitatea formulării unei astfel de critici în calea devolutivă exercitată.

Este adevărat că, în ultimul cuvânt, inculpatul a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. și art. 18

1

C. pen., însă acest aspect nu a fost exprimat în condiții de contradictorialitate (reprezentantul parchetului nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la această solicitare) fapt ce îndreptățește instanța de control judiciar să observe că această apărare nu a fost exprimată în mod real și efectiv în faza dezbaterilor. De altfel, așa se explică și lipsa motivării hotărârii instanței de fond, referitor la această susținere.

Cu privire la solicitarea inculpatului, aceea de achitare a sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen. și aplicarea unei sancțiuni administrative, se impune a se reține că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative dacă, în mod evident, instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispozițiilor art. 18

1

C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni.

Este deja statuat că singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndreptățită să verifice prealabil, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni.

În speța de față, aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite de inculpatul M.S.D., trebuie raportată la împrejurarea că de la data săvârșirii faptei și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit o lege care trebuie evaluată dacă este mai favorabilă sub aspectul analizat.

În ceea ce privește evaluarea legii penale mai favorabile, sub acest aspect, instanța de recurs relevă următoarele:

În dispozițiile Codului penal anterior, pericolul social concret avea un dublu rol: de trăsătură generală a infracțiunii și, respectiv, de element de individualizare judiciară (art. 72 C. pen.).

În raport de prima funcție atribuită, pericolul social concret putea determina excluderea caracterului infracțional al faptei (art. 18

1

C. pen.).

În noul C. pen., "pericolul social" nu mai apare că trăsătură generală a infracțiunii, astfel că nu se mai pune problema excluderii caracterului infracțional în considerarea intensității reduse a acestui pericol.

Așa fiind, se pune în mod necesar problema stabilirii regulilor de aplicare în timp a legii penale cu privire la faptele care nu prezintă o gravitate care să justifice stabilirea unei pedepse.

Dispozițiile legale aflate în succesiune, în acest caz, sunt art. 18

1

C. pen., respectiv art. 318 noul C. proc. pen., dacă succesiunea de legi intervine până la finalizarea urmăririi penale și art. 80 noul C. pen. dacă aplicarea legii penal mai favorabile se face în faza de judecată.

Problema care se pune în acest context este legată de aplicarea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă în privința art. 318 noul C. proc. pen.

Deși este o reglementare conținută în noul C. proc. pen., norma respectivă are o natură mixtă, atât de drept procesual penal cât și de drept penal material.

Dincolo de aspectele de procedură pe care le reglementează, dispoziția din art. 318 noul C. proc. pen. conține prevederi care conduc la o exonerare de răspundere penală a autorului și la instituirea unor obligații de a căror executare depinde această exonerare de răspundere penală.

Având în vedere și jurisprudența Curții Constituționale în materie (Decizia nr. 1470 din 2 decembrie 2011) aceste elemente sunt în măsură să caracterizeze norma analizată că având și o natură de drept substanțial astfel că este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile.

În faza de judecată, dispoziției art. 18

1

C. pen. anterior îi corespunde prevederea din art. 80 din Noul C. pen., față de care nu pot exista dubii cu privire la natura substanțială a reglementării.

În consecință, trebuie stabilit care este reglementarea mai favorabilă, comparând prevederile art. 18

1

C. pen. cu cele ale art. 318 noul C. proc. pen., respectiv cu cele înscrise în art. 80 noul C. pen.

Având în vedere condițiile de aplicare și regimul sancțiunii aplicate se concluzionează că reglementarea mai favorabilă este art. 18

1

C. pen. anterior.

Acest text nu instituie limite ale pedepsei legale pentru aplicabilitatea sa, iar aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ este facultativă și nu obligatorie că în cazul obligațiilor/avertismentului instituite de noile prevederi.

Prin excepție, dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare atât pentru reglementarea veche cât și pentru cea nouă, va fi mai favorabil art. 80 noul C. pen. atunci când, potrivit reglementării anterioare, instanța ar aplica o amendă cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen.

Este de observat că principala problemă cu care se confruntă instanța de recurs în ipoteza identificării art. 18

1

C. pen. că lege penală mai favorabilă este determinată de lipsa mecanismului procedural de aplicare a acestuia în condițiile existenței în vigoare a noului C. proc. pen. întrucât acesta nu mai conține în art. 16 o cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale legată de periculozitatea faptei, iar art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. și-a încetat aplicabilitatea la acest moment.

Astfel, conform art. 10 alin. (1) C. pen. anterior:

"Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b

1

) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat;

d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.

(...)

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) noul C. proc. pen.:

"(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

(...)"

În aceste condiții, cum cadrul procedural de valorificare a dispozițiilor art. 18

1

C. pen., că lege mai favorabilă, nu se regăsește în legea de punere în aplicare a noului C. proc. pen., se vor avea în vedere criteriile de evaluare pe instituții autonome a legii penale mai favorabile.

Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul art. 18

1

C. pen. anterior se face prin prisma dispozițiilor corespondente - art. 80 noul C. pen. - în faza de judecată.

Din punctul de vedere al dreptului substanțial, de regulă, va fi mai favorabil art. 18

1

C. pen.

Dacă potrivit art. 18

1

C. pen. s-ar stabili pedeapsa amendă penală ar fi mai favorabil art. 80 noul C. pen. dacă este aplicabil.

În contextul argumentelor prezentate instanța de control judiciar apreciază că legea penală mai favorabilă în raport cu aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite de inculpatul M.S.D. este Codul penal anterior, sub incidența căruia s-a săvârșit fapta penală.

Din această perspectivă, evaluând criteriile de apreciere a gradului de pericol social al faptei săvârșite de inculpat prin prisma celor reglementate de Codul penal anterior, instanța de control judiciar reține următoarele:

Pentru a constitui infracțiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social adică să fie de natură a aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală și pentru a cărei sancționare este necesară aplicarea unor pedepse.

Potrivit dispozițiilor art. 18

1

C. pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârșită și este evaluat în concret de organele judiciare penale, ținând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce în condițiile concrete ale săvârșirii faptei, de împrejurările acesteia.

Este cunoscut că pericolul social concret diferă în cadrul aceluiași tip de infracțiune de la o faptă concretă la alta.

Evaluarea acestuia este importantă, pe de o parte, pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracțiunii duce, potrivit legii, la inexistența infracțiunii (art. 18

1

C. pen.) iar, pe de altă parte, pentru că, în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea acestei individualizări.

Dacă pericolul social abstract și generic al faptei este evaluat antefactum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune și prin stabilirea minimului și maximului posibil de sancționare trăsătura periculozității fiind prezumată prin incriminarea și sancționarea faptei, pericolul social concret se stabilește postfactum de organele judiciare prin analiza datelor și condițiilor concrete de realizare a infracțiunii și cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului, analiză în urma căreia prezumția de pericol poate fi răsturnată, tocmai pentru evitarea aplicării inutile a legii penale împotriva unei fapte care numai aparent și formal poate îmbrăca înfățișarea unei infracțiuni.

Este neîndoielnic faptul că orice acțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior constând într-o necesitate, dorință, sentiment, emoție care a inspirat făptuitorului ideea de a comite fapta. Acesta este, de fapt, motivul infracțiunii.

Este, de asemenea, fără putință de tăgadă că nu numai infracțiunile ce se comit sub impulsul unui anumit mobil, ci orice faptă, conștientă și voluntară a omului își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și la mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune conform hotărârii luate.

Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea unei fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și a periculozității persoanei infractorului, care constituie criterii de individualizare a tratamentului penal aplicabil.

În speță, ținând seama de modul și mijlocul de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă și de persoana și conduita inculpatului relevate pe larg în considerentele deciziei, ținând seama și de aspectele generale privind faptele care constituie încălcări ale normelor care reglementează relațiile sociale apărate de legea penală nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul M.S.D. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Sub aspectul încadrării juridice instanța constată că fapta inculpatului, de a conduce la data de 15 septembrie 2011, în jurul orelor 21.40, autovehiculul J. pe Bd. D. având o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală (0,80 g/l alcool pur în sânge) prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective al infracțiunii, este știut că acesta constă în acțiunea de conducere a unui autoturism pe drumurile publice în condițiile impuse de lege și arătate în precedent.

Infracțiunea reținută în sarcina inculpatului fiind una de pericol, nu este susceptibilă, prin natura sa, de a produce daune materiale, iar legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită și rezultatul socialmente periculos (punerea în pericol a siguranței circulației pe drumurile publice) rezultă din însăși săvârșirea faptei și din starea în care se găsea inculpatul la acea dată.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de recurs constată că poziția subiectivă a inculpatului față de infracțiunea săvârșită și rezultatul socialmente periculos al acesteia se caracterizează prin intenție indirectă, forma de vinovăție fiind prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.

Conducând un autoturism pe drumurile publice, în timp ce avea în sânge o îmbibație alcoolică ce depășea limita legală, inculpatul a prevăzut și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea că prin fapta sa infracțională să pună în pericol siguranța circulației pe drumurile publice.

Reținând că fapta săvârșită de inculpat este infracțiune, în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 5 C. pen. și anume, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

În examinarea legii penale incidente cu privire la acuzația formulată față de inculpatul M.S.D., instanța urmează să analizeze influența modificărilor legislative cu privire la limitele maxime de pedeapsă din legile succesive, consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și la data judecării apelului, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei precum și instituțiile autonome în raport de incriminare și sancțiune, decurgând din incriminare.

În ceea ce privește influența modificărilor legislative cu privire la limitele maxime de pedeapsă din legile succesive și consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și la data judecării apelului, pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurs din incriminare) și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, pentru a observa cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă.

Art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Art. 336 alin. (1) C. pen.

Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

În vederea stabilirii legii penale mai favorabile, examinarea textelor de lege se va realiza în raport de circumstanțele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și consecințele la data judecării apelului având în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și la circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică a faptei.

Astfel, se constată că singura modificare sub aspectul pedepsei principale este aceea că în noul C. pen. se prevede pedeapsa principală alternativ cu amenda.

Cum pedeapsa aplicată este corect stabilită și cum o reindividualizare a pedepsei nu este permisă, se constată că noul C. pen. este legea penală mai favorabilă sub aspectul examinat.

În ceea ce privește efectele procedurii recunoașterii vinovăției, instanța constată că nu există diferențe între reglementarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. anterior și cea prevăzută în art. 374 alin. (4) cu referire la art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Este de precizat că ambele texte prevăd reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege cu o treime ceea ce presupune, în cazul de față, o sancțiune calculată în aceste limite.

În considerarea celor arătate, în temeiul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. instanța va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecății din dispozițiile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. în dispozițiile art. 336 C. pen. cu aplicarea art. 5 noul C. pen. și aplicarea dispozițiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În ceea ce privește modalitatea de executare dispusă - suspendarea condiționată a executării pedepsei - se apreciază că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior atât în ceea ce privește condițiile de aplicare cât și în ceea ce privește conținutul și durata termenului de încercare stabilite în condițiile art. 82 C. pen.

Reglementarea din art. 81 și urm. C. pen. anterior, este mai favorabilă atât prin prisma condițiilor de acordare în sensul că nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligațiile de pe curata termenului de încercare sunt mai puține.

Singurul element prin prisma căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare, însă acest element este insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.

La această concluzie conduc și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea de aplicare a noului C. pen. potrivit cărora măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se mențin și după intrarea în vigoare a Codului penal.

Prin urmare, chiar legiuitorul prezumând că vechea modalitate de individualizare este mai favorabilă nu a considerat necesar modificarea acesteia ca efect al intrării în vigoare a dispozițiilor privind amânarea.

În cazul în care instanța are de comparat dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată din reglementarea anterioară cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei se impune concluzia potrivi căreia legea veche este lege mai favorabilă.

Pentru considerentele expuse, urmează a admite apelul formulat de inculpatul M.S.D. împotriva Sentinței penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a desființa în parte sentința penală atacată și rejudecând a dispune conform celor menționate în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpatul M.S.D. împotriva Sentinței penale nr. 405 din 9 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Desființează în parte sentința penală atacată și rejudecând:

În baza art. 386 C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. în infracțiunea prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. cu referire la art. 374 alin. (4) C. proc. pen., menținând pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului M.S.D. și modalitatea de executare a pedepsei dispusă prin sentința penală atacată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 6 februarie 2014.

Procesat de GGC - NN