ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 449/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 1334/90/2009 la Tribunalul Vâlcea, secția

comercială contencios administrativ și fiscal, în data de 21 aprilie 2009,

reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâta

SC M. SA Râmnicu Vâlcea, solicitând instanței ca prin

sentința ce o va pronunța, să desemneze un expert, în temeiul art. 136 din

Legea nr. 31/1990, care să întocmească un raport privind modul de utilizare a

fondurilor obținute de pârâtă în urma celor două majorări de capital efectuate

la datele de 21 mai 2008 și 20 august 2008.

Prin sentința

comercială nr. 948 din 29 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea,

secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă cererea și a fost desemnat, în calitate

de expert contabil dl. A.M., în vederea întocmirii unui expert privind modul de

utilizarea fondurilor obținute prin majorările de capital din 21 septembrie

2008 și 20 august 2008.

Au fost

încuviințați și doi experți observatori.

Pentru a

se pronunța astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile

cerute de art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată,adică reclamantul deține

29,127 % din capitalul social, deci mai mult de 10 %, iar sarcina expertului este

de a analiza o anumită operațiune din gestiunea societății și anume, modul de

utilizare a sumelor încasate din două majorări de capital efectuate în cursul

anului 2008.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru faptul că s-ar fi

încălcat dispozițiile art. 136 din Legea nr. 31/1990, în sensul că expertul a

fost pus în situația de a analiza toată activitatea societății și nu anumite operațiuni

din gestiunea societății, bine determinate.

Prin decizia

nr. 92/ A-C din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul, ca nefondat.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990, motivându-și soluția

și, arătând, în concret, ce anume operațiuni trebuie să verifice expertul.

Reclamantul

avea dreptul să uzeze de calea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 31/1990,

nefiind obligat să uzeze de dispozițiile art. 117

2

din aceeași lege.

Chiar

dacă onorariul de expert nu a fost stabilit de instanță, acesta nu va fi la

discreția expertului, ci va fi stabilit, în final, tot de către instanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta aducându-i următoarele critici:

recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990,

deoarece reclamantul nu a prevăzut în concret operațiunile ce solicită a fi

expertizate.

Recurenta

susține că reclamantul nu a exercitat cu bună-credință dreptul său de a fi

informat cu privire la activitatea societății, neprecizând, în mod concret ce

anume operațiune vrea să fie expertizate.

recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) raportat la art.

24 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, întrucât nu s-a stabilit onorariul expertului

desemnat cu întocmirea raportului contabil.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1.

Decizia recurată este dată cu respectarea art. 136 din Legea nr. 31/1990

republicată și modificată.

Astfel,

reclamantul deține 29,127 % din capitalul social, deci peste 10 %, iar prin

hotărârea primei instanțe, confirmată de instanța de apel, a fost desemnat un

expert, care a primit ca sarcină să analizeze anumite operațiuni, bine determinate,

respectiv să analizeze modul în care au fost utilizate sumele de bani încasate

de societate în urma majorărilor de capital din 21 mai 2008 și respectiv 20

august 2008.

Prin

urmare, este nefondată susținerea recurentului în sensul că expertului nu i s-a

indicat ce anume operațiuni să analizeze și că acesta va fi nevoit să analizeze

toate plățile efectuate vreodată de societate, sarcina expertului fiind precis

determinată, anume analiza modului de folosire a sumelor încasate prin cele

două majorări de capital social, din 21 mai 2008 și 20 august 2008.

că prima instanță nu a stabilit onorariul expertului nu poate conduce la concluzia

nelegalității sentinței, așa după cum în mod corect a reținut și instanța de

apel.

De

altfel, potrivit art. 20 din O.G. nr. 2/2000 onorariul stabilit inițial este

unul provizoriu iar aprobarea lui finală se face tot de către instanța care a dispus

efectuarea expertizei.

Prin

urmare, părțile au la îndemână ori o cerere de completare a hotărârii,

întemeiată pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., ori o cerere pe

cale separată, pentru stabilirea onorariului de expert, astfel că și această

critică a recurentei este nefondată.

Având în

vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC M. SA Brăila

împotriva deciziei nr. 92/ A-C din 7

octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 2000 lei

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

februarie 2010.