ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 762/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpeni sub nr. x/2016 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Primarul Orașului Abrud în calitate de ordonator de credite și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar Abrud:

Obligarea Primarului orașului Abrud în calitate de pârât, debitor al obligației de a face, Președinte și reprezentant legal al Comisiei Locale de fond funciar Abrud și de Ordonator Principal de Credite să pună în executare și să ducă la îndeplinire în totalitate a obligațiilor legale pe care le are în baza actelor de executare silită întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc B. în dosarul de executare silită nr. x/2016 așa cum i-au fost comunicate la registratura Primăriei Abrud;

Obligarea Primarului orașului Abrud -în baza acelorași calități menționate la capătul prim de cerere- către reclamantă-creditoare la plata unei penalități cuprinse între 100 și 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere calculate în principal din 25.04.2016 când s-a împlinit termenul legal de 10 zile de la data la care au fost primite cu certitudine actele de executare silită la registratura Primăriei și în subsidiar de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată și până la executarea efectiva și integrală a obligațiilor de a face privind întocmirea actelor de punere în posesie, a documentației de reconstituire a dreptului de proprietate înaintarea lor comisiei județene Alba de fond funciar și înmânarea titlului de proprietate pentru suprafața de 1,4996 ha. pădure;

Obligarea Primarului orașului Abrud -în baza aceloraș calități- la plata unei, penalități către creditoare-reclamanta în sumă definitivă de 90.000 RON dacă în termen de 3 luni calculate de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților solicitate prin capătul 2 de cerere, acesta nu va binevoi să își achite integral obligațiile decurgând din actele de executare silită comunicate de executorul Judecătoresc B.;

Obligarea Primarului orașului Abrud ca pârât debitor la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru, a onorariului de avocat și a cheltuielilor de deplasare a mandatarului reclamantei-creditoare la instanța de judecată conform chitanțelor și bonurilor de combustibil depuse la dosar.

Prin sentința civilă nr. 807/2016 pronunțată de Judecătoria Cîmpeni în dosar nr. x/2016 s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva Primarului Orașului Abrud în calitate de ordonator de credite și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar Abrud.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta A..

Tribunalul Alba prin decizia civilă nr. 256/A/9.05.2017 a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 165/2017 din 21 noiembrie 2017, instanța a declinat, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 256/A/9.05.2017 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2016.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3), reținându-se, pe de o parte, că nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, hotărârea atacată cu recurs fiind pronunțată la 9 mai 2017, deci anterior deciziei instanței de contencios constituțional, iar, pe de altă parte, decizia menționată doar tranșează problematica admisibilității căii de atac a recursului și nu competența de soluționare a acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 21 decembrie 2017.

Prin rezoluția din data de 22 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018, părțile fiind citate în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

Fiind vorba de un litigiu patrimonial, trebuie evidențiat, că așa după cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține susținerea Curții de Apel Alba Iulia, relativ la faptul că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 256/A/2017 din 9 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.