ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1771/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1771/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 19932 din 28

octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în

Dosarul nr. 15442/3/2011 a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC

R.P.D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC I.M.R.E. SRL, dispunându-se rezoluțiunea

Antecontractului de vânzare-cumpărare din 4 aprilie 2008.

Pârâta a fost

obligată să restituie reclamantei suma de 91.800 euro, în echivalent lei la

data plății, plus TVA (19%), să plătească dobânda legală aferentă începând cu

data de 4 aprilie 2008 și până la achitarea efectivă a sumei datorate, precum

și la plata sumei de 18.616,58 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că înainte de

finalizarea imobilului, conform art. 4.5 din antecontract, pârâta avea

obligația să notifice data și ora predării, or, pârâta nu și-a îndeplinit

această obligație și nici pe aceea de a efectua predarea, că nici cele

anterioare, referitoare la inspecția preliminară și întocmirea

procesului-verbal de recepție preliminară, termenul de finalizare a

apartamentului nefiind respectat de pârâtă, că în cauză nu a avut loc predarea

imobilului din culpa pârâtei, reclamanta nu a fost notificată cu privire la

aceasta, nu a fost invitată nici măcar la inspecția imobilului în condițiile și

termenii conveniți, aceasta fiind îndreptățită la rezoluțiunea convenției,

restituirea avansului plătit și dobânda legală în condițiile dreptului comun.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel în termenul legal, motivat, apelanta pârâtă SC

I.M.R.E. SRL, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

în motivele de apel, în esență, că instanța a soluționat procesul fără a intra

în cercetarea fondului, reținând situația de fapt într-un mod sumar și eronat.

Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 309 din 21 iunie 2012, a respins ca

nefondat apelul pârâtei și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 3.000 RON, instanța de control judiciar reținând, în esență,

legalitatea și temeinicia sentinței apelate din perspectiva criticilor

formulate și îndeplinirea cerințelor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC I.M.R.E. SRL București, solicitând

admiterea recursului și, în temeiul art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ.,

modificarea în tot a Deciziei civile nr. 309 din 21 iunie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 15442/3/2011, în

sensul respingerii cererii de rezoluțiune a Antecontractului de

vânzare-cumpărare din 4 aprilie 2008 și obligării intimatei la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Recurenta-pârâtă își

subsumează criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. astfel, arătând că instanța de control a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, apreciind în mod eronat prin decizia recurată faptul că societatea

recurentă nu și-ar fi respectat obligațiile contractuale asumate prin semnarea

Antecontractului de vânzare-cumpărare din 4 aprilie 2008.

În susținere

recurenta aduce următoarele argumente:

Antecontractului din 4 aprilie 2008, recurenta și-a asumat obligația de a

executa și preda un imobil către intimată, deci de a vinde un bun viitor, ce

urma a fi construit;

intimata și-a asumat în mod ferm și irevocabil obligația de a achita prețul

aferent imobilului contractat până cel mai târziu la data de 20 decembrie 2008;

imobilului avea să se realizeze pe durata contractuală, din fonduri pe care

intimata s-a obligat să le achite către societatea recurentă, în acest scop.

Recurenta s-a

obligat, în calitate de comerciant, doar la edificarea și predarea imobilului,

nu și la procurarea fondurilor necesare realizării construcției, această

obligație fiind în sarcina intimatei.

În considerarea

acestui motiv, părțile au stabilit contractual o modalitate de eșalonare a

plății, în care s-a prevăzut ca termen ultim de achitare data de 20 decembrie

2008, termenul fiind însă respectat de către intimată astfel cum s-a obligat,

împrejurare în care a fost activată clauza prevăzută în art. 4.1. din

Antecontract conform căreia "Termenul de finalizare (și pe cale de

consecință Data Predării) va fi prelungit automat cu numărul de zile în care

Cumpărătorul întârzie plățile".

Consideră recurenta

că reținerile instanței conform cărora societatea recurentă ar fi de fapt în

culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale nu își are suport

contractual, obligațiile sale fiind în realitate suspendate ca urmare a

neachitării de către intimată a restului de preț, că aprecierea instanței în

sensul că recurenta avea obligația de a finaliza imobilul și de a-i preda către

intimată cu 30 de zile înainte de termenul de finalizare este eronată, instanța

făcând aplicarea unui singur articol din antecontract, art. 4.5., care conține

o eroare de redactare, eroare care însă este corectată prin modul de edictare

al clauzelor subsecvente.

Arată

recurenta-pârâtă că în realitate, data de predare nu poate fi stabilită înainte

de termenul de predare, ci invers, din moment ce potrivit acestui articol

invocat de către instanță, cu 5 zile înainte de expirarea termenului de

predare, deci cu 5 zile înainte de 20 decembrie 2008, se notifică data efectuării

inspecției imobilului pentru detectarea unor eventuale deficiențe de execuție,

deficiențe ce urmează să fie remediate în termen de 15 zile, acest fapt fiind

dovedit de modul în care au fost redactate clauzele ulterioare, dispozițiile

art. 4.6, și art. 4.2 din antecontract.

Consideră

recurenta-pârâtă că instanța înțelege să facă o analiză lapidară a clauzelor

contractuale, fără a corela toate clauzele contractuale asumate de către părți

prin menționatul antecontract și fără să stabilească în concret adevărata

intenție a părților semnatare, dincolo de existența unor erori de redactare

contractuală, context în care arată faptul că dispozițiile art. 989 C. civ., în

vigoare la data perfectării acordului de voință al părților au forță de lege

atât între părțile contractante, dar și față de instanța de judecată, aceasta

fiind obligată să respecte voința părților, clar exprimată contractual, iar nu

să facă o interpretare proprie, subiectivă și scoasă din context a voinței ce a

stat la baza încheierii antecontractului, fapt ce rezultă din dispozițiile art.

4.1 din contract.

Pe cale de

consecință, se arată, atâta vreme cât intimata nu a înțeles să achite restul de

preț până la data de 20 decembrie 2008, obligația recurentei nu putea fi

considerată ca fiind exigibilă.

Consideră

recurenta-pârâtă că, în lipsa dovezilor de achitare a prețului nu există niciun

temei legal care să oblige la stabilirea datei de predare și implicit a datei

finale, aceasta din moment ce art. 4.11 teza ultimă consemnează în mod expres

dreptul vânzătorului SC I.M.R.E. SRL de a refuza transmiterea dreptului de

proprietate asupra imobilului.

În următoarea critică

recurenta-pârâtă arată că, în ceea ca privește motivarea instanței în sensul că

recurenta nu și-a îndeplinit obligația de predare a apartamentului, aceste

rețineri sunt fundamental greșite.

Argumentându-și

critica recurenta-pârâtă arată că, astfel cum reiese din interpretarea

sistematică a clauzelor contractuale, părțile au avut în vedere următorul

mecanism de îndeplinire al obligațiilor contractuale: intimata cumpărătoare

plătește avansul, la data încheierii antecontractului, urmând ca restul de preț

să fie achitat până la data de 20 decembrie 2008, dată considerată de părți ca

și termen de finalizare, urmând ca predarea să intervină ulterior, respectiv la

data predării, astfel cum este definită ea prin antecontract, după remedierea

eventualelor deficiențe constatate cu ocazia inspectării imobilului, că, în mod

evident instanța este într-o vădită eroare în ceea ce privește cronologia executării

obligațiilor contractuale, întrucât fără să facă o analiză în ansamblu a

dispozițiilor contractuale, apreciază în mod eronat faptul că ordinea

executării obligațiilor ar fi plată avans, predare/finalizare și plată rest de

preț, din reținerile instanței, rezultând în mod cert faptul că aceasta, în mod

nejustificat, înțelege să pună semnul egalității între data finalizării și data

predării, acest fapt nefiind corect, cele două date având semnificație

distinctă și implicit produc efecte diferite.

Se mai arată că în

cazul în care, prin absurd, s-a considerat că părțile au avut intenția să pună

semnul egalității între data finalizării și cea a predării, nu își mai găsește

rațiune distincția pe care acestea în mod evident au urmărit să o facă între două

momente distincte, care se situează diferit sub aspect temporar.

Analizând clauza 3.1.

din Antecontract, recurenta precizează faptul că aceasta face trimitere la

termenul de finalizare și la date de predare și că potrivit clauzei 4.5 și 4.8,

"Cu 5 zile înainte de expirarea termenului de predare, vânzătorul va

transmite cumpărătorului o notificare în care se vor preciza data și ora (data

predării) (...) la care părțile se vor prezenta la imobil în vederea efectuării

recepției și a procesului-verbal de predare primire" și "Cu 15 zile

înainte de data predării se va efectua o inspecție preliminară a imobilului.

(...) Cu această ocazie se va redacta un proces-verbal preliminar de recepție,

în care cumpărătorul va enumera toate lucrările care nu au fost efectuate

corespunzător sau nu au fost efectuate și urmează să fie efectuate până la data

predării.

Recurenta-pârâtă redă

conținutul clauzelor cuprinse la art. 2.2, 3.1, 4.5 și 4.1 și concluzionează în

sensul că din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale inserate în

cuprinsul antecontractului în speță, este evident faptul că nu se poate

confunda termenul de predare cu data de predare și data finală, iar termenul de

predare se determină în cazul de față făcând aplicarea dispozițiilor art. 4.1.

din Antecontract.

Consideră

recurenta-pârâtă că ceea ce ar fi trebuit să rețină instanța de fond este

faptul că, deși contractual intimata s-a obligat să achite prețul

apartamentului până la data de 20 decembrie 2008, astfel încât sumele achitate

în temeiul Antecontractului din 4 aprilie 2008 să poată fi utilizate pentru

finalizarea și predarea apartamentului contractat, intimata nu și-a respectat

această obligație esențială pentru buna derulare a raporturilor contractuale.

Într-o a treia

critică recurenta-pârâtă arată că reținerea instanței de apel potrivit căreia

intimata și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de

societatea recurentă prin semnarea Antecontractului din 4 aprilie 2008 este în

contradicție cu realitatea contractuală, învederată de altfel, în mod explicit,

acesteia, față de faptul că, în raport de art. 3.2 și art. 2.2 din contract,

intimata nu a plătit restul de preț, respectiv suma de 275.398 euro, acest fapt

al neachitării restului de preț a fost recunoscut în mod neechivoc de către intimată

și consemnat de către instanța de fond, prin Încheierea de ședință din 30

septembrie 2011.

Consideră

recurenta-pârâtă că instanța de control, ignorând realitatea, a apreciat că

intimata și-a respectat întocmai obligațiile contractuale, ceea ce o îndreptățește

la rezoluțiunea antecontractului că în condițiile în care instanța mai reține

faptul că intimata a făcut dovada că avea sumele de bani necesare achitării

prețului, cu atât mai mult se dovedește reaua-credință a intimatei, intenția sa

de încetare intempestivă a antecontractului, iar nu de plată a restului de

preț, deși avea posibilitatea să o facă, în condițiile în care societatea

recurentă și-a exprimat în mod constant intenția de a preda imobilul către

aceasta.

Într-o a patra

critică recurenta-pârâtă precizează că este criticabilă și reținerea instanței

în sensul că societatea recurentă nu și-a dovedit buna-credință în îndeplinirea

obligațiilor contractuale, pe motivul că nu s-a prezentat la conciliere și nu a

convocat intimata la recepția imobilului.

Arată

recurenta-pârâtă că în sprijinul afirmațiilor sale a înțeles să depună ca și

mijloace de probă, înscrisuri din care să reiasă faptul că imobilul era

finalizat la data soluționării cererii de chemare în judecată, respectiv

procesul-verbal de recepție din 20 aprilie 2011, semnat cu Antreprenorul

întregului Complex S.M., din care reiese foarte clar faptul că imobilul era

complet finalizat, a depus planșe foto din care rezultă, fără drept de tăgadă,

că apartamentul era finisat și corespundea întru totul nevoilor locative ale

intimatei și conchide în sensul că buna sa credință este probată tocmai prin

faptul convocării intimatei la pre-recepția apartamentului, invitație la

conciliere care a rămas însă fără răspuns intimata înțelegând să solicite rezoluțiunea

Antecontractului, iar nu preluarea imobilului contractat, astfel cum ar fi fost

normal, astfel că în mod greșit instanța a înțeles să considere că în speța

dedusă judecații poate interveni rezoluțiunea judiciară a Antecontractului, din

culpa recurentei.

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, reține

nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Recurenta-reclamantă

își circumscrie criticile în mod global motivelor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea instanței de control

judiciar, din perspectiva situației de fapt reținute și a probatoriului

administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta-pârâtă face

referire la interpretarea greșită a unor clauze contractuale, la neanalizarea

coroborată a acestora, trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente

care să susțină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din

perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Așadar, simpla

prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor

situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile

în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă

a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Practic, prin

criticile invocate, recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la

soluțiile pronunțate de instanță, dar aduce în susținere argumente ce își

propun să repună în discuție situații de fapt precum și reinterpretarea

probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului

de temeinicie, și nu în aceea a controlului de legalitate, configurat expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de

dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora

cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și

dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de

ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va

constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ.

Iar în temeiul art.

274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante SC

R.P.D. SRL București 8.700 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs declarat de recurenta-pârâtă SC I.M.R.E. SRL București

împotriva Deciziei nr. 309 din 21 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ.

Obligă recurenta să

plătească intimatei-reclamante 8.700 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ