ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2236/2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 31.10.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. BOG’ART S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 287.119,89 RON, reținută cu titlu de garanție pentru vicii, conform contractului de subantrepriză încheiat de părți și să-i plătească suma de 143.189,20 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru neîndeplinirea la scadență a obligațiilor legale și contractuale de înființare a fondului de garanție contra viciilor și de consemnare într-un cont bancar de depozit cu dobândă anuală și suma de 43.068 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate conform contractului, pentru neachitarea la scadență a facturii nr. x/15.12.2021.

Cererea de chemare în judecată a fost însușită de C.., administratorul judiciar al societății reclamante.

Prin sentința civilă nr. 1816/11.07.2023, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 287.119,89 RON, reprezentând pretenții, de 143.189,20 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare și de 43.086 RON, penalități de întârziere, precum și cheltuieli de judecată în valoare de 3.000 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. BOG’ART S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 205/08.02.2024, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 143.189,20 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare; a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.984,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. și administrator special B., a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei în parte și rejudecarea, în recurs, a celui de-al doilea capăt al cererii, cu consecința admiterii lui și obligării pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate pentru neîndeplinirea la scadență a obligațiilor legale și contractuale de înființare a fondului de garanție contra viciilor și de consemnare a acestuia într-un cont bancar de depozit cu dobândă anuală.

În motivare, a criticat decizia pronunțată de instanța de apel asupra acestui petit al cererii sale, arătând că o dată ce instanța a dispus restituirea garanției reținute de pârâtă pentru vicii în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, se impunea acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu titlu de fructe civile ale sumei constituite drept garanție, fiind aplicabil prin analogie art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994.

Evocând raționamentul primei instanțe, care a admis acest petit al acțiunii, precum și apărările sale din întâmpinarea formulată în apel, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

A arătat că instanța de apel, preluând eliptic din cererea de chemare în judecată, a creat impresia falsă a invocării eronate a Legii nr. 22/1969, ca temei al pretențiilor privind dobânda legală penalizatoare, deși prin asocierea cu acest act normativ, titulara demersului judiciar a avut în vedere doar analogia procedurilor privind protecția și funcționarea garanției cu alte proceduri utilizate frecvent, în situații asemănătoare, pentru a asigura integritatea și protecția împotriva unor eventuale executări silite a posesorului acesteia.

În continuare, enunțând paragrafe din considerentele deciziei recurate, a menționat că instanța de apel nu a observat că singura reglementare aplicabilă deopotrivă ipotezei supuse judecății și celei reglementate de Legea nr. 22/1969 este cea vizând organizarea operațiunilor ce au drept scop principal asigurarea condițiilor necesare pentru funcționarea obligației de garantare a îndeplinirii întocmai a îndatoririlor legale sau asumate contractual, procedură pe care o apreciază ca fiind de notorietate. De aceea, a imputat instanței de prim control judiciar omisiunea de a aplica analogia celor două situații în sensul de a produce efectele adecvate ipotezei cauzei de față, iar nu în acela de a nu produce niciun efect sau pe cel contrar situației de fapt.

A subliniat că cerința constituirii garanției pentru vicii este prevăzută expres de legea specială și trebuie inserată în orice contract de antrepriză, iar în cauză, părțile au prevăzut contractual modul de constituire al acestei garanții prin rețineri succesive de sume, împrejurare care generează efectul colateral al necesității de administrare a acestui fond bănesc conform specificului și destinației lui. În opina sa, instanța de apel, deși a notat modul de constituire al garanției prin rețineri succesive de 5% din prețul contractului, în mod greșit a statuat că suma astfel rezultată, pusă la dispoziția beneficiarului pentru un termen de garanție de 5 ani, destinată a acoperi cheltuielile cauzate de eventuale vicii ale construcției produse din vina executantului și remediate de beneficiar pe cheltuiala sa în termenul convenit, nu poate fi numită fond de garanție pentru vicii.

Autoarea căii de atac a mai susținut că soluția pronunțată de instanța de apel asupra capătului al doilea al acțiunii încalcă art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 25 lit. k) din Legea nr. 10/1995, art. 548, art. 795, art. 799 și art. 1.863 C. civ., ce reglementează dobânda datorată pentru utilizarea în folos propriu a unei sume de bani și garanția contra viciilor și pentru calitățile convenite, precum și clauzele 8.7 și 8.8 din contractul de subantrepriză încheiat de părți.

În finalul cererii de recurs, a conchis că niciunul dintre considerentele instanței de apel nu este în acord cu situația de fapt, iar statuările acesteia, pornind de la false premise, nu reflectă realitatea dovedită prin probatoriul administrat, hotărârea recurată fiind rezultatul greșitei utilizări a metodelor de interpretare a legii și a diferitelor exprimări gramaticale din conținutul înscrisurilor depuse la dosar, dar și obscur motivată, cu încălcarea prevederilor art. 14 C. civ. și ale art. 6, art. 7, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 C. proc. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Autoarea căii de atac a răspuns la întâmpinare.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar se poate înfăptui numai dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, au fost invocate, drept temei al căii de atac, însă analiza memoriului de recurs relevă că recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Astfel, autoarea căii de atac a criticat modul în care instanța de apel a statuat asupra netemeiniciei pretențiilor sale privind dobânda legală penalizatoare, prin prisma temeiului juridic al acțiunii, art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994. În opinia sa, sumele reținute în mod succesiv de către pârâta-beneficiar al lucrărilor, cu titlu de garanție, în temeiul obligației legale și contractuale a executantului de a o proteja de eventualele vicii ivite pe perioada de garanție, sunt producătoare de fructe civile, sub forma dobânzii legale penalizatoare, iar pârâta ar fi trebuit să urmeze procedura pe care textul legal mai sus evocat a instituit-o, constituind un fond de garanție, depus într-un cont special de depozit anual cu dobândă, pe numele executantului, asupra căruia să aibă drept de operare exclusiv, pe perioada de garanție.

Pornind de la convingerea că procedura reglementată de acest act normativ pentru raporturile dintre persona juridică angajator și gestionarul angajat este aplicabilă prin asemănare și în ipoteza sumelor reținute cu titlu de garanție pentru vicii în temeiul Legii nr. 10/1995, recurenta a imputat instanței de apel omisiunea de a le califica drept fond, care să se supună dispozițiilor legale ce reglementează garanția pe care erau obligați să o constituie gestionarii în baza Legii nr. 22/1969. Totodată, în opinia sa, intimatei îi incumba obligația colaterală de administrare a acestui fond conform destinației și specificului său, precum și aceea de a constitui un depozit purtător de dobândă.

Infirmarea de către curtea de apel a viziunii recurentei asupra obligațiilor intimatei și asupra aplicării prin asemănare a prevederilor Legii nr. 22/1969, prin prisma obligației legale a executantului unei lucrări de a constitui în favoarea beneficiarului garanții pentru calitatea lucrărilor realizate, reprezintă temeiul invocării ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examenul deciziei atacate, evaluate din perspectiva acestor critici, relevă însă lipsa valențelor de nelegalitate, întrucât autoarea căii de atac nu a justificat modalitatea în care au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Astfel, deși temeiul juridic al capătului de cerere în dezbatere a fost art. 15 din Legea nr. 22/1969, modificat prin Legea nr. 54/1994, în temeiul căruia prima instanță i-a acordat pretențiile astfel solicitate, prin memoriul de recurs, față de înlăturarea acestor prevederi legale de către curtea de apel, autoarea căii de atac nu prezintă argumente veritabile prin care să explice motivul pentru care ele erau incidente, ci arată că au fost invocate doar pentru a susține analogia procedurilor cerute pentru protecția și funcționarea garanției pentru vicii cu alte proceduri utilizate frecvent.

În acest context, Înalta Curte reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Astfel, în speță, invocând aceste norme de drept, precum și pe cele ale art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 25 lit. k) din Legea nr. 10/1995, art. 548, art. 795, art. 799 C. civ. și ale art. 1.863 C. civ., recurenta aduce în dezbatere texte legale fără incidență față de chestiunea dezbătută și propune reevaluarea situației de fapt și a clauzelor contractuale, criticând modul în care instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a tras concluzia netemeiniciei, în parte, a pretențiilor sale, însă analiza acestor aspecte nu mai poate fi făcută în recurs, întrucât este proprie fazelor devolutive ale procesului și a fost deja realizată de instanțele de fond.

Înalta Curte observă că autoarea căii de atac a mai imputat instanței de apel încălcarea principiilor procesului civil, invocând încălcarea art. 6, art. 7, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 C. proc. civ., ce reglementează dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, legalitatea procesului civil, principiul contradictorialității și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, aspecte susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Însă, din examinarea memoriului de recurs, rezultă că aceste critici au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a arătat modalitatea în care principiile fundamentale ale procesului civil au fost nesocotite, ci s-a limitat doar la indicarea textelor legale prin care sunt reglementate, fără a prezenta argumente care să indice greșelile de procedură săvârșite de instanța de prim control judiciar la soluționarea căii de atac devolutive și care să ofere instanței de recurs reperele necesare pentru examinarea legalității deciziei din această perspectivă.

Prin urmare, nemulțumirea recurentei legată de decizia atacată, de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt și a statuat asupra pretențiilor sale, fără a deduce instanței de casare erori de judecată determinate de încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept, ori de încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este specifică unei căi de atac devolutive și nu mai poate fi reevaluată în recurs, cale extraordinară de atac, care urmărește să supună Înaltei Curți doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. așa fiind, o nouă analiză a situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, apărările intimatei expuse prin întâmpinare sunt fondate, așa încât Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1), rap. la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Va respinge însă și cererea intimatei-pârâte, regăsită la finalul întâmpinării, de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că aceasta nu a depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. și prin administrator special B., împotriva deciziei civile nr. 205/08.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2024.