ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2217/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18.02.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, obligarea pârâtei B. S.R.L. la livrarea cantității de 75.000 t de piatră brută derocată din cariera de piatră de la Voslobeni, jud. Harghita, la prețul prevăzut în contractul încheiat de părți; să pună la dispoziția reclamantei documentele prin care să dovedească deținerea și comercializarea legală a mărfii, documentele necesare individualizării, predării și transportului mărfii și documentele justificative necesare emiterii facturii ce reprezintă contravaloarea a 75.000 t piatră derocată; să facă dovada exercitării activității de exploatare a pietrei brute în conformitate cu prevederile Legii minelor nr. 85/2003 sau, după caz, a activității de intermediere și comercializare a pietrei brute derocate în conformitate cu legea; să depună dovada ridicării de către societatea reclamantă a cantității de 75.000 t piatră brută derocată; obligarea pârâtei la corectarea erorii contabile din factura nr. x/29.06.2019 prin stornarea acesteia, conform Ordinului MF 1802/2014, și la emiterea unei noi facturi în conformitate cu prevederile legale.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, solicitând: obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 357.000 RON, conform facturii nr. x/29.06.2019, emise în baza contractului de furnizare de produse nr. x/07.09.2018; obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităților de întârziere de 0,01% pe zi aferente debitului principal începând cu 08.08.2019 inclusiv și până la plata integrală și efectivă a debitului; obligarea debitoarei la plata cu cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03.07.2020, pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii.

La data de 22.10.2020, reclamanta a înregistrat o cerere de modificare a acțiunii prin care a solicitat să se constate imposibilitatea societății pârâte de executare a obligației contractuale de livrare a cantității de 75.000 t de piatră brută și a încetării de plin drept a contractului nr. x/07.09.2018 dintre părți pentru acest motiv, precum și anularea parțială a contractului nr. x/07.09.2018 și anularea în întregime a procesului-verbal de custodie încheiat la data de 07.09.2018.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 02.11.2020, pârâta a invocat excepția inadmisibilității capetelor de cerere nr. x, 3, 5 și 6 din acțiunea introductivă și inadmisibilitatea pretenției referitoare la constatarea imposibilității societății pârâte de executare a obligației contractuale de livrare a cantității de 75.000 t piatră brută.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la data de 12.11.2020, reclamanta a arătat că, prin modificarea cererii de chemare în judecată, a renunțat la judecata capetelor de cerere nr. x, 2, 3 și 4 din acțiunea introductivă.

Față de toate aceste modificări, în ședința din data de 17.05.2021 s-a pus în discuție obiectul excepției inadmisibilității invocată de pârâtă și aceasta a arătat că excepția vizează capătul 3 de cerere din acțiunea modificată, respectiv obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 și capătul de cerere privind constatarea imposibilității societății pârâte de executare a obligației contractuale de livrare a cantității de 75.000 t de piatră brută la data de 19.12.2018.

Prin sentința nr. 190/LP/09.10.2023, Tribunalul Satu Mare a admis excepția inadmisibilității cererilor prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 și constatarea imposibilității societății pârâte de executare a obligației contractuale de livrare a cantității de 75.000 t de piatră brută.

A respins cererile prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la stornarea facturii nr. x/18.06.2019 și constatarea imposibilității societății pârâte de executare a obligației contractuale de livrare a cantității de 75.000 t de piatră brută, ca inadmisibile.

A respins cererea prin care s-a solicitat încetarea de plin drept a contractului nr. x/07.09.2018 și acțiunea în anulare formulată de reclamanta pârâtă societatea C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) în contradictoriu cu pârâta reclamantă societatea D. S.R.L. (fosta B. SRL), ca neîntemeiate.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă D. S.R.L. (fosta B. SRL) în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri ambele părți au formulat apel.

Prin decizia nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL) împotriva sentinței nr. 190/LP/09.10.2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

A admis apelul declarat de apelanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva sentinței nr. 190/09.10.2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva pârâtei S.C. D. S.R.L. (fosta B. SRL); a constatat nulitatea parțială a contractului de furnizare produse nr. x/07.09.2018 și a procesului-verbal de custodie din data de 07.09.2018 în ceea ce privește cantitatea de 74.942,99 tone piatră brută; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii, din mai multe perspective.

Astfel, obiectul acțiunii principale precizate (modificate) avea patru capete de cerere, însă, în opinia recurentei, instanța de apel, prin admiterea apelului formulat de reclamanta-intimată, practic a admis doar în parte apelul, apelul privind primele două capete de cereri fiind respins, ceea ce nu rezultă din dispozitivul hotărârii, cu toate că la fila x din hotărârea instanței de apel se face vorbire și de primele două capete de cerere.

În primul rând, a susținut recurenta, ca și o chestiune de logică juridică, instanța de apel, în dispozitivul deciziei, trebuia să se pronunțe mai înainte asupra acțiunii reclamantei C. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) și apoi cu privire la cererea reconvențională, nu numai pentru faptul că o asemenea judecată este cea legală, ci și pentru faptul ca, măcar în mod aparent, să se observe că a avut dreptul la un proces echitabil.

Cum se poate vorbi de un proces echitabil, a mai arătat recurenta, dacă, mai întâi, s-a respins apelul său privind admiterea cererii reconvenționale și, apoi, s-a dispus anularea parțială a contractului și procesului-verbal de custodie în ce privește cantitatea, respectiv exact cantitatea a cărei contravaloare constituie obiectul cererii reconvenționale.

În al doilea rând, tot legat de dreptul la un proces echitabil, deși, prin acțiunea modificată s-a solicitat anularea în întregime a procesului-verbal de custodie, instanța de apel a dispus doar anularea parțială a procesului-verbal de custodie, ceea ce evident că, în afară de faptul că este o greșeală de judecată, se înscrie în motivul de recurs de la art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., mai cu seamă că și acest aspect ține de modalitatea de judecată cu precădere a cererii reconvenționale, după care s-a dat soluția privind acțiunea principală în așa fel încât să se confirme respingerea cererii reconvenționale. Acesta este motivul pentru care s-a dispus anularea doar în parte a procesului-verbal de custodie, doar cu privire la cantitatea 74.942,99 tone piatră brută.

În ce privește motivele contradictorii, s-a arătat că, dacă nu s-au admis primele două capete de cerere, ori instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primelor capete de cerere, înseamnă că acestea, cel puțin soluția de respingere a lor a rămas definitivă; hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii din moment ce s-a apreciat că pârâta-reclamantă nu ar fi în imposibilitate de a executa obligația contractuală de livrare a cantității de 75.000 tone de piatră brută și că nu se impune încetarea de drept a contractului.

Măcar cu privire la acest ultim capăt de cerere, anticipase recurenta că instanța de apel se va pronunța într-un fel, din moment ce din dezbaterile asupra motivelor de apel, completul de judecată a avut și o întrebare punctuală cu privire la sensul încetării contractului, la care, evident, nu a primit vreun răspuns plauzibil de la reprezentantul reclamantei-intimate.

S-a reamintit, în final, că, prin sentința primei instanțe s-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată, iar acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă în totalitate, cel puțin în ce privește acțiunea precizată, subliniindu-se, totodată, că, dacă instanța de apel a respins apelul formulat de C. S.R.L. cu privire la primele două capete de cerere nu s-ar fi putut ajunge la anularea parțială a contractului și a procesului-verbal de custodie, întrucât nu subzistă nici un motiv de nulitate pentru anularea celor două acte, nici cele clasice și nici cele aplicate greșit de instanța de apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că are în vedere dispozițiile art. 1207 – 1209 din C. civ.

Astfel, în primul rând, instanța de apel trebuia să dea eficiență prevederilor de la alin. (4) al art. 1207 din C. civ., iar, în al doilea rând, rezultă din textul alin. (1) că eroarea trebuie să existe la momentul încheierii contractului, ceea ce exclude din start ca, pentru acest motiv, să anuleze parțial contractul.

Este imposibil ca reclamanta-intimată să fi fost, la momentul încheierii contractului, în eroare cu privire la întreaga cantitate de 200.000 tone, din moment ce achitase cantitatea de 125.000 tone de piatră și datorită faptului că nici măcar cantitatea de 20 de tone de piatră nu se poate livra instantaneu.

De fapt, nici reclamanta-intimată nu afirmase că la început ar fi fost în eroare cu privire la cantitatea de 74.942,99 tone de piatră, ci a arătat că, după livrarea cantității de 125.057,01 tone, a constat că recurenta nu mai poate livra restul de 74.942,99 tone, ceea ce nu mai este o eroare, ci eventual motiv de reziliere a contractului, dar pentru aceasta exista o altă procedură și nu cea urmată de reclamanta-intimată.

În schimb, pentru a respinge cererea reconvențională, instanța de apel a creat o motivație juridică forțată, prin aplicarea greșită a art. 1207 alin. (1) din C. civ. și prin neaplicarea alin. (4) al aceluiași articol.

În situația în care intimată-reclamanta s-ar fi aflat în eroare la momentul încheierii contractului ar fi trebui să semnaleze că îi lipsește cantitatea de 74.942,99 tone; cu toate acestea, o asemenea notificare nu a fost primită, în pofida faptului că ea trebuia făcută în ziua încheierii contractului, după cum se interpretează art. 1207 alin. (1) din C. civ.

Considerentele din decizia apelată privind constatările din raportul de expertiză trebuie să fie înlăturate, din moment ce expertiza făcea referiri la actele contabile ulterioare încheierii contractului, deci iarăși nu se mai poate vorbi de momentul încheierii contractului.

Datorită caracterului de bunuri fungibile, nimeni nu poate determina pentru care parte ar fi fost în eroare reclamanta-intimată, pentru cea achitată, ori pentru cea neachitată.

Dacă ar fi fost încheiate două contracte separate, unul pentru 125.057,01 tone, iar celălalt contract pentru 74.942,99 tone, deci la gramaj, atunci s-ar fi putut aplica alin. (1) de la art. 1207 din C. civ., dar fiind un singur contract nu se mai poate vorbi de momentul încheierii contractului.

De altfel, contractul s-a anulat numai parțial, ceea ce constituie un motiv contradictoriu, din moment ce, pe parcurs, constatase reclamanta-intimată că îi lipsesc 74.942,99 tone, nu la momentul încheierii contractului; doar dacă era vorba de momentul încheierii contractului s-ar fi putut aplica art. 1209 privind eroarea, însă nu este rezonabil și firesc ca numai față de cantitatea de 74.942, 99 tone să fie în eroare, iar pentru restul de 125.057,01 tone să nu fie în eroare.

Nici în contabilitatea celor două firme nu rezultă o asemenea departajare, așadar, raționamentul potrivit căruia la momentul încheierii contractului reclamanta-intimată se afla în eroare fiind greșit. În consecință s-a aplicat greșit legea, respectiv art. 1207 din C. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a invocat dispozițiile art. 2103 din C. civ., privind depozitul și a susținut că instanța de apel nu a înțeles sensul procesului-verbal de custodie.

De fapt și acesta constituie un motiv contradictoriu din moment ce atât contractul de vânzare-cumpărare, cât și procesul-verbal de custodie s-au încheiat pentru aceeași cantitate de piatră, nu pentru o altă cantitate. Dacă s-a vândut cantitatea de 200.000 tone de piatră, cum să se primească în depozit aceeași cantitate, dacă scopul nu era acela de a păstra în custodie piatra până la data plății efective. Custodia este foarte uzitată când între părțile contractante nu există o încredere perfectă și atunci se încheie un act de custodie, însă doar pentru a garanta că până la plată piatra se află în custodie.

În momentul de față, practic, instanța de apel a anulat instrumentul de garanție pentru cantitatea de 74.942,99 tone de piatră, neachitată.

În ce privește constatarea imposibilității executării unei obligații contractuale, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, acest lucru excedează puterii judecătorești, din moment ce nu pentru situația invocată de apelantă se poate pronunța încetarea contractului, ci pentru cele menționate expres de art. 1321 din C. civ., apelanta făcând confuzie regretabilă între neîndeplinirea condiției și o eventuală neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

De regulă, în caz de forță majoră se poate constata imposibilitatea executării unei obligații, ca o excepție de neexecutare, nu ca acțiune directă; cu alte cuvinte, din moment ce nu se solicită executarea unei obligații, ci constatarea imposibilității executării, acțiunea devine inadmisibilă.

Nici critica privind lipsa parțială a bunului, reprezentând obiectul contractului, nu constituie motiv de nulitate, atâta timp cât obiectul obligației a fost determinat, fiind indicată cantitatea de piatră brută vândută. Obiectul contractului fiind format din bunuri de gen, este limpede că o eventuală inexistență a bunului nu are drept consecință nulitatea contractului, mai cu seamă că piatra a existat în cantitatea contractată, fiind confirmat prin încheierea procesului-verbal de custodie.

În continuare recurenta a făcut referire la modalitatea de acces a cumpărătorului la piatră, la modalitatea de facturare și discuțiile recurentei privind TVA sau pretinsele dovezi de executare a obligației de livrare de către recurentă a cantității de 75.000 tone piatră, care a făcut obiectul cererii reconvenționale, prezentând, pe larg, o serie de elemente factuale.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenta a transmis răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În motivarea recursului pârâta a indicat ca temei de drept al cererii formulate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, prin relaționare cu principiul dreptului la un proces echitabil, se invocă teza existenței unor motive contradictorii. Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, susținerile recurentei prin care se critică decizia atacată prin raportare exclusiv la dispozitivul acesteia, cu ignorarea considerentelor instanței de apel, nu sunt fondate, având în vedere efectul admiterii apelului din perspectiva dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora,"în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată" și faptul că instanța de apel a arătat în ce măsură a fost schimbată sentința criticată, soluția fiind în concordanță cu considerentele hotărârii atacate, neexistând nicio contradicție în ceea ce privește dispozitivul.

Verificând conținutul deciziei recurate se constată că aceasta cuprinde motivele pentru care a fost menținută soluția primei instanțe în ceea ce privește solicitările reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la stornarea facturii nr. x/29.06.2019 și constatarea imposibilității acesteia de executare a obligației de livrare a cantității de 75.000 tone.

De asemenea, în privința petitului prin care s-a solicitat încetarea contractului, instanța de apel a reținut că rezilierea presupune drept condiție primordială existența unei obligații născute dintr-un contract valabil încheiat, iar analiza unei eventuale neîndepliniri a obligației urmează a se realiza în mod subsecvent și doar în măsura în care nu este reținută o cauză prealabilă de ineficiență a contractului, precum nulitatea acestuia.

În continuare au fost analizate cu prioritate motivele de apel prezentate de apelanta-reclamantă, soluția asupra căii de atac formulate de apelanta-pârâtă, care viza cererea reconvențională, fiind dată după pronunțarea asupra valabilității contractului.

Așa fiind, modul de redactare a dispozitivului deciziei recurate, prin prezentarea mai întâi a soluției dată apelului pârâtei-reclamante și, ulterior, a celei aferente apelului reclamantei-pârâte, nu are nicio relevanță în privința raționamentului expus de instanța de prim control judiciar, câtă vreme în cuprinsul considerentelor, dar și între considerente și dispozitiv nu este nicio contradicție.

De vreme ce apelul este devolutiv, această modalitate de soluționare a cauzei este în deplină concordanță cu dreptul la un proces echitabil, căci echitatea se raportează la proces, în ansamblul său, iar instanța de apel are o jurisdicție deplină asupra faptelor și dreptului și este în măsură să asigure gradul de jurisdicție cerut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cum, instanța de apel a analizat în integralitate ambele apeluri formulate în cauză, a examinat îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale prin raportare la valabilitatea contractului, și a arătat temeiurile pentru care s-a admis apelul reclamantei-pârâte, iar apelul pârâtei-reclamante a fost respins, prezentând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra celor două căi de atac devolutive, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susținut că are în vedere dispozițiile art. 1207 – 1209 din C. civ., făcând referire, cu precădere, la alin. (1) și (4) ale art. 1207 din același cod. Prin argumentele invocate, s-a arătat, în esență, că intimata-reclamantă nu s-a aflat în eroare la momentul încheierii contractului, că a fost achitată cantitatea de piatră efectiv livrată și că lipsa cantității de piatră pentru care s-a dispus nulitatea parțială a contractului ar reprezenta, eventual motiv de reziliere.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a verificat întrunirea condițiilor erorii prin raportare la situația de fapt ce rezultă din probele administrate, efectuând o analiză a susținerilor și apărărilor părților și a concluzionat că acestea sunt îndeplinite în cauză, astfel încât se impune aplicarea sancțiunii nulității în limita celor relevate în considerentele hotărârii recurate, în sensul intervenirii nulității parțiale a contractului de furnizare de produse nr. x/07.09.2018 și a procesului-verbal de custodie din data de 07.09.2018, în ceea ce privește cantitatea de 74.942,99 tone piatră brută, cantitate pe care recurenta nu o deținea la momentul încheierii contractului.

Este important de menționat că starea de fapt determinată de instanța de apel în urma probatoriului administrat și chestiunile legate de faza negocierii și încheierii contractului de furnizare, ce a avut în vedere un obiect care nu exista, în întregime, în materialitatea lui, apelanta-reclamantă având în aceste condiții o reprezentare eronată a realității, nu mai pot fi repuse în discuție, fiind aspecte de netemeinicie.

Criticile recurentei potrivit cărora, în situația în care intimată-reclamanta s-ar fi aflat în eroare la momentul încheierii contractului ar fi trebui să semnaleze că îi lipsește cantitatea de 74.942,99 tone; cu toate acestea, o asemenea notificare nu a fost primită, în pofida faptului că ea trebuia făcută în ziua încheierii contractului, după cum se interpretează art. 1207 alin. (1) din C. civ., nu sunt fondate.

Astfel, conform art. 1207 alin. (1) din C. civ. "partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului".

În acord cu susținerile intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nicidecum conținutul acestor dispoziții legale nu impun o notificare a erorii la momentul încheierii contractului, așa cum pretinde recurenta, ci doar ca viciul de consimțământ să fi existat la data încheierii contractului, chiar dacă aceasta ar fi fost cunoscută ulterior. Prin urmare, cunoașterea cauzei de nulitate ulterior încheierii contractului, respectiv după preluarea pietrei brute și cântărirea acesteia, nu impune concluzia că la momentul încheierii contractului nu ar fi existat cauza de nulitate.

Afirmațiile recurentei în sensul că instanța de apel trebuia să dea eficiență art. 1207 alin. (4) din C. civ., text de lege care prevede că "Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare", sunt lipsite de consistență juridică și aduc în dezbatere chestiuni legate de procesul deliberativ.

Se observă că, în speță, judecătorul a soluționat litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile, așa cum impun, de altfel, dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. și, procedând la examinarea coroborată a prevederilor art. 1207-1209 C. civ., a prezentat cerințele necesare pentru a fi atrasă sancțiunea nulității, aspectele legate de aplicabilitatea sau nu a respectivului text legal constituind o componentă a raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate.

Cât privește susținerile recurentei care se referă la înlăturarea considerentelor din decizia atacată a constatărilor cuprinse în raportul de expertiză, întrucât expertiza face referiri la actele contabile ulterioare încheierii contractului, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi avute în vedere în faza procesuală a recursului, în condițiile în care aprecierea asupra utilității și concludenței probelor constituie apanajul instanțelor devolutive.

Înalta Curte constată că recurenta face o confuzie evidentă cu privire la caracterul bunurilor menționate în contractul de furnizare de produse și în procesul-verbal de custodie, considerându-le bunuri fungibile și susținând că astfel nu se poate diferenția asupra cărei părți din întreaga cantitate era în eroare intimata-reclamantă și asupra cărei părți nu, în condițiile în care acestea și-au pierdut caracterul de bunuri fungibile prin individualizare, instanța de apel reținând, în mod corect, următoarele: "Calitatea de bunuri de gen a pietrei brute nu poate duce la reținerea valabilității contractelor prin prisma principiului res genera non pereunt din moment ce părțile prin voința lor au privit cantitatea de 200.000 tone piatră brută ca fiind un bun individualizat. Existența ei sub formă derocată a reprezentat un element esențial la încheierea contractului de furnizare și a celui subsecvent de depozit, fiind exclusă orice acțiune ulterioară de dizlocare a pietrei din carieră."

Așa fiind, instanța supremă reține că niciuna dintre criticile recurentei nu impun concluzia unei interpretări sau aplicări greșite a dispozițiilor art. 1207–1209 din C. civ., ele urmând a fi respinse ca nefondate.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta a menționat că are în vedere dispozițiile art. 2103 din C. civ., privind depozitul, subliniind că instanța de apel nu a înțeles sensul procesului-verbal de custodie, în opinia recurentei acesta reprezentând un "instrument de garanție".

În speță, nu poate fi vorba despre o interpretare sau aplicare greșită a prevederilor art. 2103 din C. civ., conform cărora: "(1) depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură. (2) remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepția cazului când depozitarul deține deja bunul cu alt titlu".

Așa cum a reținut, în mod corect, instanța de apel, procesul-verbal de custodie reprezintă, din punct de vedere juridic un contract de depozit, încheiat în considerarea Contractului de furnizare de produse din data de 07.09.2018, prin care recurenta se obliga să păstreze cantitatea de piatră pentru o perioadă de 12 luni.

De asemenea, în aplicarea dispozițiilor legale incidente, în mod judicios a reținut instanța de apel că "nașterea valabilă a contractului de depozit este exclusă întrucât din punct de vedere juridic acesta intră în categoria contractelor reale, predarea bunului ce constituie obiectul său derivat constituind o condiție de valabilitate impusă de art. 2103 alin. (2) C. civ. Tocmai de aceea, absența cantității de 74.942, 99 tone piatră brută impune reținerea incidenței nulității parțiale cu privire la contractul de furnizare și procesul-verbal de custodie ca efect al incidenței erorii și a nevalabilității parțiale a obiectului, sens în care se impune admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă".

În continuare, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține că nu există nicio confuzie între condițiile de valabilitate ale contractului de depozit impuse de art. 2103 C. civ. și art. 1321 C. civ., întrucât constatarea nulității parțiale a Procesului-verbal de custodie face inutilă analiza unei cauze de încetare a contractului, în condițiile în care acesta nu a fost valabil încheiat în ceea ce privește cantitatea de 74.942,99 tone piatră.

Criticile recurentei privind caracterul de bunuri de gen a pietrei nu pot fi primite, având în vedere pierderea caracterului de bunuri fungibile prin individualizare, așa cum s-a arătat, de altfel, anterior.

Susținerile recurentei care fac referire la modalitatea de acces a cumpărătorului la piatră, la modalitatea de facturare și la discuțiile recurentei privind TVA sau la pretinsele dovezi de executare a obligației de livrare de către recurentă a cantității de 75.000 tone piatră, care a făcut obiectul cererii reconvenționale, precum și toate celelalte elemente factuale expuse pe larg în finalul cererii de recurs, aduc în dezbatere probele administrate și tind la schimbarea situației de fapt, chestiuni care nu pot forma obiect de analiză în recurs față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 1207-1209 C. civ., cât și a prevederilor art. 2103 din același cod, în concordanță cu sensul acestor norme legale.

Raportat la aspectele reținute anterior, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu își găsește incidența în speță, astfel încât toate criticile subsumate acestuia vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, și, față de această soluție, constată că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată solicitate de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. A. SRL), Înalta Curte o va respinge ca nefondată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L., prin E., împotriva deciziei nr. 66/2024-A din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

Respinge ca nefondată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă S.C. C. S.R.L. (fostă S.C. A. SRL).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2024.