ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1737/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1737/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta Fundația Județeană de Tineret Vâlcea, în

contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și D.G.F.P. Vâlcea a solicitat

anularea Deciziei nr. 109/2007 emisă de A.N.A.F. și a Deciziei de

impunere nr. 5/2007 emisa de D.G.F.P. Vâlcea, prin care s-a stabilit în sarcina

sa suma de 627.641 lei.

In motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat

că în perioada 8 septembrie 2006 - 31 octombrie 2006, pârâta D.G.F.P.

Vâlcea a efectuat inspecția fiscală generală având ca obiect

modul de calcul, înregistrare, declarare și virare a obligațiilor la

bugetul general consolidat, iar prin raportul de inspecție fiscală,

organul de inspecție a reținut obligații fiscale de plată

în cuantum total de 627.641 lei reprezentând obligații suplimentare,

dobânzi, penalități, stopaj de sursă și

penalități de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 30

septembrie 2004.

A susținut reclamanta că organele de control

învestite cu soluționarea contestației formulate împotriva raportului

de inspecție fiscală au reținut, în mod eronat că nu a

motivat în fapt și în drept contestația formulată.

S-a mai arătat că, în mod greșit organele

fiscale au apelat la procedeul impunerii prin estimare, în condițiile în

care existau suficiente înscrisuri ce puteau contribui la stabilirea

situației de fapt reale și a bazei de impozitare corecte.

În continuare s-a susținut că și în

situația în care nu a ținut o evidență contabilă, dar

a prezentat totuși documente justificative în vederea stabilirii acestei

baze, respectiv facturi și contracte de închiriere, chitanțe,

organele de control au încălcat principiul rolului activ potrivit

căruia puteau utiliza toate informațiile și documentele necesare

pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului,

astfel încât, aceasta să fie cea reală.

În final s-a arătat că organele de inspecție

fiscală nu au precizat temeiul juridic al estimării și au

aplicat greșit criteriul prevăzut de art. 15 alin. (1) C. proc.

fisc., nefolosind ca și criteriu de estimare, prețul

tranzacțiilor efectuate de reclamantă în perioada 1 octombrie 2001 -

30 septembrie 2004, ci o medie a TVA, colectată în perioada trimestrului

IV, 2004-2005, perioadă în care fundația și-a constituit și

declarat taxa pe valoarea adăugată.

Reclamanta a formulat și cerere de suspendare a

executării actelor administrative contestate, renunțând la

această cerere în ședința publică de la 28 noiembrie 2007.

In cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice

contabile, având ca obiectiv stabilirea prin studierea documentelor primare

și a evidențelor contabile și fiscale ale reclamantei, dacă

obligații fiscale impuse au fost corect calculate, iar la termenul de

judecată de la 2 septembrie 2008 s-a depus la dosarul cauzei raportul de

expertiză contabilă, efectuat de expert G.L.

Prin sentința civilă nr. 513 din 10 februarie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta

Fundația Județeană de Tineret Vâlcea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut următoarele:

- prin Decizia nr. 109/2007, pârâta A.N.A.F. -

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins

ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă

împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 50199 din 9 ianuarie

2007, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 5/2007;

- prin actele administrative contestate s-a reținut

că în timpul inspecției fiscale s-a constatat că reconstituirea

evidenței contabile aferentă anilor 2001 - septembrie 2004, nu a fost

definitivată, nu au fost depuse declarațiile privind obligațiile

de plată către bugetul consolidat al statului pentru perioada 1

ianuarie 2001 - 30 septembrie 2004, în baza art. 15 alin. (1) din O.G. nr.

92/2003, procedându-se la estimarea taxei pe valoarea adăugată

colectată, luându-se ca bază de calcul trimestrul IV 2004 și

anul 2005

- pentru aceeași perioadă s-a reținut

că reclamanta nu a declarat la organul fiscal teritorial obligațiile

de plată referitoare la impozitul pe venitul din salarii și debitele

privind contribuțiile sociale și fondurile speciale;

- a mai reținut instanța de fond că, urmare

a inspecției fiscale efectuată de către organul de control din

cadrul D.G.F.P. Vâlcea s-a constatat că pentru perioada verificată,

reclamanta nu a ținut "evidențele contabile și fiscale

și nici nu a depus la organul fiscal situații financiare și

declarații fiscale, iar împrejurarea de fapt menționată a fost

recunoscută de către reclamantă atât în faza procedurii

prealabile administrative, cât și în cuprinsul cererii de chemare în

judecată

- a constatat instanța de fond că din coroborarea

dispozițiilor art. 66 din O.G. nr. 92/2003 (în forma în vigoare la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată) și ale art.

65.1 din H.G. nr. 1050/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare

a O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, raportat la

materialul probator administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse de

către reclamantă și concluziile raportului de expertiză

contabilă, din care reiese că reclamanta nu a condus pe perioada

supusă controlului o evidență contabilă, rezultă

că, în mod legal, organele de control fiscal au procedat la determinarea

bazei de impunere prin estimare;

- s-a mai reținut că, atât la momentul

efectuării inspecției, cât și la momentul introducerii cererii

de chemare în judecată, reclamanta a arătat că nu a avut

organizată activitatea de evidență contabilă și

fiscală, iar invocarea principiului rolului activ prevăzut de art. 7

C. fisc., nu se poate reține în asemenea condiții.

- pe de altă parte curtea de apel a reținut

că

reclamanta

nu a produs nici

o probă din care să reiasă netemeinicia măsurii dispuse de

D.G.F.P. Vâlcea în ceea ce privește aprecierea bazei de impunere prin

metoda estimării;

- criteriile avute în vedere de către organele de

control la estimarea bazei de impunere sunt prevăzute în dispozițiile

art. 66 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, respectiv prețul de

piață al tranzacției sau al bunului impozabil, astfel încât,

instanța de fond a înlăturat critica reclamantei privind

nelegalitatea aplicării de către inspectorii din cadrul pârâtei a

criteriului reprezentat de media TVA, colectată de reclamantă în

perioada în care și-a constituit și declarat taxa pe valoarea

adăugată;

- în acest sens, s-a constatat că reclamanta nu a

administrat nici o probă din care să reiasă nelegalitatea

actelor administrative contestate, preluând și prin cererea de chemare în

judecată argumentele de ordin general prezentate în faza

administrativă prealabilă;

- în ceea ce privește concluziile raportului de

expertiză tehnică efectuată în cauză, Curtea a reținut

că referitor la cuantumul taxei pe valoarea adăugată, stabilit

pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 30 septembrie 2004, acesta a fost determinat

sub rezerva modificărilor în situația în care s-ar descoperii facturi

din categoria celor considerate casate sau distruse;

- în considerarea acestor aspecte menționate de

către expertul contabil, instanța de fond, având în vedere și

împrejurarea că pentru perioada supusa controlului evidența

fiscală și contabilă a reclamantei nu s-a realizat, a

înlăturat mențiunile raportului de expertiză, în ceea ce

privește cuantumul T.V.A. datorat, iar în ceea ce privește impozitul

pe veniturile din salariu, contribuții și fonduri speciale, a

reținut că în mod eronat expertul contabil a analizat și

perioada de până la 30 septembrie 2006, în condițiile în care

raportul inspecție fiscală a cuprins perioada de până la 31

august 2006.

În consecință, Curtea de apel a omologat în parte

concluziile raportului expertiză tehnică contabilă efectuat în

cauză și a concluzionat că față de aspectele de fapt

prezentate și de dispozițiile art. 66 din O.G. nr. 92/2003, art. 65.1

și art. 65.2 din H.G. nr. 1050/2004, actele administrative fiscale

contestate sunt legale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta Fundația Județeană de Tineret Vâlcea, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se întemeiază pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă aduce critici sentinței

atacate susținând, în esență, că aceasta nu cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței

și nici în detaliu considerentele pentru care au fost înlăturate

apărările sale, cât și materialul probator administrat în

cauză, materializat într-o expertiză contabilă de specialitate.

De asemenea, în motivarea sentinței atacate s-au

strecurat și motive contradictorii constând în faptul că, deși

în considerente instanța face trimitere la dispozițiile art. 66 C.

proc. fisc. pentru a justifica legitimitatea măsurilor organelor de

control, în același timp ignoră aceste dispoziții care impuneau

o anumită conduită organelor fiscale, ce nu a fost respectată.

Al doilea motiv de recurs vizează situația

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, în

esență, recurenta arată că și în situația în care

în perioada ianuarie 2000 - septembrie 2004 nu a ținut o

evidență contabilă, instanța de fond, asemenea organului de

control, în mod eronat a apreciat că procedura impunerii este cea prin

estimare conform art. 66 și art. 81 alin. (4) C. proc. fisc. și pct.

65.1 din H.G. nr. 1050/2004, în condițiile în care existau suficiente

înscrisuri ce puteau contribui la stabilirea situației de fapt reale

și a bazei de impunere corecte iar criteriile ce au fost avute în vedere

pentru stabilirea obligațiilor suplimentare prin estimare nu se

încadrează în cele prevăzute de lege.

Se arată că motivarea instanței care

înlătură apărările invocate se bazează pe textul pct.

65.1 din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală care

„adaugă la lege” și nu pe dispozițiile Codului de procedură

fiscală.

În opinia recurentei, instanța de fond a

pronunțat o sentință netemeinică și nelegală

întrucât nu a ținut seama și de concluziile raportului de

expertiză contabilă, care în urma analizării unor documente

și evidențe contabile și fiscale neconstituite a stabilit sume

al căror cuantum este mult mai apropiat de realitate, apreciind că se

impune anularea parțială a actelor administrativ fiscale contestate

pentru suma de 111.128 lei.

D.G.F.P. Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că motivele

de recurs sunt neîntemeiate întrucât sentința atacată respectă

cerințele art. 261 alin. (1) C. proc. civ. iar aplicarea metodei estimării

este legală, la fel și obligațiile stabilite în sarcina

recurentei.

A.N.A.F. a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin

care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în

esență, că motivele de recurs invocate sunt nefondate, iar criticile

recurentei referitoare la criteriile avute în vedere la stabilirea

obligațiilor fiscale prin metoda estimării nu pot fi reținute în

soluționarea favorabilă a cauzei întrucât nu au fost formulate

și în calea administrativă de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care

există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât

și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că

acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs îl apreciază ca

fiind nefondat.

Se constată, contrar celor susținute de

recurentă, că sentința recurată cuprinde toate

mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ.,

regăsindu-se în considerentele acesteia motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței pentru soluția adoptată în

dispozitiv.

Rezultă în mod clar faptul că prima

instanță a reținut că aplicarea metodei estimării în

ceea ce privește stabilirea obligațiilor fiscale impuse recurentei

prin actele contestate este una legală.

De asemenea, sunt arătate motivele pentru care a fost

omologat numai în parte raportul de expertiză efectuat în cauză cât

și considerentele pentru care au fost înlăturate susținerile

recurentei-reclamante pentru obținerea unei soluții favorabile.

În ceea ce privește criticile care se subsumează

motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acestea

sunt de asemenea nefondate.

Necontestat este faptul că perioada supusă

inspecției fiscale a fost ianuarie 2001 – 31 august 2006, iar pentru

perioada ianuarie 2001 – septembrie 2004 recurenta nu a ținut

evidențele contabile și fiscale și nici nu a depus la organul

fiscal situații financiare și declarații fiscale, fapt de altfel

recunoscut de aceasta.

În acest context, în mod corect instanța de fond a

apreciat legalitatea actelor administrative fiscale în raport de prevederile

art. 66 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

republicată, coroborat cu pct. 65.1 și 65.2 din H.G. nr. 1050/2004,

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, care

dispun, în esență, că estimarea bazelor de impunere are loc în

situațiile în care contribuabilul nu depune declarații fiscale

și nu conduce evidență contabilă fiscală, iar organul

fiscal pentru estimare va identifica unele elemente care sunt cele mai

apropiate situației de fapt fiscale, luând în considerare prețul de

piață al tranzacției sau al bunului impozabil, precum și

informațiile și documentele existente la dosarul fiscal al

contribuabilului, relevante pentru impunere.

Prin urmare, în lipsa unei evidențe contabile sau

fiscale, în mod corect organul fiscal a determinat mărimea bazei de impunere

prin estimare, cu atât mai mult cu cât recurentei îi reveneau obligațiile

menționate, iar aceasta nu-și poate invoca propria culpă, susținând

aplicarea greșită a procedurii estimării de organul fiscal.

De asemenea, criticile referitoare la faptul că a avut

loc o aplicare eronată în cauză a dispozițiilor pct. 65.1 din

H.G. nr. 1050/2004, întrucât acestea „adaugă la lege”, fiind nelegale, nu

pot fi reținute pentru că nu a fost invocată și nici

constatată nelegalitatea acestora.

În mod corect prima instanță nu a reținut

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză pentru că

refacerea evidenței contabile se putea face și lua în considerare

doar în situații obiective, care nu au fost dovedite și nici cel

puțin invocate.

Mai mult, chiar în răspunsul la obiecțiunile

formulate, expertiza contabilă reține că în ceea ce

privește TVA colectată în perioada 1 ianuarie 2010 - 30 septembrie

2004, organul de inspecție, în lipsa întocmirii evidenței contabile

și a jurnalelor de vânzări, cât și a neprezentării

documentelor de evidență primară a procedat la estimarea bazei

de impozitare și a TVA în mod legal, astfel că susținerile

recurentei privind estimarea incorectă a TVA pentru această

perioadă sunt nefondate.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II,

coroborat cu art. 20 din Legea nr. 2004, cu modificările și

completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fundația

Județeană pentru Tineret Vâlcea, împotriva sentinței civile nr.

513 din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 martie 2010.