ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, precizată la data de 06.06.2006, reclamantul Baroul București a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, D. și, în calitate de intervenientă forțată, Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București, solicitând să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a actului de donație autentificat de fostul Notariat de Stat sub nr. x din 17 aprilie 1951 și să se admită acțiunea în revendicare imobiliară, urmând ca pârâta D. să fie obligată să restituie reclamantului și intervenientei forțate, în deplină proprietate și în pașnică și netulburată folosință, imobilul compus din teren și construcții, situat în Municipiul București, cu fațada pe str. x, iar cu partea din spate pe str. x.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că actul de donație, prin care imobilul a fost înstrăinat fără echivalent din patrimoniul fostului Colegiu al Avocaților Ilfov (al cărui succesor este reclamantul) și al fostei Case Locale de Asigurări a Avocaților (care făcea parte din Colegiul Avocaților Ilfov) în favoarea Confederației Generale a Muncii din R.P.R., este lovit de nulitate, deoarece nu au existat decizii emise de Adunarea Generală a Avocaților și de Adunarea Generală a fostei Case Locale de Asigurări a Avocaților, prin care să se fi încuviințat această măsură gravă a înstrăinării fără echivalent a bunului. Nici în ceea ce o privește pe donatară nu se face referire în actul de donație la existența vreunei decizii a unui organ legal competent de a accepta donația.

S-a mai susținut că este de notorietate lipsa oricărei legături de interese sau de cooperare între cele două donatoare și donatară, beneficiară a donației, actul fiind încheiat ca urmare a dispozițiilor fostului P.C.R. și ale fostului guvern comunist, ceea ce atrage nulitatea actului juridic, pentru lipsa cauzei, ori pentru cauză falsă sau ilicită.

Prin întâmpinare, pârâta D. a invocat excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, necompetența materială a tribunalului și lipsa calități procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea de ședință din data de 22.01.2007, instanța a respins excepția de netimbrare, precum și a necompetenței materiale a tribunalului, iar prin încheierea din data de 12.02.2007 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cu motivările cuprinse în aceste încheieri.

La data de 21.05.2007, pârâta a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 28.05.2007, excepția a fost respinsă, cu motivarea că, în cauza de față, reclamanta solicită tocmai constatarea nulității actului de donație, adică tinde la realizarea tocmai a ipotezei prevăzute de textul legal invocat de pârâtă, pentru a putea apoi să pretindă restituirea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare.

Prin Sentința civilă nr. 1354/05.11.2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu s-a făcut dovada lipsei cauzei la momentul încheierii contratului de donație autentificat sub nr. 2603 la data de 17.04.1951 sau că această cauză nu ar fi fost licită și morală.

Simpla prezumție de notorietate a lipsei unor relații între cele două semnatare ale actului de donație, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu a putut duce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic. Deși reclamantul a susținut că în fapt donația nu a reprezentat un act liber de voință din partea donatorului, cu intenția de a gratifica pe donatară, ci a fost consecința dispozițiilor guvernului de la acea vreme și a P.C.R., nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Donația a fost încheiată în forma autentică cerută de lege, iar părțile au fost legal reprezentate. În măsura în care reclamantul ar fi contestat valabilitatea delegațiilor de reprezentare, avea obligația să facă dovada celor susținute.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul Baroul București și intervenienta Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București. Prin Decizia civilă nr. 233 A din 13 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-au admis apelurile formulate, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat de fostul Notariat de Stat București 1, Biroul nr. 2, sub nr. x/17.04.1951, s-a admis acțiunea în revendicare și a fost obligată pârâta să lase reclamantului și intervenientei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, cu fațada pe str. x și cu partea din spate pe str. x.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Baroul București, excepție care a fost reiterată în apel de pârâtă, Curtea a reținut că această excepție a fost invocată de pârâtă și în fața instanței de fond care, prin încheierea de ședință din data de 12.02.2007, a respins-o cu motivarea că Baroul București este continuatorul Colegiului de Avocați Ilfov, iar Filiala București a Casei de Asigurări a Avocaților este continuatorul Casei Locale de Asigurări a Avocaților din Colegiul Ilfov.

Chiar dacă excepția lipsei calității procesuale active este o excepție de ordine publică, ce poate fi invocată în orice fază a procesului, câtă vreme a existat o dezlegare din partea instanței de fond asupra acestei apărări promovate de pârâtă, pe cale de excepție, iar soluția nu a fost atacată cu apel de către pârâtă, invocarea aceleiași apărări, în etapa de control judiciar este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 294 din C. proc. civ.

Cu privire la aspectele de fond ale litigiului, Curtea a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum și depozițiile martorilor audiați, care au format convingerea instanței că apelanții au făcut dovada, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1169 din C. civ. coroborate cu cele ale art. 967 și ale art. 813 din C. civ., că actul de donație contestat nu întrunește cerințele de fond și de formă pentru încheierea sa valabilă.

Instanța de apel a reținut că actul din 16 aprilie 1951 a fost o donație formală deoarece, astfel cum rezultă și din cuprinsul actului, donatara se afla în posesia imobilului anterior îndeplinirii acestei formalități de consolidare a modalității de dobândire a imobilului de către intimata-pârâtă.

Persoana care a semnat în numele donatorilor era, de asemenea, un membru al fostului Partid Comunist și nicidecum nu avea funcția de președinte ori de director al Colegiului de Avocați, pentru a îndeplini calitatea de reprezentant al donatorului față de dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 60/1951 și ale art. 45 lit. a) din Decretul nr. 39/1950.

Instanța a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 813 din C. civ., validitatea actului de donație este condiționată de existența formei autentice a actului. Această cerință, potrivit principiului simetriei actelor juridice, precum și principiului potrivit căruia forma actelor accesorii este condiționată de actul principal - accesorium sequitur principale - trebuia îndeplinită și de delegațiile primite de reprezentanții părților actului juridic, neexistând, sub acest aspect, nicio dovadă în ce privește autenticitatea delegațiilor pe care le-au primit reprezentanții donatorilor și al donatarei.

Curtea a reținut, de asemenea, că nu a fost îndeplinită o altă condiție de validitate a actului de donație, respectiv, existența și valabilitatea cauzei acestuia. Lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a gratifica, sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității absolute.

Actul de donație, în speța de față, s-a făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica intimata, ci pentru schimbarea statutului social și pentru ca bunul să dobândească un regim juridic agreat, concordant noii ordini sociale în care proprietatea privată, deși recunoscută prin Constituție, era în fapt încălcată.

Împotriva menționatei decizii a declarat recurs pârâta D.

Prin Decizia nr. 1537/21.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

«Imobilul în litigiu, situat în București, str. x, a făcut obiect al donației autentificate sub nr. x din 17.04.1951 la Notariatul de Stat București - Biroul nr. 2, contract încheiat între Colegiul Avocaților Ilfov și Casa Locală de Asigurări a Avocaților din Colegiul Ilfov, în calitate de donator, și Confederația Generală a Muncii din R.P.R., în calitate de donatar.

În aceste condiții, fiind vorba despre un imobil donat unei persoane juridice printr-un contract de donație încheiat în formă autentică, potrivit art. 813 C. civ., imobilul intră sub incidența art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001, conform căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și "imobilele donate (...) statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".

În consecință, prezenta acțiune intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în forma de reglementare în vigoare la momentul formulării sale, respectiv 13.02.2006, care nu cerea ca donatarul să fie persoană juridică de drept public. În ceea ce privește condiția ca donația să fi fost constatată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest aspect a fost soluționat irevocabil prin respingerea excepției prematurității acțiunii, această excepție nefiind criticată în calea de atac a apelului. În motivarea respingerii acestei excepții, menționată în cuprinsul încheierii din 28.05.2007, se arată că, prin prezenta acțiune, reclamanta solicită tocmai pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea actului de donație, etapă cerută de Legea nr. 10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Sub aspectul legii aplicabile cauzei, Înalta Curte observă că prima instanță de fond și-a motivat soluția de respingere a excepțiilor netimbrării și prematurității acțiunii și, pe cale de consecință, de respingere a acțiunii, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în timp ce instanța de apel a avut în vedere la motivarea soluției contrare, de admitere a acțiunii, exclusiv prevederile dreptului comun în materie de revendicare și de constatare a nulității contractului de donație, reprezentat de C. civ., fără a pune în discuție incidența în cauză a Legii nr. 10/2001, deși instanța a cărei hotărâre o cenzura se raportase la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, este fondată critica recurentei privind greșita schimbare a temeiului de drept al acțiunii, din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, în art. 480 C. civ., schimbare care nu a fost pusă în discuția părților, aspect de natură a aduce atingere dreptului recurentei la apărare.

Reclamanta, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat temeiul juridic al capătului de cerere privind revendicarea, a susținut în mod constant pe parcursul procesului că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, însă încadrarea în drept a acțiunii este atributul instanței, partea neputând să își aleagă legea aplicabilă, atunci când raportul juridic dedus judecății este reglementat printr-o lege specială, astfel cum s-a motivat anterior, conform principiului "specialia generalibus derogant".

În aceste condiții, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, se impune casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanțe, care urmează a analiza criticile din apel în raport de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii.

Cu ocazia rejudecării instanța de apel va completa probatoriul pentru a analiza următoarele aspecte, în ordinea de soluționare determinată de caracterul lor peremptoriu: excepția interesului în promovarea prezentei acțiuni, determinat de faptul că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă irevocabil, iar o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, câtă vreme procedura administrativă obligatorie pentru restituirea bunului a fost finalizată. Acest mod de soluționare a notificării lasă fără interes și primul capăt al cererii, deoarece acțiunea în constatarea nulității contractului de donație reprezintă o condiție prealabilă pentru introducerea notificării, astfel cum rezultă din art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001.

Analiza existenței interesului în promovarea prezentei acțiuni trebuie însă precedată de verificarea obligației impusă în art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii, respectiv aceea ca unitatea deținătoare a imobilului să fie persoană juridică de drept public, aspect hotărâtor în aplicarea sancțiunii impuse de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege. În raport de această constatare, instanța va stabili dacă se impune sau nu să fie urmată procedura obligatorie administrativă de formulare a notificării, procedură supusă termenului de decădere menționat în art. 22 alin. (5), iar, în cazul în care să va constata că o astfel de procedură nu trebuia urmată - deoarece pârâta nu este persoană juridică de drept public - se va constata existența interesului în promovarea prezentei acțiuni.

O astfel de analiză se impune datorită neconcordanței existente între prevederile art. 2 lit. c) și cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deși art. 2 lit. c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act autentic unei persoane juridice, obligația de urmare a procedurii administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este stabilită numai pentru situația în care beneficiarul donației este "persoană juridică de drept public", noțiune care nu a existat în forma inițială a legii, ci a fost introdusă la data de 25.07.2005, anterior introducerii prezentei acțiuni.

De asemenea, se va verifica și calitatea procesuală pasivă în cauză, avându-se în vedere aspectele invocate la cuvântul pe fond în susținerea recursului, luându-se în considerare și împrejurarea că, încă de la prima instanță, la termenul din 20.03.2006, s-a pus în vedere părților de către instanță dovedirea acestui aspect, însă numai în faza procesuală a recursului a fost depus Protocolul din data de 30.03.1992 prin care D. preia în proprietate imobilului în litigiu de la E. (fără a se dovedi că această entitate juridică este continuatoarea în drepturi a Confederației Generale a Muncii din RSR, ca beneficiară a donației).

De asemenea, în cuprinsul Dispoziției nr. 1/2002 întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, se menționează chiar de către emitenta deciziei, D., că aceasta este administrator al imobilului, iar nu proprietar.

Cu ocazia rejudecării, în măsura în care va trece peste aspectele cu caracter peremptoriu, instanța de apel va analiza și celelalte critici invocate în prezentul recurs.

Pentru argumentele expuse și având în vedere cauza Vișan contra României din data de 24.04.2008, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că faptul că reclamantei i s-a adus la cunoștință intervenția prescripției doar în faza recursului soluționat de instanța supremă, a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-și apăra dreptul, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a avut în vedere un alt temei de drept al acțiunii decât cel al legii speciale aplicabile în cauză și, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.»

Cauza, trimisă spre rejudecarea apelurilor, a fost înregistrată la data de 08.06.2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2011.

La data de 29.10.2014, a formulat cerere de intervenție în interesul apelanților Uniunea Generală a Sindicatelor din România, cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 14.01.2015, cu motivarea că petenta invocă un drept propriu asupra imobilului, nejustificând interesul intervenției accesorii.

Prin Decizia civilă nr. 281 A din 21.03.2018, pronunțată în rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Baroul București și de intervenienta Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului și a intervenientei, s-a reținut că participarea Colegiului Avocaților Ilfov la semnarea actului de donație a fost una pur formală, întrucât nu avea calitatea de proprietar al imobilului în cauză, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1939 fiind încheiat doar cu Casa de Pensiuni a Avocaților din Baroul Județului Ilfov, în calitate de cumpărătoare, entitate cu personalitate juridică, rezultând astfel inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul Colegiului Avocaților Ilfov și, pe cale de consecință, lipsa finalității demersurilor juridice efectuate de apelantul-reclamant pentru restituirea bunului imobil, care nu poate fi pretinsă decât de fostul proprietar al acestuia.

Curtea a mai constatat că, prin precizările depuse în fața primei instanțe la data de 16.10.2006, în virtutea cărora a și fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, s-a arătat că actul de donație a fost semnat pentru Colegiul Avocaților Ilfov, de avocatul A., iar prin Decretul-lege nr. 90/28.02.1990 s-a dispus în art. 12 ca, de la data adoptării decretului, sintagma "colegiu de avocați" să fie înlocuită cu "barou", iar "președintele colegiului de avocați" cu "decanul baroului". Ca atare, calitatea de reclamant a fost invocată de Baroul București, în urma intervenirii modificărilor legale.

Cu privire la intervenientă, s-a reținut că aceasta a susținut că este continuatoare a Caselor Locale de pe lângă Baroul Ilfov și Municipiul București, invocând în acest sens prevederile cuprinse în Legea nr. 416/1940, pentru organizarea și funcționarea Casei Centrale de Asigurări a Avocaților din România, Decretul nr. 60/08.03.1951, Decretul nr. 251/1978, Legea nr. 50/1995 și O.U.G. nr. 221/28.03.2000 și că, prin încheierea pronunțată de prima instanță la data de 12.02.2007, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Baroul București, reținându-se și calitatea intervenientei Filiala București a Casei de Asigurări a Avocaților din România de continuatoare a Casei de Asigurări a Avocaților, menționată în contractul de donație în calitate de donatoare, încheiere care nu a fost atacată în cauză, astfel că soluția pronunțată a devenit definitivă și irevocabilă.

În privința intimatei-pârâte, Curtea a constatat că, deși au fost efectuate multiple demersuri atât de instanță, cât și de părți, probele administrate nu au dovedit o continuare a personalității juridice a donatarei Confederația Generală a Muncii din Republica Populară Română de către E., entitate juridică de la care intimata-pârâtă a preluat în proprietate imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a constatat că, prin Sentința nr. 43/11.06.1945 pronunțată de Tribunalul Ilfov, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 7, 8 și 47 din Legea sindicatelor profesionale nr. 52/1945, s-a acordat personalitate juridică Confederației Generale a Muncii din România.

Prin Sentința civilă nr. 2262/26.10.1990 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în temeiul art. 32 din Decretul nr. 31/1954, art. 84 și următoarele din Legea nr. 21/1924 și conform Legii nr. 52/1945, a fost admisă cererea de acordare a personalității juridice pentru D.

La dosarul de recurs a fost depus Statutul D., în care se arată că aceasta este o organizație sindicală, independentă, având un program propriu, precum și mijloacele proprii pentru realizarea acestuia.

Așa cum rezultă din Adresa nr. x/03.04.1990, transmisă către Prim-ministrul Guvernului României de la acea dată, înscris depus în dosarul de recurs, prin Sentința nr. 732/16.03.1990 s-a înregistrat ca persoană juridică la Judecătoria Sectorului 1 București E., iar potrivit statutului său, parte integrantă a documentației de înregistrare ca persoană juridică, Confederația a preluat prin absorbție, ca succesor universal, patrimoniul Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, fără a se face vreo referire la legătura dintre Confederația Generală a Muncii din România și Uniunea Generală a Sindicatelor din România, respectiv cu E.

Totodată se arată că, patrimoniul fostului Consiliu Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (în care nu se cuprinde și patrimoniul organizațiilor sindicale, unităților economice, instituțiilor culturale, caselor de ajutor reciproc, cluburilor, asociațiilor sportive și a celorlalte unități din sistemul sindicatelor în număr de peste 21000, toate titulare de plan economic și financiar având bugete de venituri și cheltuieli proprii) totaliza la data de 31 decembrie 1989 aproape 5 miliarde RON, din care circa 4,7 miliarde RON reprezentau disponibilitățile depozitate în conturile deschide la Banca Națională a României și la B..

Curtea de apel a mai constatat că, în finalul adresei nr. x/03.04.1990, se transmite informarea potrivit căreia, "o eventuală divizare a patrimoniului fostului Consiliu Central al UGSR - problemă cu implicații sociale și juridice - este de competența exclusivă a Congresului sindicatelor din România care va avea loc după finalizarea alegerilor la nivelul sindicatelor, a ligilor profesionale, a federațiilor și confederațiilor sindicale".

La dosarul de recurs a fost depus și Statutul Convenției Naționale pentru Administrarea Patrimoniului Sindical Comun aprobat în ședința Convenției din data de 12 noiembrie 1991, constituită din reprezentanții următoarelor grupări sindicale de tip confederativ: D., E. și Confederația Sindicatelor Independente Frăția.

Convenția a avut drept scop administrarea în comun și în interesul tuturor membrilor de sindicat a patrimoniului sindical comun, care a aparținut fostului Consiliu Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România.

Prin Protocolul încheiat la data de 30 martie 1992, între E. și D., în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Administrație a Convenției Naționale de Administrare a Patrimoniului Comun din 19 decembrie 1991, D. a preluat în proprietate C. cu sediul în București, str. x, predarea-primirea urmând a se face cu întregul activ și pasiv pe baza bilanțului contabil încheiat la 31.03.1992.

În cadrul dezbaterilor în fața instanței de recurs, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta a arătat că imobilul în litigiu este deținut din anul 1990 de D., că în prezent are destinația de teatru aflat în proprietatea recurentei-pârâte și că, raportat la imobilul prevăzut în actul de donație, acesta nu mai are configurația inițială, în sensul că în actul de donație se face vorbire de un imobil cu un singur nivel, în timp ce imobilul revendicat are 6 etaje.

Curtea de apel a reținut că Legea nr. 52/1945 asupra sindicatelor profesionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României și a fost în vigoare de la 21 ianuarie 1945 până la 06 august 1991, fiind abrogată prin Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 7 august 1991, fiind așadar în vigoare la momentul acordării personalității juridice grupărilor sindicale analizate în prezenta decizie.

Raportându-se la dispozițiile cuprinse în Legea nr. 52/1945, Decretul nr. 31/1954 și Legea nr. 21/1924, precum și la hotărârile judecătorești menționate, Curtea a concluzionat că, atât E., cât și D. au fost înființate ca persoane juridice de drept privat, contribuind la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale ale salariaților, că s-au înregistrat distinct, fiecare, ca persoane juridice la Judecătoria Sectorului 1 București și că au dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere, niciuna dintre aceste entități juridice nefiind continuatoare în drepturi ale Confederației Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donației, nefiind administrate probe din care să rezulte încetarea personalității juridice a acestei grupări sindicale, respectiv a persoanei juridice însăși, prin fuziune, transformare, dizolvare (în acest caz persoana juridică încetând la data încheierii operațiunilor de lichidare) sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de lege sau de actul constitutiv, și nici probe din care să rezulte că această persoană juridică a fuzionat prin absorbție sau contopire cu E.

De asemenea, a constatat că în această cauză a formulat cerere de intervenție în interesul apelanților, Uniunea Generală a Sindicatelor din România, respinsă, în principiu, prin încheierea din data de 14.01.2015, cerere la care a fost atașată Decizia civilă nr. 474/12.04.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis recursul formulat de recurenta-petentă Uniunea Generală a Sindicatelor din România împotriva Sentinței civile nr. 1381 din 23.11.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, a fost modificată sentința recurată, în sensul admiterii cererii formulate de petenta Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) și acordării personalității juridice Uniunii Generale a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) - organizație de tip confederativ. S-a dispus înregistrarea sa în Registrul Special al Tribunalului București.

Prin urmare, rezultă că și Uniunea Generală a Sindicatelor din România a fost înființată ca persoană juridică de drept privat în anul 2010, că s-a înregistrat ca persoană juridică în Registrul Special al Tribunalului București și că a dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere, nici această entitate juridică nefiind continuatoare în drepturi a Confederației Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donației.

În ceea ce privește demersurile pentru restituirea imobilului, Curtea de apel a reținut că apelantul - reclamant Baroul București, invocând calitatea acestuia de continuator legal al Casei de Pensiuni a Avocaților din Baroul Județului Ilfov, a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, către intimata - pârâtă D., solicitând restituirea în natură a imobilului, iar prin Decizia nr. 1/2002, pârâta din prezenta cauză s-a considerat în măsură să soluționeze notificarea formulată de reclamantul Baroul București, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, avându-se în vedere, printre altele, Hotărârea Biroului Executiv Național al D., întrunit la data de 02.04.2002, notificarea fiind respinsă ca urmare a faptului că notificatorul Baroul București nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat, nu a făcut dovada că este succesorul Casei de Pensiuni a Avocaților din Baroul Județului Ilfov, care este parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar imobilul nu se încadrează în categoria reglementată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a făcut dovada că a fost preluat abuziv de către stat.

În decizia menționată mai sus s-a stabilit că imobilul construcție din București, str. x, sector 3 este și rămâne în administrarea D. și că nu se restituie în natură Baroului București.

Prin urmare, Curtea a reținut că, în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă a pârâtei a fost determinată de cele stabilite prin Decizia nr. 1/2002, ca urmare a notificării formulate doar de reclamantul Baroul București, însă această împrejurare nu determină concluzia și a calității de continuatoare a E., de la care intimata-pârâtă a preluat în proprietate și administrare imobilul în cauză, din punct de vedere juridic, a persoanei menționate în calitate de donatară - Confederația Generală a Muncii din Republica Populară.

Prin urmare, Curtea a constatat că niciunul dintre înscrisurile administrate nu a confirmat că entitatea juridică E. este continuatoarea donatarei din actul de donație, Confederația Generală a Muncii din Republica Populară Română, pentru a se putea reține în cauză o nevalabilitate a actului de donație, conform susținerilor reclamantului, în raport de pârâta chemată în judecată, persoană juridică nou înființată conform Sentinței civile nr. 2262/26.10.1990 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Curtea a subliniat că adresa nr. x/03.04.1990, transmisă către Prim-ministrul Guvernului României de la acea dată, conținând informațiile expuse mai sus, deși reprezintă un înscris depus în dosarul de recurs, nu a fost calificat de Înalta Curte de Casație și Justiție ca reprezentând o dovadă în acest sens.

În ceea ce privește solicitarea apelantului reclamant de a se face aplicarea prevederilor art. 172 C. proc. civ. (sub aspectul dovedirii calității persoanei juridice E. de continuatoare în drepturi a Confederației Generale a Muncii din RPR cu înscrisuri care se găsesc în posesia intimatei pârâte), Curtea a reținut că, întrucât nu s-a dovedit că entitatea juridică, E., este continuatoarea în drepturi a Confederației Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donației și, cum intimata-pârâtă D. este o cu totul altă persoană juridică, nu se poate reține că înscrisurile din care să rezulte aspectul invocat sunt în posesia acesteia, întrucât nu o privesc în niciun fel din punct de vedere juridic.

Mai mult, reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, cu administrarea de probe care să demonstreze temeinicia motivelor de fapt și de drept care au determinat atragerea părții în proces.

Or, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prezenta acțiune intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării cererii reclamantului, respectiv 13.02.2006, că nevalabilitatea actului de donație a fost solicitată ca etapă cerută de Legea nr. 10/2001, că norma specială, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, este aplicabilă cererii de revendicare a imobilului, și se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun - art. 480 C. civ., iar din probele administrate a rezultat faptul că pârâta chemată în judecată, deși nu este o persoană juridică de drept public, a preluat imobilul în litigiu de la o entitate juridică față de care nu s-a dovedit că este continuatoarea în drepturi a Confederației Generale a Muncii din RPR, ca beneficiară a donației, Curtea a considerat că aceste aspecte reprezintă impedimente legale și pentru recuperarea imobilului în litigiu de la D., care nu are calitatea de unitate deținătoare - entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Chiar dacă apelantul-reclamant a învestit D. cu soluționarea notificării nr. x/13.02.2002, aceasta nu poate fi calificată în înțelesul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, drept entitate învestită cu soluționarea notificării, respectiv, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

În ceea ce privește apărarea intimatei pârâte, referitoare la împrejurarea că imobilul care a făcut obiectul donației are o configurație total diferită față de imobilul care există în prezent și analizând astfel temeinicia acestei apărări, Curtea de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat, că, în perioada 1950 - 1951 clădirea parțial distrusă de un incendiu a fost consolidată și extinsă pe orizontală și pe verticală, în prezent imobilul din str. x are o suprafață totală de 1495 mp și, pe lângă corpurile A și B cu suprafețele rezultate din măsurători, cuprinde și suprafața de 330 mp de la fostele numere poștale 51 și 49. Curtea a constatat că, raportat la matricola nr. 2 pentru perioada 1942 - 1950, în care se indică explicit construcție cu subsol + parter + etaj și pod, configurația actuală a imobilului se încadrează în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 10/2001, care se raportează la aria desfășurată existentă la data preluării, presupunând chiar etajări suplimentare, rezultând fără echivoc că imobilul, care avea ca arie desfășurată la nivelul anului 1951 subsol, etaj și pod, în prezent tot ca arie desfășurată are subsol, parter și 7 etaje, așa cum au relevat ambele expertize efectuate în cauză.

Curtea nu a primit susținerea apelanților, în sensul că menținerea conturului exterior al imobilului din anul 1951 ar determina concluzia potrivit căreia nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 19 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la această susținere, Curtea a arătat că aceasta ar putea fi calificată drept un criteriu pentru individualizarea bunului, dar nu suficient pentru stabilirea împrejurării vizate de legiuitor, în sensul adăugării pe orizontală sau pe verticală a unor corpuri de zidărie sau volume care modifică aria desfășurată existentă la data preluării, în condițiile în care la data preluării imobilul avea doar patru niveluri, iar în prezent are 10, cu aceeași arie construită la exterior, dar cu o cu totul altă arie desfășurată pe fiecare etaj în parte.

Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Curtea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de intervenientă.

Împotriva Deciziei nr. 281A din 21 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantul Baroul București și intervenienta Casa de Asigurări a Avocaților - Filiala București, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții solicită, în principal, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei civile recurate, admiterea apelului declarat, schimbarea sentinței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții arată următoarele:

- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat aspectele de ordin peremptoriu stabilite de Înalta Curte și le-a respins, ceea ce înseamnă că trebuia să analizeze apelul pe fond, raportat și la motivele de recurs din primul ciclu procesual, așa cum a dispus Înalta Curte.

Dar instanța de apel nu se pronunță cu privire la constatarea nulității absolute a actului de donație și nici pe obligarea pârâtei de a restitui imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, făcând doar o analiză a art. 19 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data introducerii acțiunii.

Procedând la o analiza a cauzei raportat doar la art. 19 din Legea nr. 10/2001, înseamnă că instanța de apel a considerat nul actul de donație.

De asemenea, procedând la analizarea cauzei prin raportare la art. 19 din Legea nr. 10/2001 (considerând ca acesta ar fi aplicabil), instanța putea să pronunțe următoarele soluții: admiterea apelului și restituirea în natură a imobilului, în situația în care suprafața desfășurată a corpurilor noi de clădire adăugate pe verticală și/sau orizontală, în raport cu forma inițială, însumează sub 100% din aria desfășurată inițial; admiterea apelului și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care aria desfășurată a corpurilor noi însumează peste 100% din aria desfășurata inițial.

Instanța de apel putea să respingă apelul doar în situația în care considera actul de donație valabil. Or, procedând la analizarea cauzei prin prisma art. 19 din Legea nr. 10/2001, rezultă că instanța de apel a considerat nul contractul de donație, față de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Dar soluția instanței a fost doar de respingere a apelului ca nefondat, considerentele neavând legătură cu dispozitivul deciziei.

- Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși instanța de apel a reținut ca pârâta intimată D. și autoarea sa, E., entitate juridică de la care D. a preluat în proprietate imobilul în litigiu, sunt persoane juridice de drept privat și, prin urmare, nu se aplică procedura de restituire prevăzută de art. 19 raportat la ar. 21 din Legea nr. 10/2001, a respins apelurile pe motivul prevăzut de art. 19 alin. (1) sin 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că raportul dintre aria desfășurata totală din prezent și aria desfășurată existentă înainte de 1951 este de 136,5%.

Or, potrivit Capitolul III "Proceduri de restituire" din Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (1):

"Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare."

Prin urmare, atâta timp cât imobilul din litigiu nu este deținut de o persoană juridică de drept public, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, hotărârea cuprinzând motive contradictorii.

De asemenea, instanța de apel, deși analizează excepția lipsei calității procesuale pasive, nu se pronunța asupra acesteia, reținând că imobilul în litigiu se află în patrimoniul pârâtei D., fiind preluat de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, dar că nu s-a făcut dovada continuării personalității juridice a donatarei Confederația Generală a Muncii din Republica Populară Romana de către E.

În orice caz, pârâta D. are calitate procesuală pasivă, aceasta primind imobilul în patrimoniul său de la Uniunea Generală a Sindicatelor din România, care la rândul sau l-a dobândit de la Confederația Generală a Muncii din Republica Populară Română, donatara din cadrul contractului de donației.

De altfel, pârâta D. nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, recunoscând astfel că deține imobilul în litigiu.

În cadrul expertizei în construcții efectuate în apel, deși instanța a admis obiecțiunile apelanților, recunoscând astfel ca raportul de expertiză nu răspunde obiectivelor stabilite, în decizia pronunțată face trimitere la expertiza efectuată în forma inițială.

- Hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 19 din Legea nr. 10/2001- motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 se aplică doar imobilelor construcții care fac obiectul notificărilor pentru imobilele deținute de persoane juridice de drept public.

Or, imobilul în litigiu nu este deținut de o persoană juridică de drept public, iar în al doilea rând, nu este format doar dintr-o construcție, ci din teren în suprafața de 865 mp și construcția edificată pe acesta.

Incidente speței sunt dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora:

"(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: [...]

c) Imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă."

Legea nr. 10/2001 nu prevede, în Capitolul III, dedicat procedurilor de restituire, o procedură specifică prin care să se facă restituirea în cazul bunurilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c), revendicate de la o persoană de drept privat.

În tăcerea legii și aplicând principiul generalia specialia derogant, în sensul în care, în lipsa unei prevederi speciale, se aplică norma generală, ulterior anulării donației, instanța trebuie să aplice procedura de drept comun pentru restituirea prestațiilor și condițiile de restituire prevăzute în Capitolul II din Legea nr. 10/2001.

Iar art. 9 din Legea 10/2001, aflat la Capitolul II, dispune:

"Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini."

Constatând nulitatea absolută a donației, instanța de apel, făcând aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuie să oblige pârâta D. la restituirea Imobilului către Casa de Asigurări a Avocaților.

Singura condiție prealabilă, atunci când cererea de restituire este întemeiată pe art. 2 alin. (1) lit. c), este anularea actului de donație prin care s-a pierdut proprietatea asupra bunului.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilului se impune prin aplicarea art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Această concluzie este fundamentată și pe raționamentul juridic potrivit căruia dispozițiile art. 19 raportate la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplica doar persoanelor juridice de drept public, măsurile reparatorii acordându-se de stat prin instituțiile sale (în prezent Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților).

Or, în situația în care imobilele sunt deținute de o persoană de drept privat, cum este cazul în speță, imobilul trebuie restituit în natură, așa cum prevede art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă am considera că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșita a acestei dispoziții legale, pentru că aria desfășurată a imobilului existent astăzi nu însumează peste 100% față de aria desfășurată a imobilului preluat la data semnării donației. Acest lucru rezultă și din răspunsul la obiecțiuni depus pentru termenul din 14.09.2017.

Nu se poate accepta concluzia instanței de apel potrivit căreia imobilul donat avea parter și etaj, iar în prezent are parter și șapte etaje (șase etaje și casa liftului), pentru că imobilul, astfel cum reiese din inventarul încheiat cu ocazia vânzării la 23 februarie 1938, avea două săli de cinema suprapuse, la parter și etaj, fiecare fiind formată din staluri, loji și balcon. Înălțimea unei săli de cinema nu poate fi încadrată în 2,5 metri, așa cum a stabilit expertul pentru înălțimea etajelor.

Din acte rezultă că înălțimea clădirii inițiale era de 16 metri, aceasta măsurând acum 15 metri. Expertul nu a demonstrat existența unor lucrări de modificare a fundației și infrastructurii clădirii, fără de care ar fi fost fizic imposibilă înălțarea pe care expertul o sugerează, de la o clădire de două etaje la una de șapte etaje.

Iar în ce privește extinderea construită ulterior donației, aceasta s-a efectuat pe un teren de 300 mp aparținând Primăriei și oferit spre folosință sindicatelor. Primăria a păstrat dreptul de proprietate asupra respectivului teren, putând cere demolarea construcției adăugate oricând interesul public o va cere. Astfel, nu se poate susține că prin extindere a fost modificat în mod definitiv imobilul.

Deși Curtea de apel reține contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1939 și Cartea funciară x/940, potrivit cărora imobilul s-ar compune din: "casa cu parter și etaj din cărămidă acoperită cu tablă", concluzionează greșit, în contradicție cu contractul de vânzare-cumpărare din 1939, că etajele 2 - 7 ale corpului A au fost construite în anii 1950 - 1951.

Astfel, potrivit inventarului anexă la contractul de vânzare-cumpărare, construcțiile aflate pe teren se compun din: sala de jos, care are 425 scaune pentru teatru, 26 strampontine, 31 lămpi fixate de loji; scena de jos; balconul de jos, care are 82 scaune de teatru; hallul nr. 2; sala de sus, care are 214 scaune de teatru, 13 strampontine; scena de sus; scara spre pod; birou; subsol; uzina; apartamentul de la etaj, compus din 4 saloane mari și 3 camere de locuit, toate aceste săli, balcoane, scene, etc. fiind extinse pe cele 7 etaje existente și în prezent.

Acest lucru rezultă și din adresa către primar, efectuată anterior vânzării (aflata la dosarului), potrivit căreia la parterul imobilului se afla o sală de cinematograf care are "în Staluri 501 locuri, în Loji - 80, în Balcon 85, total 666 locuri", iar " Sala din etaj, teatru: în Staluri 296 locuri, în Loji - 96, în Balcon 110, total 552 locuri."

Prin urmare, până în anul 1951, imobilul avea aceeași înălțime ca și în prezent, nefiind executate lucrări de supraînălțare pentru corpul A, motiv pentru care hotărârea instanței de apel este greșită.

Nu există niciun document, autorizație de construire, planșe foto, care să demonstreze că cele 7 etaje ale corpului A au fost edificate de către autoarea pârâtei după anul 1950 și niciun expert nu menționează că în urma cercetării la fața locului ar rezulta că etajele corpului A ar fi fost adăugate după anul 1950.

Singura extindere a construcției este cea efectuată pe orizontală, respectiv scena prevăzută în autorizația de construire nr. x/1951, avută în vedere de ambii experți în efectuarea expertizelor, identificată ca fiind corpul B, compus din subsol, etaje 1 - 4 gol scena, etajul 5 pod.

Din planșele fiecărui etaj, atașate expertizei topo, rezultă partea revendicată din imobil (o parte din corpul A), fiind marcată cu roz, dar este marcată doar până la etajul 2, inclusiv. Ulterior, începând cu etajul 3, deși se vede clar că există aceeași structură, totuși, nu este marcată cu roz, ceea ce l-a determinat pe expertul construcții să considere în mod greșit că toată suprafața aferentă etajelor 3 - 7 din corpul A sunt extinderi pe verticală în sensul art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, concluzia instanței că etajele 2 - 7 ale corpului A ar fi fost construite în anii 1950 - 1951 sunt total eronate și contravin planșelor foto efectuate la acea dată, cu ocazia construirii corpului B (scena care are deasupra patru etaje goale) și documentelor depuse la dosar.

În recurs, intimata D. nu a formulat întâmpinare, iar prin concluziile orale reprezentantul acesteia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Curtea de apel, în rejudecare, a reținut în mod corect că instanța a fost învestită cu o cerere prin care să se constate nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. x/17.04.1951 și cu o cerere de revendicare imobiliară prin care pârâta D. să fie obligată să restituie, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcții situat în București, str. x, fostului proprietar, respectiv Casei de Pensiuni a Avocaților din Baroul Județului Ilfov.

De asemenea, a constatat corect că, potrivit celor statuate prin decizia de casare, cu ocazia rejudecării trebuia să lămurească dacă unitatea deținătoare a imobilului este persoană juridică de drept public, aspect calificat ca fiind hotărâtor de Înalta Curte de Casație și Justiție, din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, în ceea ce privește obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege și dacă pârâta chemată în judecată are calitate procesuală pasivă, prin raportare la înscrisul depus în faza procesuală a recursului, respectiv, Protocolul din data de 30.03.1992 prin care D. a preluat în proprietate imobilul în litigiu de la E.

Trecând la rezolvarea celor două probleme, calificate de instanța de casare ca având caracter peremptoriu, instanța de rejudecare, după analizarea probatoriului administrat și a dispozițiilor legale considerate a fi incidente, a concluzionat în sensul că atât E., cât și D. au fost înființate ca persoane juridice de drept privat, contribuind la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale ale salariaților, că s-au înregistrat distinct, fiecare, ca persoane juridice la Judecătoria Sectorului 1 București și că au dobândit personalitate juridică de la data rămânerii definitive/irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere, niciuna dintre aceste entități juridice nefiind continuatoare în drepturi ale Confederației Generale a Muncii din Republica Populară Română, ca beneficiară a donației, nefiind administrate probe din care să rezulte încetarea pe