ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.250,38 RON reprezentând redevență de concesiune, plătită în mod necuvenit. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu Agenția Domeniului Statului București, Contractul de arendă nr. 137 din 13 mai 2002, în baza căruia a preluat spre exploatare suprafața totală de 28,83 ha teren cu destinație agricolă, situat în perimetrul localității Coțușca, județul Botoșani, însă în urma modificărilor aduse contractului, reclamantul nu a mai folosit nici o suprafață de teren, motiv pentru care apreciază că suma de 2.250,38 RON pretinsă cu titlu de arendă, este nedatorată.

1.2. Prin Sentința nr. 1377 din 15 iunie 2011, Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, având în vedere rangul de autoritate centrală al Agenției Domeniului Statului București, pârâtă în cauză.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 290 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, din analiza actelor de la dosar că, în speță, contractul încheiat de reclamant cu pârâtă, cuprinde o serie de clauze exorbitante, din cuprinsul cărora rezultă că a fost încheiat în interes public, părțile convenind să supună contractul unui regim de drept public, prin derogare de la caracterul civil al contractului și de la principiul egalității părților în executarea obligațiilor contractuale.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor sale, așa cum prevede art. 1169 C. civ., în sensul că nu a dovedit împrejurarea că nu a exploatat suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului. De asemenea, judecătorul fondului a constatat că reclamantul nici nu a dat eficiență dispozițiilor art. 2.5 din contract, care prevăd obligativitatea notificării privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor terțe persoane, întrucât în ciuda susținerilor sale în sensul că nu a mai folosit terenul din anul 2004, reclamantul a făcut notificarea abia în anul 2010. 3. Recursul declarat de reclamant Împotriva acestei hotărâri, apreciată ca netemeinică și nelegală, a declarat recurs M.R., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 304 1 C. proc.

civ.: - instanța de fond a nesocotit împrejurarea că inițial Contractul de arendă nr. 137 din 13 mai 2002 încheiat cu ADS a avut ca obiect preluarea spre exploatare a suprafeței de 28,8340 - teren cu destinație agricolă, iar ulterior, din cauze obiective, prin actele adiționale nr. 1 din 12 august 2003 și nr. 2 din 29 noiembrie 2004, suprafețele de teren ce fac obiectul arendării au fost reduse până la 0,81 ha; - după modificarea contractului de arendă, deși nu a mai folosit nicio suprafață de teren din categoria celor arendate, reclamantul a fost pus în fața situației de a suporta nejustificat obligația de plată a arendei și a penalităților de întârziere, ceea ce demonstrează încălcarea principiilor de egalitate a părților și de bună-credință în executarea obligațiilor contractuale și echilibrul între prestații, ce guvernează executarea contractelor sinalagmatice; - au fost nesocotite impreviziunea contractuală ca și echitatea, principii reglementate expres în codul civil, chiar în condițiile recunoașterii validității clauzei înscrise în art. 2.4.

din contract; - la data de 5 decembrie 2005 a fost comunicată pârâtei notificarea în sensul renunțării la contractul de arendă cu solicitarea de reziliere a contractului, fiind astfel îndeplinită obligația prevăzută de art. 2 - 5 din contract. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamantul recurent M.R. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de obligare a autorității intimate Agenția Domeniilor Statului (ADS) la restituirea sumei de 2.250,38 RON, reprezentând redevență de concesiune plătită nedatorat, cu dobânda aferentă. După cum rezultă necontestat și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei instanțe, de mai sus, între reclamantul recurent în calitate de arendaș și intimata-pârâtă în calitate de arendator, a fost încheiat Contractul de arendă nr. 127 din 13 mai 2002, având inițial ca obiect preluarea spre exploatare a suprafeței totale de 28,83 ha teren cu destinație agricolă situat în perimetrul localității Coțușca, județul Botoșani.

Totodată, ambele părți au menționat reducerea obiectului contractului prin două acte adiționale, încheiate în anii 2003 și 2004 și semnate fără obiecțiuni, la 0,8 ha teren arabil. Reținând natura administrativă a contractului încheiat între părți, instanța de fond, în esență, a respins acțiunea reclamantului pe considerentul nedovedirii pretențiilor formulate, și al nedemonstrării lipsei de folosință a terenului, a cărui suprafață s-a diminuat, cu atât mai mult cu cât deși reclamantul a susținut că nu a mai folosit terenul din anul 2004, notificarea sa, pretins realizată conform art. 2.5.

din contract s-a formulat abia la 15 iulie 2010, după cum rezultă din actele dosarului, respectiv adresa ADS nr. 176.465 din 26 august 2010. Analizând criticile recurentului-reclamant, raportat la situația de fapt înfățișată și la probatoriul administrat, Înalta Curte reține că acestea nu sunt întemeiate și ca atare nu pot antrena modificarea soluției adoptate, în sensul solicitat de recurent. O primă critică a recurentului fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita interpretare a actului juridic dedus judecății de către instanța de fond. Înalta Curte arată însă că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, dată fiind analiza realizată de instanța de fond, pertinentă și corectă, fundamentată nu numai pe probele administrate dar și pe clauzele contractului, cărora li s-a dat o justă interpretare și aplicare.

De altfel elocventă în sensul neincidenței acestui motiv de recurs este și împrejurarea că recurentul nu a arătat prin motivele de recurs în ce anume constă denaturarea pretinsă a actului supus judecății. Nici criticile subsumate motivului de recurs vizând greșita aplicare a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate. Argumentele esențiale înfățișate de recurent vizând nesocotirea de către prima instanță a principiilor echității contractuale și a impreviziunii contractului sunt nefondate câtă vreme dispozițiile corespunzătoare sunt cuprinse în Noul C. civ. (art. 1271 și 1272) ale cărei prevederi nu sunt incidente în cauză, dată fiind intrarea în vigoare a noului C. civ.

la 1 octombrie 2011, ulterior nașterii și încetării raporturilor contractuale, contractul în litigiu fiind reziliat la data de 25 august 2006. Astfel, potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile art. 127 14 C. civ., privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, adică după 1 octombrie 2011, ceea ce evident demonstrează inaplicabilitatea prevederilor invocate. Totodată apare și ca total lipsită de consistență invocarea dezechilibrului prestațiilor derivate din contractul părților la un interval de peste patru ani de la rezilierea acestuia, în condițiile în care pe parcursul derulării raporturilor contractuale modificările intervenite au fost semnate și acceptate, fără obiecțiuni de ambele părți.

În fine, cum bine a reținut și judecătorul fondului reclamantul nu a dovedit că în conformitate cu clauza cuprinsă în art. 2.5 din contract a notificat partea pârâtă în sensul diminuării arendei, anterior rezilierii intervenite în anul 2006, dată fiind și stipulația contractuală expresă în sensul că „reducerea suprafeței de teren prevăzută inițial în contract nu antrenează răspunderea arendatorului”. Așa fiind și pretinsa încălcare a principiului echității, urmare a diminuării semnificative a suprafeței concesionate ce nu putea fi anticipată la debutul raporturilor contractuale, chiar dacă întemeiată principial, este anihilată în cauză de semnarea celor două acte adiționale, nr. 1 din 12 august 2003 și nr. 2 din 9 noiembrie 2004, prin care și recurentul a consimțit la continuarea contractului însă în perioada 2003 - 2006 nu a mai achitat arenda datorată, recuperată silit de intimată.

Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.R. împotriva Sentinței nr. 290 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM