ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Botoșani, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Agenția

Domeniilor Statului, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de

2.250,38 RON reprezentând redevență de concesiune, plătită în mod necuvenit.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu Agenția Domeniului Statului

București, Contractul de arendă nr. 137 din 13 mai 2002, în baza căruia a preluat

spre exploatare suprafața totală de 28,83 ha teren cu destinație agricolă,

situat în perimetrul localității Coțușca, județul Botoșani, însă în urma

modificărilor aduse contractului, reclamantul nu a mai folosit nici o suprafață

de teren, motiv pentru care apreciază că suma de 2.250,38 RON pretinsă cu titlu

de arendă, este nedatorată.

1.2. Prin Sentința

nr. 1377 din 15 iunie 2011, Tribunalul Botoșani, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, având în vedere rangul de autoritate centrală al

Agenției Domeniului Statului București, pârâtă în cauză.

instanței de fond

Prin Sentința nr. 290

din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ

și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul M.M., în

contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, din analiza actelor de la dosar că,

în speță, contractul încheiat de reclamant cu pârâtă, cuprinde o serie de

clauze exorbitante, din cuprinsul cărora rezultă că a fost încheiat în interes

public, părțile convenind să supună contractul unui regim de drept public, prin

derogare de la caracterul civil al contractului și de la principiul egalității

părților în executarea obligațiilor contractuale.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor

sale, așa cum prevede art. 1169 C. civ., în sensul că nu a dovedit împrejurarea

că nu a exploatat suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului.

De asemenea,

judecătorul fondului a constatat că reclamantul nici nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 2.5 din contract, care prevăd obligativitatea notificării

privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor terțe

persoane, întrucât în ciuda susținerilor sale în sensul că nu a mai folosit

terenul din anul 2004, reclamantul a făcut notificarea abia în anul 2010.

de reclamant

Împotriva acestei

hotărâri, apreciată ca netemeinică și nelegală, a declarat recurs M.R.,

solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel

cum a fost formulată.

În contextul unei

succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a dezvoltat următoarele

critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând incidenta

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

cu referire la art. 304

1

C. proc. civ.:

- instanța de fond a

nesocotit împrejurarea că inițial Contractul de arendă nr. 137 din 13 mai 2002

încheiat cu ADS a avut ca obiect preluarea spre exploatare a suprafeței de

28,8340 - teren cu destinație agricolă, iar ulterior, din cauze obiective, prin

actele adiționale nr. 1 din 12 august 2003 și nr. 2 din 29 noiembrie 2004,

suprafețele de teren ce fac obiectul arendării au fost reduse până la 0,81 ha;

- după modificarea

contractului de arendă, deși nu a mai folosit nicio suprafață de teren din

categoria celor arendate, reclamantul a fost pus în fața situației de a suporta

nejustificat obligația de plată a arendei și a penalităților de întârziere,

ceea ce demonstrează încălcarea principiilor de egalitate a părților și de

bună-credință în executarea obligațiilor contractuale și echilibrul între

prestații, ce guvernează executarea contractelor sinalagmatice;

- au fost nesocotite

impreviziunea contractuală ca și echitatea, principii reglementate expres în

codul civil, chiar în condițiile recunoașterii validității clauzei înscrise în

art. 2.4. din contract;

- la data de 5

decembrie 2005 a fost comunicată pârâtei notificarea în sensul renunțării la

contractul de arendă cu solicitarea de reziliere a contractului, fiind astfel

îndeplinită obligația prevăzută de art. 2 - 5 din contract.

considerentele instanței de control judiciar

Recursul nu este

fondat.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în

întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile

legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză motivele de

nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamantul recurent

M.R. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de obligare a

autorității intimate Agenția Domeniilor Statului (ADS) la restituirea sumei de

2.250,38 RON, reprezentând redevență de concesiune plătită nedatorat, cu dobânda

aferentă.

După cum rezultă

necontestat și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei

instanțe, de mai sus, între reclamantul recurent în calitate de arendaș și

intimata-pârâtă în calitate de arendator, a fost încheiat Contractul de arendă nr.

127 din 13 mai 2002, având inițial ca obiect preluarea spre exploatare a

suprafeței totale de 28,83 ha teren cu destinație agricolă situat în perimetrul

localității Coțușca, județul Botoșani.

Totodată, ambele

părți au menționat reducerea obiectului contractului prin două acte adiționale,

încheiate în anii 2003 și 2004 și semnate fără obiecțiuni, la 0,8 ha teren

arabil.

Reținând natura

administrativă a contractului încheiat între părți, instanța de fond, în

esență, a respins acțiunea reclamantului pe considerentul nedovedirii

pretențiilor formulate, și al nedemonstrării lipsei de folosință a terenului, a

cărui suprafață s-a diminuat, cu atât mai mult cu cât deși reclamantul a

susținut că nu a mai folosit terenul din anul 2004, notificarea sa, pretins realizată

conform art. 2.5. din contract s-a formulat abia la 15 iulie 2010, după cum

rezultă din actele dosarului, respectiv adresa ADS nr. 176.465 din 26 august

2010.

Analizând criticile

recurentului-reclamant, raportat la situația de fapt înfățișată și la probatoriul

administrat, Înalta Curte reține că acestea nu sunt întemeiate și ca atare nu

pot antrena modificarea soluției adoptate, în sensul solicitat de recurent.

O primă critică a

recurentului fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează

greșita interpretare a actului juridic dedus judecății de către instanța de

fond.

Înalta Curte arată

însă că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, dată fiind

analiza realizată de instanța de fond, pertinentă și corectă, fundamentată nu

numai pe probele administrate dar și pe clauzele contractului, cărora li s-a

dat o justă interpretare și aplicare.

De altfel elocventă

în sensul neincidenței acestui motiv de recurs este și împrejurarea că

recurentul nu a arătat prin motivele de recurs în ce anume constă denaturarea

pretinsă a actului supus judecății.

Nici criticile

subsumate motivului de recurs vizând greșita aplicare a legii, conform art. 304

pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Argumentele esențiale

înfățișate de recurent vizând nesocotirea de către prima instanță a

principiilor echității contractuale și a impreviziunii contractului sunt

nefondate câtă vreme dispozițiile corespunzătoare sunt cuprinse în Noul C. civ.

(art. 1271 și 1272) ale cărei prevederi nu sunt incidente în cauză, dată fiind

intrarea în vigoare a noului C. civ. la 1 octombrie 2011, ulterior nașterii și

încetării raporturilor contractuale, contractul în litigiu fiind reziliat la

data de 25 august 2006.

Astfel, potrivit art.

107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, dispozițiile art. 127

14

C. civ., privitoare la

impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a

Codului civil, adică după 1 octombrie 2011, ceea ce evident demonstrează inaplicabilitatea

prevederilor invocate.

Totodată apare și ca

total lipsită de consistență invocarea dezechilibrului prestațiilor derivate

din contractul părților la un interval de peste patru ani de la rezilierea

acestuia, în condițiile în care pe parcursul derulării raporturilor

contractuale modificările intervenite au fost semnate și acceptate, fără

obiecțiuni de ambele părți.

În fine, cum bine a

reținut și judecătorul fondului reclamantul nu a dovedit că în conformitate cu

clauza cuprinsă în art. 2.5 din contract a notificat partea pârâtă în sensul

diminuării arendei, anterior rezilierii intervenite în anul 2006, dată fiind și

stipulația contractuală expresă în sensul că „reducerea suprafeței de teren

prevăzută inițial în contract nu antrenează răspunderea arendatorului”.

Așa fiind și pretinsa

încălcare a principiului echității, urmare a diminuării semnificative a

suprafeței concesionate ce nu putea fi anticipată la debutul raporturilor

contractuale, chiar dacă întemeiată principial, este anihilată în cauză de semnarea

celor două acte adiționale, nr. 1 din 12 august 2003 și nr. 2 din 9 noiembrie

2004, prin care și recurentul a consimțit la continuarea contractului însă în

perioada 2003 - 2006 nu a mai achitat arenda datorată, recuperată silit de

intimată.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge

așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.R. împotriva Sentinței nr. 290 din 21 septembrie 2011 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM