ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6557/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1500 din 16 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta M.S., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria municipiului București, prin Primarul General, și Primarul General al municipiului București, s-a respins cererea în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, str. D., sector 6, constând din construcție cu 3 camere, hol, bucătărie, doua verande, magazie, wc și teren în suprafață de 510,57 mp, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 1192 din 23 iulie 2001 expediată prin BEJ T.G., reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. D., sector 6, compus din teren în suprafață de 510,57 mp și construcție formată din 5 camere, hol, bucătărie, două verande, magazie, w.c. Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16375/1928 și transcris sub nr. 9027/1928, E.C. a cumpărat terenul de 500 mp, situat în str. P. din comuna suburbană Militari. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 330 din 01 decembrie 1965, de pe urma defunctei M.E.

a rămas moștenitoare M.S., fiind menționat în certificat și imobilul care face obiectul cauzei, dar cu suprafața de 650 mp După cum rezultă din certificatele de căsătorie, reclamanta s-a căsătorit succesiv, dobândind numele de C. și de M. Prin Decizia nr. 265 din 03 martie 1977 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului București, întreg imobilul a trecut în proprietatea statului, în condițiile Legii nr. 4/1973. Având în vedere cele reținute mai sus, în raport și de dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 și art. 1.4 din H.G. nr. 250/2007, Tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din aceeași lege.

În ceea ce privește restituirea în natură, instanța a reținut că, prin contractul nr. 196/1996, Primăria municipiului București, prin Primarul General, a vândut către V.E. și V.M. locuința situată în București, str. D., sector 6, reprezentând 100% din imobil, împreună cu 87 mp teren situat sub construcție. Prin raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expertul C.V., s-a reținut că construcția C1, edificată în 1929, face obiectul contractului nr. 196/1996, construcțiile C2, C3, C4 fiind construite de V.E. În consecință, Tribunalul a constatat că restituirea în natură a construcției preluate de la reclamantă este imposibilă.

Cu privire la restituirea terenului în suprafață de 374 mp, astfel cum a fost identificat de același expert în anexa la expertiză, devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită având dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, ceea ce înseamnă că nu se mai poate restitui în natură nici terenul curte, chiar dacă este liber de construcții. Prin Decizia civilă nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.

împotriva sentinței civile sus-menționate, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, s-a respins cererea cu caracter de contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având ca obiect soluționarea notificării în sensul stabilirii dreptului la măsuri reparatorii, formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis, în parte, cererea în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria municipiului București, în sensul următor: S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de teren de 348 mp, construcția C4, precum și puț american dezafectat, situate în București, str. D., sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în apel, de expert S.N.

S-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil imposibil a fi restituită în natură, situată la aceeași adresă, anume 161 mp teren, construcția C1 și construcția C2, în forma de la data preluării de către stat, anterior extinderii și modificării (magazie din paiantă), conform Titlului VII al Legii nr. 10/2001. S-a păstrat soluția de respingere a cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor în contradictoriu cu Municipiul București și Primăria municipiului București și s-a respins aceeași cerere în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă. Au fost obligați pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata către reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în prima instanță și 1.777 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În ce privește criticile de netemeinicie formulate, a constatat că Tribunalul nu a reținut practic că, prin Contractul nr. 196/1996, a fost vândut integral imobilul din str. D., ci a redat conținutul acestui contract, care, la rândul lui, specifica faptul că se vinde locuința cu o anumită componență, reprezentând "100% din imobil", împreuna cu 87 mp teren situat sub construcție. Într-adevăr, prin acest contract de vânzare-cumpărare, Primăria municipiului București a vândut către soții V.E. și V.M., în condițiile Legii nr. 112/1995, locuința compusă din 2 camere, 2 bucătării și antreu, în suprafața utilă menționată, de 65,50 mp, la pct. 5 din contract precizându-se că, odată cu locuința, cumpărătorii dobândesc și 87 mp teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G.

nr. 20/1996; obiectul vânzării l-a constituit numai o parte din construcțiile și terenul situate la adresa menționată. În ce privește legalitatea sentinței apelate, Curtea a constatat că s-au formulat prin cererea de apel, în esență, patru categorii de critici, anume cu privire la: încălcarea principiului neretroactivității legii și greșita respingere a cererii de restituire în natură; greșita respingere a cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor; greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în final, cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată. Curtea a constatat întemeiate criticile referitoare la greșita respingere a cererii de restituire în natură pentru o parte din imobilul în discuție, după cum urmează: Potrivit expertizei topografice întocmite de expertul N.S.

în fața instanței de apel, la adresa din str. D., sector 6, există un teren în suprafață de 509 mp, iar pe teren se află edificate 5 construcții, anume: construcția C1 în suprafață de 79 mp, cu destinația de locuință; construcția C2 în suprafață de 24,2 mp, reprezentând o anexă lipită de C1; construcția C3, reprezentând anexă din lemn; construcția C4 în suprafață de 46 mp, reprezentând anexă lemn; construcția C5 în suprafață de 3,9 mp, reprezentând un coteț din lemn, pe teren existând și cișmea cu canalizare și un puț dezafectat. Cele constatate de expertul N.S. corespund cu cele constatate în fața primei instanțe prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul A.M., expertiza construcții întocmită de expert C.V.

și expertiza întocmită de C.I., diferențele constatate de experți fiind nesemnificative. Comparând această situație cu cea rezultată din Decizia nr. 265/1977, cu schițe anexe, prin care imobilul a fost preluat de către stat, se constată că, la momentul preluării imobilului de către stat, existau pe teren și au fost preluate de la autorul reclamantei construcțiile C1 și C2, însă, în cuprinsul deciziei se menționează că imobilul are și magazie și WC, iar terenul preluat este în suprafață de 510,37 mp.

A fost audiat în cauză, în fața instanței de apel, martorul P.O., care a arătat că construcțiile C1 și C2 existau la momentul preluării imobilului de către stat, însă construcția C2 era o magazie din paiantă, în care se gătea vara, și că această parte din construcție a fost refăcută și extinsă de către ocupanții imobilului de după data preluării imobilului de către stat, modificare care a avut loc cândva după anul 1990, această construcție C2 având, în prezent, pereți din cărămidă. Martorul a arătat, în legătură cu construcția C3, că aceasta nu exista la momentul preluării imobilului de către stat și a fost edificată de către chiriași după anul 1994 - 1995, în vreme ce clădirile individualizate de expertul N.S.

cu C4 (magazie, șopron și WC) existau la momentul preluării imobilului de către stat, nesuferind modificări până în prezent și la fel exista, la momentul preluării imobilului, și puțul din curte. Curtea a constatat nelegală soluția Tribunalului, de respingere a cererii de restituire în natură a părții de teren care nu este aferentă construcțiilor C1 și C2 și a construcțiilor situate pe această parte de teren, care existau la momentul preluării imobilului de către stat, anume C4 (expertiza N.S.) și puțul american. Pentru construcțiile C1 și C2 și terenul de 87 mp situat sub construcție, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cererea reclamantei, de restituire în natură, nu poate fi primită, reclamanta putând primi doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Nu poate fi dispusă măsura restituirii în natură nici pentru terenul alăturat locuinței vândute către soții V., și care este necesar să fie afectat normalei folosințe a acestei locuințe, anume pentru asigurarea accesului la această locuință, inclusiv ținând seama de servitutea de vedere și de faptul că accesul în această locuință nu se face direct dinspre stradă, ci dinspre curtea imobilului. În acest sens, au fost avute în vedere aprecierile expertului N.S., care determină, pentru normala folosință a locuinței, o suprafață de 161 mp, rezultată prin constituirea unei servituți de acces și vedere de minim 1,90 ml de la amprenta construcției C1. Expertul a delimitat, pe schiță, această suprafață de teren aferentă C1 și C2.

Terenul ce excede acestei suprafețe rămâne în suprafață de 348 mp, pe acest lot fiind edificate construcțiile C3, C4 și puțul american dezafectat. Construcțiile C4 și puțul american au aparținut reclamantei la momentul preluării imobilului de către stat, iar, în ce privește construcția C3, aceasta a fost edificată, conform declarației martorului audiat (confirmată și de rapoartele de expertiză întocmite în cauză) după anul 1990, de către familia V., fără autorizație de construire, terenul aferent acesteia fiind supus dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, anume poate fi restituit în natură. Așadar, în condițiile art. 7 și 10 ale Legii nr. 10/2001, poate fi restituit în natură reclamantei lotul de teren de 348 mp, precum și construcția C4 și puțul american (toate identificate de expertul N.S.).

Tribunalul a respins cererea de restituire în natură pentru această diferență de teren, invocând în mod greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sensul textului de lege sus-menționat nu se referă la inadmisibilitatea cumulării restituirii în natură (parțiale) cu restituirea în echivalent, ci că, pentru partea de imobil înstrăinată, singura soluție posibilă este restituirea prin echivalent. Principiul de bază al Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, măsura restituirii în echivalent fiind, întotdeauna, prevăzută în subsidiar.

De asemenea, pe tot parcursul legii, se prevăd cazuri în care restituirea urmează a se face parțial în natură, parțial în echivalent, în raport de situația de fapt (art. 10, art. 11, art. 19). În condițiile cauzei prezente, potrivit raportului de expertiză este posibilă lotizarea întregii suprafețe de 509 mp teren într-un mod care asigură, pe de o parte, și buna exploatare a locuinței vândute către soții V., dar și restituirea parțială, în natură, către reclamantă, anume pentru suprafața de 348 mp teren. Curtea a constatat greșită soluția Tribunalului sub acest aspect și din perspectiva împrejurării că Legea nr. 1/2009, care a modificat art. 20 alin. (2), a intervenit pe parcursul judecății, nefiind aplicabilă în cauză.

Dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr. 52/2007, avută în vedere de prima instanță la interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu este relevantă, deoarece vizează împrejurarea că, unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 26 din această lege, i se aplică legea în vigoare la data formulării acesteia, fără să prezinte importanță modificările intervenite ulterior. Or, cererea prezentă constituie o asemenea contestație, față de faptul că refuzul unității deținătoare, de soluționare a notificării, este echivalat unei respingeri a notificării (aceasta și în spiritul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20/2007), iar, la data formulării acesteia, nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009.

Pe de altă parte, în măsura în care Tribunalul ar fi avut în vedere modificările intervenite prin Legea nr. 1/2009, în spiritul aceluiași mod de aplicare a legii, ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de asemenea, introdus prin Legea nr. 1/2009, și ale art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în forma actuală, ulterioară Legii nr. 1/ 2009. Conform art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, "Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii.

Prin noțiunea "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării." Așadar, nu întregul teren este exceptat de la restituirea în natura, ci doar "terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia". Pentru motivele enunțate, Curtea a admis apelul reclamantei sub acest prim aspect și a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de teren de 348 mp, identificată prin expertiza N.S.

Au fost, de asemenea, restituite reclamantei, în natură, construcțiile C4 și puț american dezafectat, așa cum au fost identificate prin aceeași expertiză, în condițiile art. 9 și 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, aceste construcții au aparținut autorului reclamantei și se află amplasate pe lotul de 348 mp teren restituit în natură. Pentru restul imobilului, Curtea a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, anume pentru 161 mp teren, construcția C1 și construcția C2, aceasta din urmă, însă, în forma în care se afla la momentul preluării imobilului de către stat, anterior extinderii și modificării, așadar, în forma magaziei din paiantă.

Curtea a admis apelul și în ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constatând că excepția lipsei calității procesuale pasive a părții menționate este întemeiată numai în ce privește capătul de cerere cu caracter de contestație, întemeiat pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, fiind, însă, neîntemeiată cu privire la pretenția de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În ce privește critica apelantei-reclamante referitoare la refuzul instanței de a stabili valoarea despăgubirilor, Curtea a respins-o, apreciind că această pretenție de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu poate fi primită, față de stadiul soluționării notificării și Decizia în interesul legii nr. 20/2007.

Fără a contesta de principiu susținerile apelantei reclamante legate de ineficiența mecanismului reglementat de Legea nr. 247/2005, Curtea a constatat că, la acest moment, nu se poate reține nerespectarea acestei proceduri pentru cazul concret al reclamantei (care nu a ajuns încă în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) și, de aceea, nici nu poate primi solicitarea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, bazată pe considerații de ordin general și neverificate la speță. În plus, în ce privește această pretenție în contradictoriu cu Municipiul București și Primăria municipiului București, Curtea a constatat că este inadmisibilă și din perspectiva faptului că, în urma adoptării Legii nr. 247/2005, unitatea notificată nu mai are posibilitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor, această operațiune fiind specifică celei de a doua etape administrative, derulată în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În baza art. 274 C. proc. civ., ținând seama de limitele în care acțiunea a fost admisă, Curtea a obligat pe pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata către reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în fața instanței de fond (onorariul expertului topograf) și la suma de 1.777 lei cheltuieli de judecată în apel (onorariu expert). Aceste cheltuieli au fost făcute cu expertizele topografice necesare soluționării cauzei. Apelanta-reclamantă a mai făcut cheltuieli cu onorariile experților care au avut ca obiectiv evaluarea imobilului, însă, având în vedere că pretenția de stabilire a cuantumului despăgubirilor nu este admisă, aceste cheltuieli nu pot cădea în sarcina pârâților.

Nu s-au depus dovezi ale cuantumului cheltuielilor cu onorariul avocatului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive: Instanțele trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 10.3. și art. 10.1. din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora, în toate cazurile, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și, totodată, de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existenta și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, care nu pot fi observate printr-o expertiză, fără confirmarea instituțiilor care le administrează.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că întregul teren este afectat de elemente de sistematizare și se impune, pentru aceasta, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În înțelesul Legii nr. 10/2001, noțiunea de "imobil" se referă atât la teren, cât și la construcție, motiv pentru care legiuitorul a precizat și în alin. (11) al art. 10 că se interzice înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă din cauza afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Așadar, afectarea unui bun de utilitate publică poate viza atât construcția, cât și terenul. Acest aspect este evidențiat și de către expertul desemnat în cauză, care, în concluziile raportului de expertiză, arată că, în prezent, imobilul este afectat de amenajări de utilitate publică.

În acest sens, recurentul face trimitere la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a). Recurentul a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dosar au depus întâmpinare intimata reclamantă, care a solicitat respingerea recursului în principal, ca inadmisibil, deoarece vizează chestiuni de fapt, în subsidiar, ca nefondat, precum și intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, peste termenul legal. Intimata reclamantă a invocat oral și excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., excepție pe care Înalta Curte o consideră întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Din textul de lege sus-menționat, rezultă fără dubiu că, criticile de nelegalitate trebuie să vizeze soluția instanței a cărei hotărâre se atacă, precum și considerentele acestei instanțe în fundamentarea soluției pronunțate. În esență, cum s-a arătat în expunerea cererii de recurs, pârâtul susține nelegalitatea deciziei, deoarece Curtea nu ar fi avut în vedere dispozițiile art. 10.3. și 10.1. din H.G. nr. 250/2007, precum și pe cele ale art. 10 alin. (11) și art. 16 din Legea nr. 10/2001. Textele respective se referă la imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor afectate, printre altele, de amenajări de utilitate publică și la necesitatea verificării destinației actuale a terenurilor și subfeței acestora în vederea stabilirii corecte a formei de reparație (art. 10.1.

și 10.3. din H.G. nr. 250/2007), la interdicția de înstrăinare sau schimbare a destinației unor asemenea terenuri pe o anumită perioadă de timp (art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001), precum și la posibilitatea restituirii în natură a unor categorii de imobile prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) din aceeași lege, cu obligația menținerii afectațiunii acestor bunuri (art. 16 din Legea nr. 10/2001). Niciunul dintre aceste texte de lege nu are relevanță în cauză și nu are legătură cu considerentele instanței de apel în soluționarea litigiului. Cum s-a arătat în precedent, prima instanță a respins cererea de restituire în natură a imobilului determinat de faptul că imobilul locuință și o parte din teren au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, iar diferența de teren urmează soarta juridică a suprafeței înstrăinate.

Curtea de Apel a schimbat soluția primei instanțe, considerând că pot fi restituite în natură construcțiile care au fost edificate de reclamantă și nevândute, terenul de sub acestea, precum și terenul nevândut și care nu este necesar normalei folosințe a locuinței înstrăinate, dar și terenul afectat de construcția realizată după 1990, fără autorizație de construire. În consecință, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au avut în vedere, în fundamentarea soluției pronunțate, existența unor amenajări de utilitate publică, desemnate asigurării nevoilor comunității, care să fi determinat respingerea cererii de restituire în natură a terenului sau a unei părți din teren sau, dimpotrivă, să se fi ignorat aceste utilități, cu stabilirea greșită a formei de reparație cuvenite reclamantei.

Recurentul nu a adus niciun fel de critici deciziei atacate raportat la cele reținute de această instanță în pronunțarea soluției. De asemenea, deși a făcut referire la art. 10.1. și 10.3. din H.G. nr. 250/2007, recurentul nu a arătat în ce a constat în speță, încălcarea acestor dispoziții legale, mai precis, care sunt amenajările de utilitate publică existente pe teren, care ar împiedica restituirea în natură a imobilului, limitându-se să facă referire generic la împrejurarea că, în raportul de expertiză (în cauză, fiind efectuate mai multe expertize), se reține existența unor asemenea amenajări. A susținut că, în mod corect, prima instanță ar fi respins cererea de restituire în natură determinat de afectarea imobilului de astfel de amenajări, dar, cum s-a arătat în precedent, nu acesta a fost considerentul Tribunalului pentru înlăturarea formei de reparație în natură.

Cât privește invocarea art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nici acest text nu are legătură cu cauza, deoarece nu se pune problema unui teren afectat de amenajări de utilitate publică, care să fie înstrăinat sau căruia să i se fi schimbat destinația. Nici art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu este relevant, întrucât nu s-a stabilit și nici nu s-a invocat pe parcursul procesului că imobilul în litigiu ar fi ocupat de vreuna dintre instituțiile enumerate în anexa nr. 2 la lege. În concluzie, cum criticile formulate nu vizează argumentele Curții de Apel în soluționarea cauzei și nici nu sunt suficient determinate pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., conform art. 306 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții, să plătească intimatei reclamante M.S. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței de la dosar recurs și susținerilor părții că, din suma de 3000 lei, menționată în înscrisul respectiv, 1000 de lei reprezintă cheltuielile aferente fazei procesuale de față. Cât privește obținerea unui cuantum majorat al cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare, față de cel încuviințat reclamantei în aceste faze, Înalta Curte nu poate primi o asemenea cerere, în absența exercitării căii de atac de către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul pârât Municipiul București, prin Primar General, să plătească intimatei reclamante M.S. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN