ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6557/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6557/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1500 din 16

decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta M.S., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primăria municipiului

București, prin Primarul General, și Primarul General al municipiului

București, s-a respins cererea în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită

la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, str. D., sector 6,

constând din construcție cu 3 camere, hol, bucătărie, doua verande, magazie, wc

și teren în suprafață de 510,57 mp, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea nr.

1192 din 23 iulie 2001 expediată prin BEJ T.G., reclamanta a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. D., sector 6,

compus din teren în suprafață de 510,57 mp și construcție formată din 5 camere,

hol, bucătărie, două verande, magazie, w.c.

Conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16375/1928 și transcris sub nr.

9027/1928, E.C. a cumpărat terenul de 500 mp, situat în str. P. din comuna

suburbană Militari.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 330 din 01 decembrie 1965, de pe urma

defunctei M.E. a rămas moștenitoare M.S., fiind menționat în certificat și

imobilul care face obiectul cauzei, dar cu suprafața de 650 mp

După cum rezultă din

certificatele de căsătorie, reclamanta s-a căsătorit succesiv, dobândind numele

de C. și de M.

Prin Decizia nr. 265

din 03 martie 1977 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al

municipiului București, întreg imobilul a trecut în proprietatea statului, în

condițiile Legii nr. 4/1973.

Având în vedere cele

reținute mai sus, în raport și de dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr.

10/2001 și art. 1.4 din H.G. nr. 250/2007, Tribunalul a constatat că reclamanta

a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din

aceeași lege.

În ceea ce privește

restituirea în natură, instanța a reținut că, prin contractul nr. 196/1996,

Primăria municipiului București, prin Primarul General, a vândut către V.E. și

V.M. locuința situată în București, str. D., sector 6, reprezentând 100% din imobil,

împreună cu 87 mp teren situat sub construcție.

Prin raportul de

expertiză efectuat, în cauză, de expertul C.V., s-a reținut că construcția C1,

edificată în 1929, face obiectul contractului nr. 196/1996, construcțiile C2,

C3, C4 fiind construite de V.E.

În consecință,

Tribunalul a constatat că restituirea în natură a construcției preluate de la

reclamantă este imposibilă.

Cu privire la

restituirea terenului în suprafață de 374 mp, astfel cum a fost identificat de

același expert în anexa la expertiză, devin aplicabile dispozițiile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită având dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, ceea

ce înseamnă că nu se mai poate restitui în natură nici terenul curte, chiar

dacă este liber de construcții.

Prin Decizia civilă

nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta M.S. împotriva sentinței civile

sus-menționate, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, s-a respins cererea

cu caracter de contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, având ca obiect soluționarea notificării în sensul

stabilirii dreptului la măsuri reparatorii, formulată în contradictoriu cu

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis, în parte,

cererea în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul

General, și Primăria municipiului București, în sensul următor:

S-a dispus

restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de teren de 348 mp,

construcția C4, precum și puț american dezafectat, situate în București, str.

D., sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

efectuat în apel, de expert S.N.

S-a constatat dreptul

reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil

imposibil a fi restituită în natură, situată la aceeași adresă, anume 161 mp

teren, construcția C1 și construcția C2, în forma de la data preluării de către

stat, anterior extinderii și modificării (magazie din paiantă), conform

Titlului VII al Legii nr. 10/2001.

S-a păstrat soluția

de respingere a cererii de stabilire a cuantumului despăgubirilor în

contradictoriu cu Municipiul București și Primăria municipiului București și

s-a respins aceeași cerere în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.

Au fost obligați

pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata către

reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în prima instanță și 1.777

lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În ce privește

criticile de netemeinicie formulate, a constatat că Tribunalul nu a reținut

practic că, prin Contractul nr. 196/1996, a fost vândut integral imobilul din

str. D., ci a redat conținutul acestui contract, care, la rândul lui, specifica

faptul că se vinde locuința cu o anumită componență, reprezentând "100%

din imobil", împreuna cu 87 mp teren situat sub construcție.

Într-adevăr, prin

acest contract de vânzare-cumpărare, Primăria municipiului București a vândut

către soții V.E. și V.M., în condițiile Legii nr. 112/1995, locuința compusă

din 2 camere, 2 bucătării și antreu, în suprafața utilă menționată, de 65,50

mp, la pct. 5 din contract precizându-se că, odată cu locuința, cumpărătorii

dobândesc și 87 mp teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr.

20/1996; obiectul vânzării l-a constituit numai o parte din construcțiile și

terenul situate la adresa menționată.

În ce privește

legalitatea sentinței apelate, Curtea a constatat că s-au formulat prin cererea

de apel, în esență, patru categorii de critici, anume cu privire la: încălcarea

principiului neretroactivității legii și greșita respingere a cererii de

restituire în natură; greșita respingere a cererii de stabilire a cuantumului

despăgubirilor; greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în final, cu privire

la neacordarea cheltuielilor de judecată.

Curtea a constatat

întemeiate criticile referitoare la greșita respingere a cererii de restituire

în natură pentru o parte din imobilul în discuție, după cum urmează:

Potrivit expertizei

topografice întocmite de expertul N.S. în fața instanței de apel, la adresa din

str. D., sector 6, există un teren în suprafață de 509 mp, iar pe teren se află

edificate 5 construcții, anume: construcția C1 în suprafață de 79 mp, cu

destinația de locuință; construcția C2 în suprafață de 24,2 mp, reprezentând o

anexă lipită de C1; construcția C3, reprezentând anexă din lemn; construcția C4

în suprafață de 46 mp, reprezentând anexă lemn; construcția C5 în suprafață de

3,9 mp, reprezentând un coteț din lemn, pe teren existând și cișmea cu

canalizare și un puț dezafectat.

Cele constatate de

expertul N.S. corespund cu cele constatate în fața primei instanțe prin

raportul de expertiză topografică întocmit de expertul A.M., expertiza

construcții întocmită de expert C.V. și expertiza întocmită de C.I.,

diferențele constatate de experți fiind nesemnificative.

Comparând această

situație cu cea rezultată din Decizia nr. 265/1977, cu schițe anexe, prin care

imobilul a fost preluat de către stat, se constată că, la momentul preluării

imobilului de către stat, existau pe teren și au fost preluate de la autorul

reclamantei construcțiile C1 și C2, însă, în cuprinsul deciziei se menționează

că imobilul are și magazie și WC, iar terenul preluat este în suprafață de

510,37 mp.

A fost audiat în

cauză, în fața instanței de apel, martorul P.O., care a arătat că construcțiile

C1 și C2 existau la momentul preluării imobilului de către stat, însă

construcția C2 era o magazie din paiantă, în care se gătea vara, și că această

parte din construcție a fost refăcută și extinsă de către ocupanții imobilului

de după data preluării imobilului de către stat, modificare care a avut loc

cândva după anul 1990, această construcție C2 având, în prezent, pereți din

cărămidă.

Martorul a arătat, în

legătură cu construcția C3, că aceasta nu exista la momentul preluării

imobilului de către stat și a fost edificată de către chiriași după anul 1994 -

1995, în vreme ce clădirile individualizate de expertul N.S. cu C4 (magazie,

șopron și WC) existau la momentul preluării imobilului de către stat,

nesuferind modificări până în prezent și la fel exista, la momentul preluării

imobilului, și puțul din curte.

Curtea a constatat

nelegală soluția Tribunalului, de respingere a cererii de restituire în natură

a părții de teren care nu este aferentă construcțiilor C1 și C2 și a

construcțiilor situate pe această parte de teren, care existau la momentul

preluării imobilului de către stat, anume C4 (expertiza N.S.) și puțul

american.

Pentru construcțiile

C1 și C2 și terenul de 87 mp situat sub construcție, vândute în temeiul Legii

nr. 112/1995, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cererea

reclamantei, de restituire în natură, nu poate fi primită, reclamanta putând

primi doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Nu poate fi dispusă

măsura restituirii în natură nici pentru terenul alăturat locuinței vândute

către soții V., și care este necesar să fie afectat normalei folosințe a

acestei locuințe, anume pentru asigurarea accesului la această locuință,

inclusiv ținând seama de servitutea de vedere și de faptul că accesul în

această locuință nu se face direct dinspre stradă, ci dinspre curtea

imobilului.

În acest sens, au

fost avute în vedere aprecierile expertului N.S., care determină, pentru

normala folosință a locuinței, o suprafață de 161 mp, rezultată prin

constituirea unei servituți de acces și vedere de minim 1,90 ml de la amprenta

construcției C1. Expertul a delimitat, pe schiță, această suprafață de teren

aferentă C1 și C2. Terenul ce excede acestei suprafețe rămâne în suprafață de

348 mp, pe acest lot fiind edificate construcțiile C3, C4 și puțul american

dezafectat. Construcțiile C4 și puțul american au aparținut reclamantei la

momentul preluării imobilului de către stat, iar, în ce privește construcția

C3, aceasta a fost edificată, conform declarației martorului audiat (confirmată

și de rapoartele de expertiză întocmite în cauză) după anul 1990, de către

familia V., fără autorizație de construire, terenul aferent acesteia fiind

supus dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, anume poate fi

restituit în natură.

Așadar, în condițiile

art. 7 și 10 ale Legii nr. 10/2001, poate fi restituit în natură reclamantei

lotul de teren de 348 mp, precum și construcția C4 și puțul american (toate

identificate de expertul N.S.).

Tribunalul a respins

cererea de restituire în natură pentru această diferență de teren, invocând în

mod greșit dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sensul textului de

lege sus-menționat nu se referă la inadmisibilitatea cumulării restituirii în

natură (parțiale) cu restituirea în echivalent, ci că, pentru partea de imobil

înstrăinată, singura soluție posibilă este restituirea prin echivalent.

Principiul de bază al

Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, măsura restituirii în echivalent

fiind, întotdeauna, prevăzută în subsidiar.

De asemenea, pe tot

parcursul legii, se prevăd cazuri în care restituirea urmează a se face parțial

în natură, parțial în echivalent, în raport de situația de fapt (art. 10, art.

11, art. 19).

În condițiile cauzei

prezente, potrivit raportului de expertiză este posibilă lotizarea întregii

suprafețe de 509 mp teren într-un mod care asigură, pe de o parte, și buna

exploatare a locuinței vândute către soții V., dar și restituirea parțială, în

natură, către reclamantă, anume pentru suprafața de 348 mp teren.

Curtea a constatat

greșită soluția Tribunalului sub acest aspect și din perspectiva împrejurării

că Legea nr. 1/2009, care a modificat art. 20 alin. (2), a intervenit pe

parcursul judecății, nefiind aplicabilă în cauză.

Dezlegarea dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr.

52/2007, avută în vedere de prima instanță la interpretarea art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, nu este relevantă, deoarece vizează împrejurarea că,

unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 26 din această lege, i se

aplică legea în vigoare la data formulării acesteia, fără să prezinte

importanță modificările intervenite ulterior. Or, cererea prezentă constituie o

asemenea contestație, față de faptul că refuzul unității deținătoare, de

soluționare a notificării, este echivalat unei respingeri a notificării

(aceasta și în spiritul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20/2007),

iar, la data formulării acesteia, nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009.

Pe de altă parte, în

măsura în care Tribunalul ar fi avut în vedere modificările intervenite prin

Legea nr. 1/2009, în spiritul aceluiași mod de aplicare a legii, ar fi trebuit

să aibă în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de

asemenea, introdus prin Legea nr. 1/2009, și ale art. 7.3 din Normele

metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în forma actuală,

ulterioară Legii nr. 1/ 2009.

Conform art. 7.3 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, "Sunt exceptate de

la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru

aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în

echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea "teren aferent

imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul

pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și

terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia

indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare

bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită

cu soluționarea notificării."

Așadar, nu întregul

teren este exceptat de la restituirea în natura, ci doar "terenul din

împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia".

Pentru motivele

enunțate, Curtea a admis apelul reclamantei sub acest prim aspect și a dispus

restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de teren de 348 mp,

identificată prin expertiza N.S.

Au fost, de asemenea,

restituite reclamantei, în natură, construcțiile C4 și puț american dezafectat,

așa cum au fost identificate prin aceeași expertiză, în condițiile art. 9 și 10

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus,

aceste construcții au aparținut autorului reclamantei și se află amplasate pe

lotul de 348 mp teren restituit în natură.

Pentru restul

imobilului, Curtea a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, anume pentru

161 mp teren, construcția C1 și construcția C2, aceasta din urmă, însă, în

forma în care se afla la momentul preluării imobilului de către stat, anterior extinderii

și modificării, așadar, în forma magaziei din paiantă.

Curtea a admis apelul

și în ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, constatând că excepția lipsei calității procesuale

pasive a părții menționate este întemeiată numai în ce privește capătul de

cerere cu caracter de contestație, întemeiat pe dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001, fiind, însă, neîntemeiată cu privire la pretenția de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În ce privește

critica apelantei-reclamante referitoare la refuzul instanței de a stabili

valoarea despăgubirilor, Curtea a respins-o, apreciind că această pretenție de

stabilire a cuantumului despăgubirilor nu poate fi primită, față de stadiul

soluționării notificării și Decizia în interesul legii nr. 20/2007.

Fără a contesta de

principiu susținerile apelantei reclamante legate de ineficiența mecanismului

reglementat de Legea nr. 247/2005, Curtea a constatat că, la acest moment, nu

se poate reține nerespectarea acestei proceduri pentru cazul concret al

reclamantei (care nu a ajuns încă în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor) și, de aceea, nici nu poate primi solicitarea de stabilire a

cuantumului despăgubirilor, bazată pe considerații de ordin general și

neverificate la speță.

În plus, în ce

privește această pretenție în contradictoriu cu Municipiul București și

Primăria municipiului București, Curtea a constatat că este inadmisibilă și din

perspectiva faptului că, în urma adoptării Legii nr. 247/2005, unitatea

notificată nu mai are posibilitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor,

această operațiune fiind specifică celei de a doua etape administrative,

derulată în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În baza art. 274 C. proc.

civ., ținând seama de limitele în care acțiunea a fost admisă, Curtea a obligat

pe pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București la plata

către reclamantă a sumei de 702 lei cheltuieli de judecată în fața instanței de

fond (onorariul expertului topograf) și la suma de 1.777 lei cheltuieli de

judecată în apel (onorariu expert).

Aceste cheltuieli au

fost făcute cu expertizele topografice necesare soluționării cauzei.

Apelanta-reclamantă a mai făcut cheltuieli cu onorariile experților care au

avut ca obiectiv evaluarea imobilului, însă, având în vedere că pretenția de

stabilire a cuantumului despăgubirilor nu este admisă, aceste cheltuieli nu pot

cădea în sarcina pârâților. Nu s-au depus dovezi ale cuantumului cheltuielilor

cu onorariul avocatului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o pentru următoarele motive:

Instanțele trebuia să

aibă în vedere dispozițiile art. 10.3. și art. 10.1. din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

potrivit cărora, în toate cazurile, entitatea învestită cu soluționarea

notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica

cu exactitate terenul și vecinătățile și, totodată, de a verifica destinația

actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta

căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existenta și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea, care nu pot fi observate

printr-o expertiză, fără confirmarea instituțiilor care le administrează.

În cazul în care se constată

astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe

de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu

afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma

"amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale"

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității.

Astfel, în mod corect

a reținut prima instanță că întregul teren este afectat de elemente de

sistematizare și se impune, pentru aceasta, acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent.

În înțelesul Legii

nr. 10/2001, noțiunea de "imobil" se referă atât la teren, cât și la

construcție, motiv pentru care legiuitorul a precizat și în alin. (11) al art.

10 că se interzice înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui

restituire în natură nu este posibilă din cauza afectării acestuia unei

amenajări de utilitate publică.

Așadar, afectarea unui

bun de utilitate publică poate viza atât construcția, cât și terenul.

Acest aspect este

evidențiat și de către expertul desemnat în cauză, care, în concluziile

raportului de expertiză, arată că, în prezent, imobilul este afectat de

amenajări de utilitate publică.

În acest sens,

recurentul face trimitere la dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr.

2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate

exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate

ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor

acestora li se restituie imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din

anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii

deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr.

2 lit. a).

Recurentul a

solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, respingerea cererii de chemare în

judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dosar au depus

întâmpinare intimata reclamantă, care a solicitat respingerea recursului în

principal, ca inadmisibil, deoarece vizează chestiuni de fapt, în subsidiar, ca

nefondat, precum și intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, peste termenul legal.

Intimata reclamantă a

invocat oral și excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., excepție pe care Înalta Curte o

consideră întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Din textul de lege

sus-menționat, rezultă fără dubiu că, criticile de nelegalitate trebuie să

vizeze soluția instanței a cărei hotărâre se atacă, precum și considerentele

acestei instanțe în fundamentarea soluției pronunțate.

În esență, cum s-a

arătat în expunerea cererii de recurs, pârâtul susține nelegalitatea deciziei,

deoarece Curtea nu ar fi avut în vedere dispozițiile art. 10.3. și 10.1. din

H.G. nr. 250/2007, precum și pe cele ale art. 10 alin. (11) și art. 16 din

Legea nr. 10/2001.

Textele respective se

referă la imposibilitatea restituirii în natură a terenurilor afectate, printre

altele, de amenajări de utilitate publică și la necesitatea verificării

destinației actuale a terenurilor și subfeței acestora în vederea stabilirii

corecte a formei de reparație (art. 10.1. și 10.3. din H.G. nr. 250/2007), la

interdicția de înstrăinare sau schimbare a destinației unor asemenea terenuri

pe o anumită perioadă de timp (art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001),

precum și la posibilitatea restituirii în natură a unor categorii de imobile

prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) din aceeași lege, cu obligația menținerii afectațiunii

acestor bunuri (art. 16 din Legea nr. 10/2001).

Niciunul dintre

aceste texte de lege nu are relevanță în cauză și nu are legătură cu

considerentele instanței de apel în soluționarea litigiului.

Cum s-a arătat în

precedent, prima instanță a respins cererea de restituire în natură a

imobilului determinat de faptul că imobilul locuință și o parte din teren au

fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foștilor chiriași, iar diferența

de teren urmează soarta juridică a suprafeței înstrăinate.

Curtea de Apel a

schimbat soluția primei instanțe, considerând că pot fi restituite în natură

construcțiile care au fost edificate de reclamantă și nevândute, terenul de sub

acestea, precum și terenul nevândut și care nu este necesar normalei folosințe

a locuinței înstrăinate, dar și terenul afectat de construcția realizată după

1990, fără autorizație de construire.

În consecință, nici

prima instanță și nici instanța de apel nu au avut în vedere, în fundamentarea

soluției pronunțate, existența unor amenajări de utilitate publică, desemnate

asigurării nevoilor comunității, care să fi determinat respingerea cererii de

restituire în natură a terenului sau a unei părți din teren sau, dimpotrivă, să

se fi ignorat aceste utilități, cu stabilirea greșită a formei de reparație

cuvenite reclamantei.

Recurentul nu a adus

niciun fel de critici deciziei atacate raportat la cele reținute de această

instanță în pronunțarea soluției.

De asemenea, deși a

făcut referire la art. 10.1. și 10.3. din H.G. nr. 250/2007, recurentul nu a arătat

în ce a constat în speță, încălcarea acestor dispoziții legale, mai precis,

care sunt amenajările de utilitate publică existente pe teren, care ar

împiedica restituirea în natură a imobilului, limitându-se să facă referire

generic la împrejurarea că, în raportul de expertiză (în cauză, fiind efectuate

mai multe expertize), se reține existența unor asemenea amenajări.

A susținut că, în mod

corect, prima instanță ar fi respins cererea de restituire în natură determinat

de afectarea imobilului de astfel de amenajări, dar, cum s-a arătat în

precedent, nu acesta a fost considerentul Tribunalului pentru înlăturarea

formei de reparație în natură.

Cât privește

invocarea art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nici acest text nu are

legătură cu cauza, deoarece nu se pune problema unui teren afectat de amenajări

de utilitate publică, care să fie înstrăinat sau căruia să i se fi schimbat

destinația.

Nici art. 16 din

Legea nr. 10/2001 nu este relevant, întrucât nu s-a stabilit și nici nu s-a

invocat pe parcursul procesului că imobilul în litigiu ar fi ocupat de vreuna

dintre instituțiile enumerate în anexa nr. 2 la lege.

În concluzie, cum

criticile formulate nu vizează argumentele Curții de Apel în soluționarea

cauzei și nici nu sunt suficient determinate pentru a putea fi încadrate în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306

alin. (1) din același cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

În baza art. 316 cu

referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte

căzută în pretenții, să plătească intimatei reclamante M.S. suma de 1000 lei

cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat potrivit

chitanței de la dosar recurs și susținerilor părții că, din suma de 3000 lei,

menționată în înscrisul respectiv, 1000 de lei reprezintă cheltuielile aferente

fazei procesuale de față.

Cât privește

obținerea unui cuantum majorat al cheltuielilor de judecată în fazele

procesuale anterioare, față de cel încuviințat reclamantei în aceste faze,

Înalta Curte nu poate primi o asemenea cerere, în absența exercitării căii de

atac de către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva

Deciziei nr. 909 A din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Obligă pe recurentul

pârât Municipiul București, prin Primar General, să plătească intimatei

reclamante M.S. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN