ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 868/2018

Ședința publică din data de 2 martie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015 din 16 iulie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea art. 25 alin. (15) și 151 din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea CSM 676/04.10.2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 814/29.11.2007.

Prin sentința nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes formulată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată, și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că acest motiv de recurs se referă la încălcarea oricărei reguli de procedură care atrage sancțiunea nulității, indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă, expresă sau virtuală, necondiționată sau condiționată de existenta unei vătămări. Arată că prima instanță nu a reținut corect susținerile reclamantei, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., ceea ce a dus la neanalizarea unuia dintre motivele esențiale invocate prin cerere.

Astfel, susține că deși a criticat caracterul arbitrar al termenului de 6 luni, prima instanță a reținut că, într-adevăr, prin art. 25 alin. (15)

1

pârâta, fără a exista un temei legal, a micșorat termenul de activitate efectivă, dar că reclamanta nu a criticat lipsa temeiului legal al fixării termenului de 6 luni în art. 25 alin. (15) indice 1 din Regulament. Consideră că, dat fiind faptul că vătămarea procesuală constând în neanalizarea unei susțineri esențiale, de natură a schimba soluția dată, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, în speță, prima instanță a invocat ca argument al respingerii cererii, voința legiuitorului, însă această intenție nu rezultă din preambulul actului normativ ori din expunerea de motive a legii, iar pe de altă parte, curtea nu a arătat de ce devine relevantă activitatea judecătorilor doar după exercitarea efectivă a funcției de judecător pe o perioadă de 2 ani, menționând doar că "devine relevantă, potrivit legii", fără a indica partea din lege care prevede acest lucru.

Totodată, curtea a luat ca exemplu doar situația extremă în care judecătorul ar avea concediu de creștere a copilului de 2 ani, fără a avea deloc activitate în perioada de 2 ani de la numire, concluzionând că interpretarea recurentei-reclamante este insuficientă pentru voința legiuitorului exprimată în art. 39 din Legea nr. 303/2004, fără a lua în calcul că în sistemul judiciar majoritatea judecătorilor își iau concediu de creșterea copilului până la un an, dat fiind plafonarea indemnizației de creștere a copiilor la suma de 3.400 de RON lunar.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu a ținut cont și de situația în care judecătorul are alte concedii decât cel de odihnă sau de creșterea copilului, a căror durată cumulată în perioada de 2 ani depășește 6 luni, cum este cazul din speță, în care rămâne o perioadă de activitate efectivă de 1 an și trei luni și nu a arătat de ce ar fi imposibilă evaluarea acesteia pentru activitatea concret desfășurată, ci s-a referit la situația care nu îi este aplicabilă, când nu ar fi avut activitate deloc în perioada de 2 ani.

De asemenea, învederează instanței faptul că prin acțiune a invocat și discriminarea între cei care au o perioadă cumulată de concedii de 6 luni și cei care depășesc această perioadă, întrucât în primul caz nu se suspendă perioada de evaluare, iar recurentei i s-ar suspenda această perioadă cu întreaga perioadă de concedii, și nu cu ceea ce depășește 6 luni, cum ar fi corect, dar prima instanță nu a analizat această susținere, ci, s-a limitat la aspectul privind discriminarea.

Consideră că, analizând susținerile sale din cererea de chemare în judecată, concluzia care s-ar impune este în sensul că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dreptului material, pe care l-a interpretat prin raportare la situații extreme, și nu la situația din speță, fără a arăta de ce nu se poate face evaluarea activității sale de 1 an și 3 luni.

La data de 16.02.2016, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident împotriva sentinței nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind lipsită de interes.

În motivarea cererii incidente de recurs și subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul-recurent arată că, în speță, au fost nesocotite dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretate coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a privind definirea noțiunii de persoană vătămată și ale art. 2 alin. (1) lit. p din același act normativ, ce definește noțiunea de interes legitim privat, precum și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Consideră că reclamanta-recurentă nu a dovedit existența unui act administrativ individual care să-i producă o vătămare prin încălcarea vreunui drept prevăzut de lege sau a unui interes legitim, potrivit cerințelor imperative impuse de art. 8 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care practica instanței supreme este constantă în sensul că în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ subiectiv nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea nulității fiind condiționată de existența unei vătămări produse reclamantei într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat.

De asemenea, apreciază că nu pot fi reținute considerentele primei instanțe, în sensul că prin prezentul demers judiciar reclamanta urmărește protejarea unui interes legitim privat, având în vedere că la data sesizării instanței nu era anunțată organizarea concursului de promovare în funcții de execuție al judecătorilor și procurorilor și nici nu era stabilit calendarul desfășurării unui asemenea concurs, astfel că, dreptul subiectiv viitor al reclamantei nu îndeplinește cerința de a fi previzibil și, în consecință, nici interesul reclamantei în introducerea cererii de chemare în judecată nu este actual, cum greșit a reținut prima instanță.

Cu toate că dispozițiile art. 33 teza a doua din C. proc. civ. permit formularea unei cereri cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat, chiar și în situația în care interesul nu este născut și actual, recurentul-pârât apreciază că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță, deoarece nu se poate susține că dreptul de a promova în funcții de execuție al reclamantei este amenințat de o dispoziție legală ce instituie condițiile și termenele de efectuare a evaluării unui magistrat.

Contrar celor reținute de către judecătorul fondului, consideră că dispozițiile art. 25 alin. (15) și (15)

1

din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007, pot fi contestate numai în situația în care cererea reclamantei de înscriere la concursul de promovare a fost respinsă, în acest mod nefiind încălcat dreptul de a participa la concursul de promovare, dată fiind practica constantă a Consiliului Superior al Magistraturii, de a permite participarea la concurs a candidaților declarați respinși, dacă fac dovada că au contestat la Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârile secției corespunzătoare și ale Plenului privind constatarea neîndeplinirii condițiilor legale de a participa la concurs.

Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., apreciază că acesta nu este aplicabil în speță, neeexistând nicio dispoziție legală care să atragă sancțiunea nulității hotărârii recurate pentru omisiunea instanței de a cerceta toate susținerile părții reclamante, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. referindu-se la obligația judecătorului de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, adică asupra tuturor cererilor părții, nu asupra tuturor argumentelor părții.

Astfel, consideră că judecătorul fondului a analizat susținerile reclamantei referitoare la termenul de 6 luni prevăzut de art. 25 alin. (15)

1

din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, alin. (15) și (15)

1

ale art. 25 din acest regulament stabilind, în ceea ce privește judecătorul sau procurorul aflat în concediu de creștere a copilului, momentul la care se procedează efectiv la evaluarea acestuia, evaluarea efectuându-se într-o altă perioadă a anului, respectiv după întoarcerea judecătorului sau procurorului din concediul de creștere a copilului, având în vedere că evaluarea implică și o componentă de autoevaluare, precum și un dialog între comisia de evaluare și judecătorul evaluat, conform dispozițiilor art. 33 și 34 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007.

În cazul altor concedii decât cel privind creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, durata acestora este mică și permite participarea magistratului evaluat la procedura de evaluare, care poate fi derulată conform calendarului, motiv pentru care s-a apreciat că stabilirea unui prag de 6 luni este rezonabilă.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că acesta este nefondat, deoarece judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dreptului material prin raportare la situația de fapt și a motivat de ce evaluarea reclamantei nu se poate efectua după o perioadă de activitate efectivă în funcția de judecător de 1 an și 3 luni, reținând, în mod corect, că la stabilirea criteriilor de evaluare legiuitorul a avut în vedere aspecte care ține de activitatea efectivă a judecătorului și nu de persoana acestuia. A mai arătat judecătorul fondului că dispozițiile art. 25 alin. (15) din Legea nr. 303/2004 nu sunt contrare art. 39 din același act normativ, ci organizează punerea în aplicare a acestor dispoziții, evaluarea putându-se realiza doar după efectuarea a 2 ani de activitate efectivă de judecător sau procuror de la numirea în funcție și respectiv de trei ani de la ultima evaluare în celelalte cazuri.

De asemenea, consideră că în situația existenței unei perioade mari de inactivitate a magistratului, este incorect ca evaluarea activității profesionale a acestuia să vizeze o perioadă mult mai mică decât cea avută în vedere de legiuitor ca fiind relevantă pentru evaluare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 01 februarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile formulate de reclamanta A. și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursurilor.

Cu titlu preliminar, se constată că recursul reclamantei vizează un aspect de nulitate a hotărârii pentru încălcarea unor norme procedurale și o problemă de încălcare a unor norme ce îi încalcă un drept subiectiv, iar recursul incident al pârâtului vizează lipsa de interes, condiție de fond a exercitării acțiunii, criticile urmând a fi analizate în ordinea caracterului lor peremptoriu.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și motivele de casare invocate, cu luarea în considerare a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul reclamantei este nefondat și întemeiat recursul incident, în limita considerentelor ce urmează.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, aceasta a invocat, ca prim motiv, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. întrucât nu a reținut corect susținerile sale prin care a criticat caracterul arbitrar al termenului de 6 luni, pronunțându-se în sensul că pârâta a micșorat termenul de activitate efectivă fără temei legal, dar că reclamanta nu a criticat lipsa temeiului legal al fixării termenului de 6 luni în art. 25 alin. (15

1

) din Regulament, ceea ce a dus, în fapt, la neanalizarea unuia dintre motivele esențiale invocate prin cerere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a analizat nelegalitatea textului actului administrativ atacat, astfel cum a fost învestită prin acțiunea principală, neputându-se reține o încălcare a obligației de motivare ce ar atrage sancțiunea nulității hotărârii. Considerentele pentru care a apreciat că aplicarea termenului de 6 luni în situația reclamantei nu reprezintă o discriminare, interpretând teleologic și sistematic noțiunea de activitate efectivă, constituie un răspuns adecvat cererii formulate, astfel că nu se poate reține, ca fondată, critica recurentei.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, deși, în speță, prima instanță invocă voința legiuitorului, nu arătă de ce devine relevantă activitatea judecătorilor doar după exercitarea efectivă a funcției de judecător pe o perioadă de 2 ani, nu indică partea din lege care prevede acest lucru și de ce ar fi imposibilă evaluarea acesteia pentru activitatea concret desfășurată de 1 an și trei luni, susținând și că nu a fost analizată discriminarea între cei care au o perioadă cumulată de concedii de 6 luni și cei care depășesc această perioadă.

Această critică implică o examinare pe fondul cauzei, motiv pentru care va fi analizată în măsura în care se apreciază că acțiunea îndeplinește condiția de fond a interesului, ce formează obiect al criticii în recursul incident.

Astfel, recurentul Consiliul Superior al Magistraturii critică respingerea de către instanța de fond a excepției lipsei de interes, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretate coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a privind definirea noțiunii de persoană vătămată și ale art. 2 alin. (1) lit. p din același act normativ, ce definește noțiunea de interes legitim privat, precum și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În esență, consideră că reclamanta-recurentă nu a dovedit existența unui act administrativ individual care să-i producă o vătămare prin încălcarea vreunui drept prevăzut de lege sau a unui interes legitim, deoarece nu se poate susține că dreptul de a promova în funcții de execuție al reclamantei este amenințat de o dispoziție legală ce instituie condițiile și termenele de efectuare a evaluării unui magistrat, dispozițiile art. 25 alin. (15) și (15)

1

din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 676/2007, putând fi contestate numai în situația în care cererea reclamantei de înscriere la concursul de promovare ar fi fost respinsă.

Susținerea recurentului este întemeiată, întrucât dreptul subiectiv pretins a fi fost încălcat prin norma actului administrativ contestată în cauză, nu îndeplinește condiția de a fi, potrivit art. 2 lit. p din Legea nr. 554/2004, viitor și previzibil, prefigurat.

Or, chiar dacă art. 33 C. proc. civ., prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual sau, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, această situație nu este îndeplinită în cauză, neexistând o dovadă a manifestării de voință a reclamantei de a-și valorifica dreptul pretins și o încălcare a acestuia printr-o manifestare de voință în sens contrar a autorității administrative, de natură a-i produce acesteia o vătămare.

Mai mult, cerința actualității interesului se impune a subzista până la soluționarea cauzei, dat fiind faptul că, prin specificul cauzei, măsura dispusă de instanță operează pentru viitor.

Or, în cauză, se constată că la momentul soluționării prezentului recurs, situația de fapt ce a generat prezentul litigiu nu mai subzistă în forma inițială, întrucât reclamanta a susținut examenul de promovare la instanța superioară, astfel că o eventuală soluție pe fondul cauzei nu mai prezintă un interes juridicește protejat.

Față de această concluzie, nu se mai impune nici analiza motivului de recurs al reclamantei referitor la încălcarea de către art. 25 alin. (15

1

) din Regulament a normelor cu forță juridică superioară.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În schimb, Înalta Curte va admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiași sentințe, sens în care va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca lipsită de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 139/2015 din 6 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge acțiunea ca lipsită de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2018.