ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3613/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea art. 19 din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor adoptat prin Hotărârea CSM nr. 325/2005, raportat la art. 49 alin. (1) și 54 din Codul muncii.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 337 din 5 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei interesului și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca lipsită de interes.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând, în esență, că instanța de fond în mod greșit și utilizând o motivare contradictorie a admis excepția lipsei de interes.

Recurentul a susținut că dreptul la un proces echitabil presupune dreptul la apărare. Acesta la rândul lui presupune analiza tuturor argumentelor părților. În opinia recurentului ar fi fost acceptabila o analiză chiar extrem de concisa a argumentelor sale cu privire la existența interesului public în cauză. Dar în cauza aceasta lipsește cu desăvârșire.

Din punctul său de vedere, este cu totul criticabila concluzia instanței ca în speță nu ar există un interes actual, deoarece eventuala anulare a normei regulamentare atacate nu ar mai putea influența statutul profesional al său (în urma demisiei din noiembrie 2016), Curtea calificând interesul indicat în concluziile scrise ca și chestiuni ipotetice, care nu determină nașterea unui interes actual, ci a unuia ipotetic și eventual, și prin urmare neprotejat juridic.

Aceasta interpretare este extrem de formalistă și păcătuiește prin neluarea în considerare a intereselor legitime ale reclamantului.

Ocuparea funcției de judecător național în perioada 2004 - 2016 este un drept câștigat al său, care face parte din patrimoniul său profesional, în baza căruia are în continuare drepturi și obligații.

În fine, arată recurentul că, în continuare are obligații decurgând din statutul profesional de judecător, între altele cea mai clara fiind obligația de a păstra secretul profesional, la fel cum în continuare are și anumite drepturi, între care ar trebui sa fie dincolo de orice discuție măcar acela de a i se recunoaște un interes privat legitim de a urma toate mijloacele procesuale în vederea ștergerii din dosarul profesional al unei sancțiuni disciplinare care îi afectează deopotrivă demnitatea profesionala, cât și șansele practice de ocupa o alta funcție în domeniu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 3 mai 2018 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data 30 octombrie 2018, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de actele și lucrările dosarului dar și de prevederile legale incidente, constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate.

Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, susținerile făcute în acest fiind neîntemeiate.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de recurent nu fundamentează încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de fond, pronunțând sentința ce formează obiectul recursului, a răspuns motivelor invocate de reclamant, argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că acțiunea este lipsită de interes, astfel încât sentința respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința ce formează obiectul recursului.

Înalta Curte apreciază că argumentele de fapt și de drept reținute în considerentele sentinței demonstrează că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor formulate de părți pe parcursul procesului raportat la materialul probator administrat în cauză și la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte constată că argumentația instanței de fond cuprinde considerente corect structurate din punct de vedere logico-gramatical, iar raționamentul juridic expus conduce și susține concluzia din dispozitiv, respectiv soluția pronunțată în cauză.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că acesta nu are interes în formularea cererii de anulare a art. 19 din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor adoptat prin Hotărârea CSM nr. 325/2005, raportat la art. 49 alin. (1) și 54 din Codul muncii.

Interesul constituie una din condițiile esențiale ale oricărei acțiuni civile și trebuie să fie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.

Interesul este definit ca fiind tocmai folosul practic, material sau moral, pe care-l urmărește cel care promovează o acțiune și trebuie să fie legitim și personal. Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei persoane să apere interesul unei alte persoane, și deci, nici interesul colectiv, iar cerința ca interesul să fie personal celui care acționează reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu al acțiunii

De asemenea, interesul trebuie să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, deoarece un interes eventual nu poate fi luat în considerare.

Prin impunerea condiției interesului se urmărește evitarea unor litigii lipsite de utilitate pentru reclamant, pur vexatorii.

În speță, în baza art. 19 din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor adoptat prin Hotărârea CSM nr. 325/2005, a fost emisă Hotărârea nr. 3J din 18 Feb. 2015 a secției pentru judecători în materie disciplinară a CSM, prin care reclamantul a fost exclus din magistratură; ca urmare a admiterii recursului pe 26 octombrie 2015 prin decizia civilă nr. 165, dată în dosar nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție, sancțiunea excluderii din magistratură a fost înlocuită cu mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Suceava, începând cu data de 15 noiembrie 1015.

Din actele aflate la dosare rezultă că reclamantul și-a manifestat voința de fi eliberat din funcția de judecător, motiv pentru care prin Hotărârea nr. 1183 din 10 noiembrie 2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a propus Președintelui României eliberarea din funcția de judecător, prin demisie, a domnului A., judecător la Curtea de Apel Oradea, începând cu data de 15 noiembrie 2015.

Prin urmare, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului că, începând cu data de 15 noiembrie 2015, reclamantul nu mai are funcția de judecător, astfel că nu-i mai sunt aplicabile pentru viitor dispozițiile legale referitoare la statutul magistratului.

În acest context, instanța de control judiciar constată că acest demers judiciar nu mai prezintă nici un folos practic pentru recurentul-reclamant, fiind lipsită de relevanță eventuala anulare a normei a normei regulamentare arătate, anulare ce nu ar mai putea influența statutul recurentului-reclamant.

Înalta Curte constată că este nefondat și argumentul privind interesul de a se șterge din dosarul profesional sancțiunea disciplinară este lipsit de relevanță, deoarece o astfel de posibilitate exista numai cu ocazia judecării recursului declarat împotriva Hotărârii secției pentru judecători în materie disciplinară nr. 3J din 18 februarie 2015, prin care s-a aplicat domnului A. sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004. Din actele aflate la dosar, rezultă că această chestiune litigioasă a fost tranșată definitiv prin Decizia civilă nr. 165, dată în dosar nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sancțiunea excluderii din magistratură a fost înlocuită cu mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Suceava, începând cu data de 15 noiembrie 1015.

În aceste condiții, interesul recurentului-reclamant de a se șterge din dosarul profesional sancțiunea disciplinară aplicată nu mai poate fi obținut prin prezentul demers judiciar, având în vedere că abaterea disciplinară constatată și sancțiunea disciplinară aplicată sunt definitive.

În fine, Înalta Curte constată că invocarea de către recurentul-reclamant a interesului public este nefondată, întrucât în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ ce are ca scop protejarea drepturilor ce aparțin unei persoane determinate, individualizate nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse într-un drept subiectiv sau interes legitim privat.

Temeiul de drept al soluției.

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 337 din 5 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM