ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2314/2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 iunie 2016 (urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin Sentința civilă nr. 4599 din 6 iunie 2016 a Judecătoriei Oradea), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Avocatul Poporului, solicitând și citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că:

(i) pârâta, în baza art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, prin comportamentul său îl defavorizează nejustificat, supunându-l unui tratament injust și degradant, acesta fiind discriminat în continuare față de alte persoane, mai precis cei cu studii superioare de 3 ani absolvite în Europa sau grupul de persoane al corpului cadrelor didactice cu studii superioare de 3 ani din România;

(ii) pârâta i-a încălcat reclamantului, cu rea-credință, dreptul constituțional prevăzut de art. 31 alin. (2) la o informare corectă printr-o citare selectivă scoasă din context a Deciziei nr. 1/1994 a Curții Constituționale;

(iii) pârâta refuză a admite că între reclamant, cetățean european cu studii superioare absolvite în România, și alt cetățean european cu studii superioare absolvite în afara României nu există nicio situație diferită;

(iv) pârâta refuză a admite că între reclamant, cetățean român cu studii superioare absolvite în România, și alt cetățean român cu studii superioare absolvite în România, dar care aparține unui grup al corpului didactic, nu există nicio situație diferită, pârâta refuzând a justifica rațional și legitim, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (9) și art. 4 din O.G. nr. 137/2000, necesitatea tratamentului diferit;

(v) pârâta refuză a admite că soluția recomandată de ea însăși nu este comparabilă cu soluția oferită celor cu studii superioare absolvite în afara României și nici nu este practic aplicabilă;

(vi) pârâta, ca apărător declarat al drepturilor și libertăților cetățenilor din România, refuză a se conforma prevederilor în materie care asigură de drept exercitarea lor, încălcând cu bună știință obligațiile rezultate din acestea, prin răspunsul dat petițiilor reclamantului.

În ședința publică din data de 6.10.2016, reclamantul a precizat în fața instanței că cererea de chemare în judecată a fost formulată doar în contradictoriu cu pârâtul Avocatul Poporului, acesta precizând totodată că a formulat separat o acțiune împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin Sentința nr. 260/CA/2016 din 17 noiembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Avocatul Poporului, și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A.

A respins excepția lipsei calității de reprezentant și cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 200/2004, art. 149 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011 și ale Ordinului Ministerului Educației Naționale nr. 3973/28.07.2014 formulate de reclamantul A., ca fiind rămase fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând soluția instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală, invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 260/CA/2016 din 17 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurentul a invocat faptul că instanța a motivat "din oficiu" inadmisibilitatea acțiunii, fără respectarea formalităților juridice, prin nepronunțarea asupra fondului cererii de chemare în judecată admise în principiu și fără a analiza excepția lipsei calității de reprezentant, pe care o invocase el.

Cu privire la acest motiv invocat de recurent, instanța de control judiciar a constatat, pe de o parte, că, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ. "În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc". Astfel, instanța a apreciat corect că excepția inadmisibilității acțiunii, excepție de fond de ordine publică, primează față de discutarea excepției lipsei calității de reprezentant invocată de reclamant.

Pe de altă parte, acțiunea sa nu a fost admisă în principiu. C. proc. civ. nu prevede instituția admiterii în principiu a acțiunii, ci doar procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 200 și următoarele. Depășirea acestei faze, nu echivalează cu admiterea în principiu a acțiunii și cu judecarea sa pe fond.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, că timp de 4 termene de judecată s-a dezbătut fondul cauzei, instanța de recurs a constatat că termenele acordate în cauză până la discutarea excepției inadmisibilității au fost acordate pentru diverse motive (pentru a se lua cunoștință de întâmpinări, pentru prezentarea punctelor de vedere asupra excepțiilor invocate), fără a se trece la dezbateri pe fondul cauzei.

De asemenea, susținerile recurentului, vizând lipsa calității procesuale a reprezentantului Avocatului Poporului nu pot fi reținute. În ceea ce privește anularea actelor semnate de o persoană fără calitate, Înalta Curte a constatat că întâmpinarea formulată în fața instanței de fond de către Avocatul Poporului, prin care a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, a fost semnată chiar de persoana care reprezintă această instituție și care îndeplinește această funcție, B.

Referitor la susținerile recurentului subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar a constatat că recurentul își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței, interpretând trunchiat diverse decizii ale Curții Constituționale și dispoziții legale, privind o așa-zisă discriminare a sa și vătămare a egalității în drepturi și tratament egal în fața autorităților, fără a aduce critici pertinente soluției instanței de fond.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

În ceea ce privește așa-zisa precizare a obiectului acțiunii, depusă în data de 29 septembrie 2016, s-a reținut că, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată se poate face numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat. Or, în cauză, precizarea reclamantului a fost depusă tardiv, după acest moment procesual, în combaterea excepției inadmisibilității invocate de pârât.

Trecând peste acest aspect, Înalta Curte a mai constatat faptul că, prin această precizare, reclamantul nu a indicat capete de cerere, care să poată face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, ci a enunțat principii prevăzute de Constituția României, respectiv dreptul la informare corectă - art. 31 alin. (2) din Constituție, egalitate în drepturi și tratament egal în fața autorităților - art. 16 alin. (1) din Constituție și recunoașterea dreptului pretins - art. 52 alin. (1) din Constituție.

De altfel, aceste aspecte au fost reiterate și prin motivele de recurs, fără ca recurentul să susțină veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Prima instanță, în mod corect, în raport cu scopul urmărit de reclamant prin acțiune, echivalarea, în baza art. 149 din Legea nr. 1/2001 a educației naționale a studiilor efectuate între anii 1975 - 1979, a apreciat, în esență, că, dat fiind specificul acțiunii și al efectelor sale, acțiunea în constatare nu este recunoscută în prezența acțiunii în realizare.

Dispozițiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acțiunea în constatarea dreptului, iar dispozițiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere "constatarea existenței sau inexistenței unui drept", însă "cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

În fine, a reținut Înalta Curte că diplomele de studii obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalități sau intervenția vreunei autorități în acest scop. Astfel, în condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din actele de studii pe care recurentul-reclamant le deține, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi.

Împotriva Deciziei civile nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016 a formulat contestație în anulare contestatorul A. invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor invocate, contestatorul a susținut că din parcurgerea deciziei atacate derivă fără echivoc că în soluționarea recursului prezentului litigiu au fost aplicate numai prevederi ale C. proc. civ., prevederile legii speciale, Legea nr. 554/2004, fiind amintite numai pentru a fi "desființate " printr-o confuzie regretabilă rezultată din rutina aplicării excesive a prevederilor C. proc. civ., exprimată suficient de clar prin fraza de la pagina a 7-a "Dispozițiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acțiunea în constatarea dreptului (...)" în contradicție cu dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei", reiterate prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

O altă eroare materială gravă pe care nici prima instanța și nici instanța de control judecătoresc în recurs, nu au dorit a o observa este prezența pe frontul litigiului ca pârât a Consiliului Național de Combatere a Discriminării, care chiar dacă împotriva sa nu a fost depusă nicio cerere de chemare în judecată a fost introdus corect în cauză de către Judecătoria Oradea în baza prevederilor art. 27 alin. (3) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

O eroare materială constă în confirmarea nemotivată juridic a soluției primei instanțe în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât, pe de o parte dreptul la judecată este garantat de către dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, garantat și recunoscut de către de dispozițiile art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 47 parag. 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar pe de altă parte reprezentarea procesuală a pârâtului nu este menționată de niciunul dintre drepturile fundamentale garantate de către dispozițiile Constituției României, Convenției Europene a Drepturilor Omului și Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

O altă eroare materială săvârșită de instanța de recurs prin nerespectarea principiului "specialia generalibus derogant", este prezența prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 invocate legal în recurs, prin care prevederile echivalente din C. proc. civ., respectiv art. 488 și 496, sunt nule de drept.

Prin raportarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu privire la recurs în materia contenciosului administrativ la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se poate constata că acestea sunt aliniate principiului dublului grad de jurisdicție enunțat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României, iar prin soluționarea recursului pe lângă nerespectarea dreptului la o cale de atac eficientă sau un remediu efectiv garantat și recunoscut de către de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 47 parag. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, așa cum se va dovedi în continuare, s-a adăugat și nerespectarea dreptului la un dublu grad efectiv de jurisdicție, care presupune judecarea cauzei de către 2 instanțe și nu respingerea cauzei de către 2 instanțe, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul Ia judecarea cauzei, garantat de art. 6 §1 din Convenție trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

II. Considerentele Înaltei Curți cu privire la contestația în anulare

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși intimatul Avocatul Poporului a invocat excepția nulității contestației în anulare, aspectul invocat referitor la faptul că motivele prezentate de contestator nu se încadrează între cele prevăzute în mod limitativ de art. 503 C. proc. civ., nu reprezintă o invocare a unei veritabile excepții, ci apărări ce urmează a fi analizate pe fondul contestației în anulare.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

"Art. 503 - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Deși contestatorul a invocat ca temei de drept al contestației în anulare dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care se referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de recurs și dezvoltările acestora, Înalta Curte constată că, în realitate, cu excepția criticii vizând confirmarea nemotivată din punct de vedere juridic a soluției primei instanțe în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., motivele invocate se referă la erori materiale săvârșite de instanță, motive ce se încadrează în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială "în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de "greșeală materială" a fost înlocuit cu noțiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de "greșeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

De asemenea, Înalta Curte reține că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns celor trei motive de recurs invocate de recurentul-reclamant.

Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că instanța de recurs nu a analizat din propria perspectivă soluția pronunțată de prima instanță în aplicarea prevederilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., soluție pe care a confirmat-o fără o motivare juridică, nu pot fi primite, întrucât, din analiza Deciziei nr. 3307 din 10 octombrie 2018, rezultă că aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la motivarea dezlegării date litigiului în faza de recurs, soluționat prin Decizia nr. 3307 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 3307 din 10 octombrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - GV