ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 231/A/2017

Asupra contestației la executare de față, constată următoarele:

Prin cererea transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 22 mai 2017 (data poștei), contestatoarea A. (sora condamnatei B.) a formulat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestație împotriva dispoziției de

confiscare a imobilului, situat în București, sector 4, cuprinsă în dispozitivul

Deciziei penale nr. 242/A din 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/36/2014, solicitând suspendarea executării dispoziției contestate și lămurirea acesteia sub aspectul persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura confiscării și al temeiului legal al acesteia.

În argumentarea cererii, realizând, prioritar, o prezentare a parcursului cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/36/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul soluțiilor dispuse de instanța de fond și de apel cu privire la cererea Direcției Naționale Anticorupție de confiscare extinsă a imobilului de referință, contestatoarea a susținut că din dispozitivul deciziei contestate nu rezultă care este natura măsurii de siguranță dispusă de instanța de apel (confiscare specială sau confiscare extinsă), întrucât temeiul de drept invocat - art. 33 din Legea nr. 652/2002, în lipsa unor trimiteri la textele de referință C. pen. în vigoare (art. 112 sau 112

1

), nu este lămuritor sub acest aspect.

Distinc

ția dintre cele două tipuri de confiscări prezintă o importantă majoră întrucât confiscarea specială reglementată de art. 112 C. pen. poate fi dispusă numai față de persoana condamnată, iar, în situații determinate, și față de terți, însă numai dacă aceștia au acționat cu rea credință. Distinct, confiscarea extinsă prevăzută de art. 112

1

C. pen. poate fi dispusă numai în cazul în care persoana este condamnată pentru vreuna dintre infracțiunile limitativ prevăzute în alin. (1) al articolului de lege supracitat.

Raportat la considerațiile teoretice anterior expuse, contestatoarea a arătat că prin decizia instanței de apel s-a dispus confiscarea apartamentului pe care l-a achiziționat împreună cu soțul său, deși față de ea se dispusese o soluție de clasare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani (ordonanța din 21 aprilie 2007 dispusă de Direcția Națională Anticorupție în Dosarul nr. x/P/2013), constatându-se că nu are nicio vină.

A mai arătat că nici din considerentele deciziei contestate nu rezultă cu claritate persoana față de care s-a dispus măsura confiscării. Or, în condițiile în care parchetul nu a inculpat-o pentru săvârșirea infracțiunii de referință, iar instanța de fond a constatat buna sa credință la momentul achiziționării apartamentului, instanța de apel avea obligația sa lămurească dacă, la momentul efectuării tranzacției, a existat sau nu buna credința a terților dobânditori, simpla trimitere la Directiva nr. 2014/42/UE a Parlamentului European și a Comisiei Europene din 03 aprilie 2014 neobiectivând o astfel de evaluare.

Simpla raportare la

cadrul legislativ al Uniunii Europene, fără luarea în considerare a faptului că respectivele norme nu permit confiscarea de la terți decât în situația în care bunul a fost transferat acestora de către o persoană suspectă sau învinuită și numai dacă știau că scopul transferului este tocmai evitarea confiscării, se circumscrie unei interpretări vădit nerezonabile, care sporește nelămuririle cu privire la persoana față de care s-a dispus măsura confiscării în cauza pendinte. Dimpotrivă, instanța de apel s-a hazardat (riscând depășirea cadrului procesual cu care fusese învestită) să analizeze vinovăția sa și a soțului său, în plan penal, generând astfel o îndoială în ceea ce îi privește.

Or,

nel

ămuririle sub acest aspect, ce transpar din considerentele deciziei, se reflectă și în dispozitiv, întrucât în cuprinsul acestuia nu se menționează că bunul supus confiscării se află în proprietatea altor persoane decât inculpata B., singura condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor, sub forma instigării.

Contestatoarea a mai susținut că soluția de condamnare dispusă de instanța de apel față de inculpata B. sub aspectul săvârșirii instigării la infracțiunea de spălarea banilor este rezultatul unei

interpretări extensive, în defavoarea inculpatei, și nesusținută de jurisprudență, a art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

În acest sens, a arătat că activitatea materială reținută de instanța de apel ca element material al infracțiunii în discuție („s-a folosit de un contract de vânzare-cumpărare, încheiat printr-o persoană interpusă, pentru a transfera o parte din banii obținuți cu titlu de mită în patrimoniul sorei sale" nu se circumscrie niciuneia dintre modalitățile normative ale infracțiunii („schimb” sau „transfer”), potrivit jurisprudenței

instanței supreme (Decizia penal

ă nr. 146/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală;

Decizia penal

ă nr. 516/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală),

ac

țiunea de schimbare presupunând transformarea unui bun sau unei valori într-un alt bun sau altă valoare (de exemplu, sumele de bani în lei, rezultate din valorificarea bunurilor introduse în țară prin contrabandă, sunt schimbate în valută convertibilă prin intermediul caselor de schimb valutar sau direct pe piața neagră a schimbului ilegal de valută; schimbarea culorii, seriei, numărului de înmatriculare al autoturismelor furate cu culorile, seriile și numerele de înmatriculare ale unor autoturisme accidentate sau uzate, cumpărate legal).

În consecință, este evident că activitatea reținută în sarcina inculpatei B. ca instigare la spălare de bani nu se poate circumscrie unei acțiuni sau inacțiuni specifice de „schimbare de bunuri", astfel cum a fost aceasta concepută de legiuitor și interpretată de instanțe, acesta fiind, probabil, motivul pentru care instanța de apel nu s-a mai referit, în considerentele deciziei pronunțate, la „schimbarea de bunuri", făcând trimitere doar la „transfer".

Sub același aspect a învederat că,

în practica recentă și în literatura de specialitate, s-a statuat că cele 2 variante normative („schimb" și „transfer") prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 au un caracter alternativ, infracțiunea de spălarea banilor consumându-se fie când s-a realizat acțiunea de schimbare, fie când s-a realizat acțiunea de transfer (C. Bogdan: „Aspecte de teorie și practică judiciară", pag. 166, 177, 205, Ed. Universul Juridic, București, 2010); aceeași opinie a fost expusă și în lucrarea „Spălarea banilor" - Dan Drosu Șaguna și Remus Jurj Tudoran, Ediția 2, Editura C. H. Beck, Buc. 2016, pag. 71.

Totodată, redând pasaje din Deciziile nr. 516/2014, nr. 423/2014 și nr. 1501/2006 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, contestatoarea a susținut că din cuprinsul acestora rezultă că

„transferul de

bunuri" presupune existen

ța unor tranzacții care să ascundă sursele din care provin

banii, a unor opera

țiuni de plăți și încasări între persoane diferite, operațiuni bancare

de transfer

între diferite conturi, aparținând unor persoane sau societăți comerciale, etc., legea sancționând,

prin urmare,

manevrele constând în acte de transmisiune, ipoteză neincidentă în cauză.

În raport cu aspectele prezentate, contestatoarea a conchis că în spe

ță nu se poate identifica nicio operațiune specifică spălării de bani. A. a cumpărat apartamentul de pe piața imobiliară, cu banii obținuți de ea și membrii familiei sale în perioada în care au muncit în Spania, fără să fi avut loc un transfer fictiv de proprietate asupra imobilului de referință și fără ca noii proprietari (contestatoarea și soțul ei) să fi cunoscut originea ilicită a bunului.

În același sens, făcând trimitere la

Decizia

nr. 4072/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, contestatoarea a arătat că inculpata B. nu se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor, întrucât nu ea este cea care a achiziționat apartamentul de referință. În consecință, în cazul inculpatei B. nu poate fi identificat niciun mecanism prin care să fi avut loc procesul de spălare a banilor, respectiv ascunderea provenienței ilicite a bunului supus spălării. În plus, nu se poate reține nici că imobilul a fost cumpărat de către inculpată pe numele altei persoane (așa cum susține acuzarea), întrucât pentru existența acestei modalități era necesar ca dobânditorul din acte să fi știut că banii cu care cumpără apartamentul provin din infracțiuni, condiție, în mod evident, neîndeplinită în cauză, dar însușită de către instanța de apel.

Ca urmare, contestatoarea a susținut că, urmare neclarităților existente

atât în dispozitivul, cât și în considerentele deciziei contestate, soluția instanței de apel, de confiscare a imobilului de referință, este discreționară, aceasta fiind dispusă în lipsa analizei unicului criteriu obiectiv (buna credință) stabilit de legislația europeană și consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, (Decizia din 10 aprilie 2012 dispusă în cauza Silickiene c. Lituaniei) în materia confiscării bunurilor.

A mai învederat că instanța de apel a fost doar aparent preocupată de apărarea drepturilor sale procesuale, întrucât aceasta a dispus citarea sa și a soțului său cu mențiunea de a formula apărări cu privire la solicitarea parchetului de confiscare extinsă, pentru ca prin hotărârea pronunțată să dispună confiscarea specială a apartamentului proprietatea lor, în baza unui temei de drept care nu le este opozabil, și fără ca respectiva măsură să fi fost pusă în discuție. Or, în contextul prezentat, faptul citării lor direct în apel, după admiterea și chiar administrarea unor probe ale acuzării, constituie o încălcarea gravă a dreptului lor la apărare, fiind, în mod evident, lipsiți de o procedură contradictorie, dar și de posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la măsura dispusă.

Sub același aspect, a învederat că instanța de apel a reținut, în mod injust, în cuprinsul deciziei contestate, că nu se poate pronunța asupra măsura confiscării extinse, întrucât parchetul nu ar fi contestat-o prin motivele de apel. Această susținere este total eronată întrucât chiar în cuprinsul deciziei s-a menționat că, prin motivele de apel, parchetul a criticat și soluția dată de instanța de fond cu privire la măsura confiscării extinse. În consecință, încălcând prezumția lor de nevinovăție și riscând depășirea cadrului procesual, printr-o interpretare manifest abuzivă și arbitrară, bazată exclusiv pe supozițiile acuzării, și în pofida probelor existente la dosar, instanța de apel a reținut că bunul supus confiscării nu ar aparține soților A., ci inculpatei B.

În anexa cererii, contestatoarea a depus un amplu set de înscrisuri, constând în sentința instanței de fond, ordonanța din 21 aprilie 2007 dispusă de Direcția Națională Anticorupție în Dosarul nr. x/P/2013, notificarea transmisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală executări silite cazuri speciale nr. 31 din 02 mai 2017, documente privind rezidența numiților A. și C. în Spania, precum și înscrisuri vizând situația medicală a numitului C., toate în fotocopie.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 23 mai 2017, sub nr. x/1/2017, fixându-se termen de judecată la data de 16 iunie 2017.

La data de 14 iunie 2015, contestatoarea a depus o cerere prin care au fost îndreptate erorile de dactilografiere existente în forma inițială a contestației la executare.

La aceeași dată, contestatoarea a depus și precizări la cererea inițială de contestație la executare, în cuprinsul cărora, făcând, prioritar, o amplă prezentare a istoricului rezidenței și situației financiare a familiei A. în Spania, a circumstanțelor cumpărării apartamentului ce face obiectul confiscării și a traseului cauzelor în care au fost cercetate B. și A., a reiterat, punctual, aspectele prezentate în cuprinsul cererii inițiale.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 27 iunie 2017, fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând contestația la executare formulată de contestatoarea A., în baza actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale cu relevanță în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/36/2014, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, printre altele, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a, b), c) C. pen. cu aplic. art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru infracțiunea de „luare de mită”.

Ca urmare, în baza art. 254 alin. ultim C. pen. din 1969 cu ref. la art. 19 din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpata B. la plata sumei de 120.000 euro obiectul luării de mită sau echivalentului în lei la data plății.

Totodată, a menținut măsurile asigurătorii

dispuse față de inculpata B. până la concurența sumei de 120.000 euro asupra imobilelor și sumelor de bani (potrivit înscrisurilor aflate în vol. 25, filele 158-193, 197-198, 203, 211-213) conform ordonanțelor din 22 august 13, 26 august 13 și 23 septembrie 13 (din vol. 28).

Prin aceeași hotărâre, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 396 alin. (5) cu ref. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei B. pentru infracțiunea prev. de art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Totodată, a respins cererea de confiscare extinsă formulată de parchet față de

inculpata B. și a ridicat măsurile asigurătorii dispuse față de aceasta prin ordonanțele din 09 septembrie 13, 25 septembrie 13 și 04 octombrie 13.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța, inculpata B. ș.a.

Prin Decizia nr. 242/A din 2 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a

admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța și de apelanta inculpată B. împotriva sentinței penale nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, printre altele:

În baza art. 25 C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata B. la pedeapsa de5 ani închisoare pentru instigare la infracțiunea de spălare a banilor.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. din 1969 a obligat inculpata B. la plata sumei de 490.000 de euro sau echivalentul în lei la data plății.

A menținut măsurile asigurătorii

dispuse față de inculpata B. până la concurența sumei de 490.000 de euro asupra imobilelor și sumelor de bani astfel cum au fost dispuse prin ordonanțele parchetului din 22 august 2013, 26 august 2013, 23 septembrie 2013 și 30 august 2013.

În baza art. 33 din Legea nr.

656/2002 rep., a confiscat imobilul situat în București, sector 4 și a menținut măsura asiguratorie instituită asupra acestuia prin ordonanța din data de 09 septembrie 2013.

A ridicat măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanțele din data de 23 septembrie 2013, respectiv din data de 04 octombrie 2013 asupra bunurilor numitului Cârstoiu Dumitru.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale care nu contravin deciziei.

Împotriva dispoziției de confiscare a imobilului (apartament și loc de parcare nr. 41) situat în București, sector 4, cuprinsă în decizia anterior menționată, a formulat contestație la executare contestatoarea A., invocând argumentele de fapt detaliat prezentate în preambulul prezentelor considerente, iar ca temei de drept - dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen.

Cererea formulată este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Constituind un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii,

prin contestația la executare nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii penale definitive în baza căreia se face executarea, ci exclusiv nelegalitatea ce ar rezulta din punerea în executare a acesteia.

Ca urmare, nelămuririle cu privire la hotărârea ce se execută = cazul de contestație la executare prevăzut de teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat în cauza pendinte, trebuie să vizeze limitele în care hotărârea se execută, iar nu valabilitatea acesteia în privința soluției pe care o conține.

Evaluând contestația la executare ce face obiectul cauzei pendinte prin prisma considerațiilor teoretice anterior expuse, care își găsesc deplina confirmare în doctrină și jurisprudență, Înalta Curte constată că, p

rin cererea formulată, contestatoarea A. critică, în fapt, soluția instanței de apel de confiscare specială a imobilului

situat în București, sector 4.

Astfel, deși invocă așa-zisa imprecizie a dispoziției contestate sub aspectul temeiului de drept al măsurii de siguranță dispuse și, prin aceasta, pretinsa nelămurire care poartă asupra naturii juridice a acesteia, contestatoarea face o amplă analiză a acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 112 C. pen., text de lege care reglementează măsura de siguranță a confiscării speciale și care își are corespondent în art. 118 C. pen. anterior, la care face trimitere art. 33 din Legea nr. 656/2002 - temeiul de drept al măsurii contestate.

În acest sens susține că, în pofida datelor concrete ale speței, care relevă deplina sa bună credință la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, confirmată prin ordonanța de clasare dispusă față de ea în Dosarul nr. x/P/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, în care a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor, instanța de apel a dispus confiscarea apartamentului proprietatea sa cu încălcarea principiilor statuate de legislația europeană în materia confiscării speciale.

Aceleași argumente susțin, în opinia contestatoarei, și imprecizia măsurii contestate sub aspectul persoanei de la care urmează a fi confiscat imobilul.

Toate aceste aserțiuni se circumscriu, în mod evident, unor veritabile critici ale temeiului de fapt și de drept a măsurii contestate, care, prin urmare, nu pot obiectiva, nici măcar formal, așa-zisa neclaritate a acesteia, încadrabilă în cazul de contestație la executare invocat.

În cuprinsul hotărârii pronunțate sunt prezentate riguros argumentele de fapt și de drept ce susțin măsura de siguranță dispusă, precum și considerentele pentru care s-a aplicat măsura confiscării speciale, iar nu cea a confiscării extinse, fiind, deopotrivă, stabilită situația juridică a imobilului confiscat.

De altfel, însăși argumentele expuse de contestatoarea A. în susținerea prezentul demers judiciar relevă inexistența oricărei nelămuriri a acesteia cu privire la persoana de la care urmează a se confisca apartamentul în discuție și la temeiul de drept al acestei măsuri.

Deopotrivă, făcând o amplă sinteză a jurisprudenței instanței supreme în materia infracțiunii de spălarea banilor, contestatoarea A. critică soluția instanței de apel

de condamnare a inculpatei B. pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de spălare de bani, în incidența căreia a fost dispusă măsura contestată, transformând în acest fel contestația la executare într-o cale de atac sui generis.

În fine, contestatoarea invocă pe calea contestației la executare încălcarea, de către instanța de apel, a dreptului său (și al soțului) la apărare, aspect care, deopotrivă, nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile prevăzute de art. 598 C. proc. pen.

Or, toate aceste aspecte, prin care se pune în discuție însăși autoritatea de lucru judecat a hotărârii contestate, exced obiectului procedurii pendinte, care se raportează, exclusiv, la incidentele apărute în timpul executării hotărârii contestate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu există nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută, Înalta Curte va respinge, ca nefondată,

contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/36/2014.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 242/A din 02 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/36/2014.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2017.