ÎCCJ, Decizia nr. 327/2017

Decizia civilă nr. 327/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 630 din 30 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. împotriva Deciziei civile nr. 259 din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut următoarele:

În esență, revizuenții au susținut că decizia ce formează obiectul cererii de revizuire este potrivnică Deciziei civile nr. 7 din 9 ianuarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată într-o pricină similară, în privința altor reclamanți, colegi de serviciu ai revizuenților, cauze soluționate în contradictoriu cu aceeași intimată.

Câtă vreme revizuenții afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive ale aceleiași instanțe, pronunțate în cauze similare (iar nu identice), în privința altor părți care sunt în aceeași situație ca și revizuenții, aceștia din urmă nu pot obține anularea deciziei instanței de apel, întrucât practica neunitară a instanțelor nu poate fi remediată pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Remediul practicii neunitare rămâne pronunțarea unei decizii în interesul legii însă, la acest moment, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar și aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privința situației revizuenților, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluțiile se pronunță numai în interesul legii și nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

II. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menționate la pct. I au declarat recurs revizuenții, susținând că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În susținere, recurenții arată că este întrunită tripla identitate cerută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., deoarece litigiile în care au fost pronunțate deciziile potrivnice sunt identice. În acest sens, recurenții precizează că a existat o singură cauză, înregistrată sub nr. x/120/2016 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care ulterior a fost disjunsă având în vedere competența funcțională a secțiilor civile ale tribunalului.

Disjungerea nu a avut ca efect crearea unor cauze diferite sau similare, întrucât actul contestat era același, și anume Decizia colectivă din 1 octombrie 2015, iar Decizia nr. 259 din 31 ianuarie 2017 încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 7 din 9 ianuarie 2017 prin care a fost anulată decizia colectivă.

III. Procedura de filtrare a recursului

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 27 noiembrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 11 decembrie 2017.

IV. Considerentele Înaltei Curți

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenții-revizuenți, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile formulate de recurenți se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., urmând a se verifica dacă hotărârea recurată, prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În sensul ipotezei menționate, autoritatea de lucru judecat presupune în mod necesar existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Or, în cauză, în mod corect, prin decizia ce formează obiectul recursului, s-a reținut că nu este întrunită tripla identitate specifică autorității de lucru judecat în privința Deciziei civile nr. 7 din 9 ianuarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a Deciziei nr. 259 din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Întemeiat a reținut instanța că litigiile în care au fost pronunțate cele două hotărâri nu au fost purtate între aceleași părți, astfel că nu se poate reține identitatea de părți și, pe cale de consecință, existența unor hotărâri potrivnice care să nu poată fi executate din cauza contrarietății lor.

Faptul că aceeași problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care reclamanții sunt diferiți, nu atrage incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Împrejurarea că litigiul în care a fost pronunțată Decizia civile nr. 259 din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost disjuns din litigiul, înregistrat în primă instanță pe rolul Tribunalului Dâmbovița, în care Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Decizia civilă nr. 7 din 9 ianuarie 2017, al cărei beneficiu a fost invocat în susținerea revizuirii, nu face dovada identității de părți. Sub acest aspect, este relevant și faptul că disjungerea a fost dispusă având în vedere faptul că reclamanții (din prezenta cauză) au calitatea de personal contractual, spre deosebire de ceilalți reclamanți din cauza înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița care au calitatea de funcționari publici, rezultând astfel deosebiri între cele două litigii și în ceea ce privește obiectul judecății, din perspectiva diferențelor de regim juridic aplicabil celor două categorii de personal.

Așa cum a apreciat cu just temei instanța care a pronunțat hotărârea recurată, criticile revizuenților vizează în realitate o problemă de jurisprudență neunitară al cărei remediu nu îl reprezintă motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În realitate, recurenții-revizuenți tind să obțină o rejudecare în fond a pretențiilor lor, ceea ce excede cadrului procesual al cererii de revizuire soluționate prin Decizia nr. 630 din 30 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2017.

În context, instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, § 23 - 24, publicată în M. Of. nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., B., Banița C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. împotriva Deciziei nr. 630 din 30 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2017.

Procesat de GGC - N