CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CAUZA GUNES c. FRANȚA Cerere nr 32157/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 noiembrie 2008 DEFINIF 20/02/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Gunes c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 32157/06) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Bekir Gunes ( La 25 iulie 2006, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la apărare a drepturilor omului). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice pârâtul întemeiat pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 3 din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și fond. DE FAPT, domnul Bekir Gunes este un resortisant francez, născut în 1962 și rezident în Saint-Martin-de-Bernegoue. Din 1991 până în 1996, reclamantul a fost responsabil pentru o asociație. În urma retragerii unei subvenții pentru asociație, pe care a suspectat că a fost datorată originii sale kurde, el sesizează Comisia Națională pentru Informații și Libertăți la 15 mai 1995. O cerere prin care să i se comunice informațiile care îl privesc conținute în fișierele serviciilor de informații generale. Printr-o scrisoare din 2 octombrie 1995, președintele CNIL l-a informat pe solicitant că unul dintre membrii Comisiei, în conformitate cu art. 7 din Decretul din 14 octombrie 1991 privind fișierele de informații generale, a efectuat verificările necesare și că procedura pe lângă CNIL era de acum înainte încheiată. În această scrisoare, recurentul a fost informat, de asemenea, că ministrul landului a opus un refuz la cererea sa de comunicare directă a datelor în cauză. La 16 octombrie 1995, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la o cale de atac împotriva acestei decizii. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 8 În iulie 1998, tribunalul administrativ i-a ordonat ministrului să prezinte judecătorului elementele relevante ale fișierului informații generale care conțineau informații referitoare la solicitant. printr-o hotărâre pronunțată la 3 februarie 1999, instanța administrativă a respins în fond cererea reclamantului. În special, potrivit informațiilor furnizate de Ministerul landurilor, informațiile conținute în fișierele de informații generale privind securitatea națională și securitatea publică se refereau la securitatea națională și la securitatea publică și, prin urmare, erau de natură să justifice posibilele restricții privind dreptul la respectarea vieții private și la libertatea de exprimare a convingerilor sale, astfel cum se prevede la articolele 8 și 9 din convenție. La 31 martie 1999, reclamantul sesizează Curtea Administrativă din Paris. La 7 august 2002, Curtea Administrativă din Paris a concluzionat că Tribunalul Administrativ din Paris a respins în mod întemeiat cererea reclamantului și că Õ nu și-a pătat în mod grav hotărârea prin faptul că nu a comunicat în mod corespunzător memoriul prezentat de ministrul la Õ ï , ca răspuns la măsura de Õ zz ui înainte de a spune dreptul. 10. Prin hotărârea din 28 aprilie 2004, notificată reclamantului la data de 4 iunie, Consiliul de Stat a considerat că instanța administrativă a recursului a comis o eroare de drept atunci când a considerat că instanța administrativă din Paris nu a adus atingere principiului caracterului contradictoriu al procedurii de recurs prin faptul că nu a adus în discuție memoriul menționat anterior reclamantului. În consecință, acesta a anulat hotărârile instanțelor din fond. Statuând imediat pe baza cererii prezentate de reclamant la Tribunalul Administrativ din Paris, Înalta Instanță a anulat, de asemenea, decizia ministrului landului care refuzase reclamantului comunicarea informațiilor pe care le-a solicitat, pe motiv că ministrul s Mai jos) a împiedicat transmiterea informațiilor în cauză către persoana vizată, fără a încerca să facă distincția între informațiile care pot fi comunicate și cele care nu au fost transmise. 11. printr-o scrisoare din 22 noiembrie 2004, CNIL l-a autorizat pe solicitant să acceseze informațiile solicitate în 1995. Reclamantul susține că a avut în practică acces la dosarul său că la 18 ianuarie 2005 și că a fost luat în considerare în acel moment că informațiile pe care le conțineau erau afectate de numeroase erori, ceea ce l-ar fi pus într-o situație dificilă atât din punct de vedere personal, cât și profesional. La 9 mai 2004, reclamantul a adresat ministrului Justiției o plângere în care punea sub semnul întrebării răspunderea pentru statul membru în cauză ca urmare a întârzierii aduse de instanțele administrative care urma să fie pronunțate și solicita o despăgubire cu titlu de despăgubire. Prin scrisoarea din 15 noiembrie 2004, ministrul a respins cererea. 13. Reclamantul a contestat acest refuz în fața Tribunalului Administrativ din Paris, care a transmis cererea Consiliului prin o ordonanță din 23 septembrie 2004. La 21 iunie 2006, Consiliul a respins pretențiile de la mai târziu, considerând că durata generală a procedurii nu era excesivă în circumstanțele din speță. II. Dreptul intern relevant 14. Dispozițiile relevante ale Legii 78-17 din 6 ianuarie 1978 privind prelucrarea datelor cu caracter personal, fișierele și libertățile, astfel cum sunt în vigoare la momentul faptelor, se citesc astfel art. 31 Se interzice introducerea sau păstrarea în memorie computerizată, cu excepția cazului în care există un acord expres cu privire la mai multe persoane, a unor date nominative care, în mod direct sau indirect, fac să apară originile rasiale sau opiniile politice, filozofice sau religioase sau apartenențele sindicale ale persoanelor. Orice persoană care justifică identitatea sa are dreptul de a interoga serviciile sau organismele responsabile cu punerea în aplicare a tratamentelor automatizate (...) pentru a afla dacă aceste tratamente se referă la informații nominalizate care o privesc și, dacă este cazul, de a obține comunicarea acestora. art. 36 Titularul dreptului de acces poate solicita rectificarea, completarea, clarificarea, actualizarea sau ștergerea informațiilor referitoare la acesta care sunt inexacte, incomplete, ecuante, expirate sau a căror colectare sau utilizare, comunicare sau conservare este interzisă. În ceea ce privește tratamentele relevante pentru siguranța lacului, apărarea și securitatea publică, cererea se adresează [CNIL] care desemnează unul dintre membrii săi care aparțin sau care au aparținut Consiliului de Stat, Curții de Casație sau Curții de Conturi pentru a efectua orice investigație utilă și pentru a efectua modificările necesare. (...) Se notifică reclamantului că a fost efectuată verificările 15. Dispozițiile relevante din Decretul din 14 octombrie 1991 privind fișierele informațiilor generale sunt următoarele art. 1 La art. 2, se aplică interdicția care rezultă din articolele 31 și 45 din Legea din 6 ianuarie 1978 menționată anterior de a pune sau de a păstra în memoria datelor nominative care fac să apară, direct sau indirect, originile rasiale sau opiniile politice, filozofice sau religioase, precum și apartenențele sindicale ale persoanelor. Prin derogare de la dispozițiile art. 1 din prezentul decret, sunt permise, numai pentru scopurile și cu respectarea strictă a condițiilor stabilite în art. 3-6 din prezentul decret, colectarea, conservarea și prelucrarea în fișierele serviciilor informațiilor generale de informații nominative referitoare la persoanele majore care apar (...) activitățile politice, filozofice, religioase sau sindicale. art. 3 Informațiile menționate la art. 2 nu pot fi colectate, păstrate și prelucrate în fișierele informațiilor generale, cu excepția oricărui alt scop, decât în următoarele cazuri: În cazul în care se referă la persoane care, ca urmare a activității lor individuale sau colective, pot aduce atingere securității statului membru sau securității publice, prin recurs sau sprijin activ acordat violenței, precum și persoanelor care întrețin sau întrețin relații directe și neintenționate cu acestea. (...)art. 7 Dreptul de acces la informațiile care figurează în fișierele constituite de serviciile de informații generale (SIL). Dreptul de acces la informații în conformitate cu dispozițiile art. 39 din Legea din 6 ianuarie 1978. Cu toate acestea, atunci când informațiile sunt înregistrate în conformitate cu scopurile prevăzute la 2 sau 3 la art. 3, [CNIL], în acord cu ministrul de la . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. În cazul în care reclamantul nu este cunoscut de serviciul de informații generale, [CNIL] îi indică, cu acordul ministrului de interne, că nu există nicio informație cu privire la acesta în fișier. În acest caz, [CNIL] informează reclamantul cu privire la faptul că s-a efectuat verificările. Pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge, în opinia sa, de durata excesivă a procedurii pe care a inițiat-o în fața instanțelor administrative pentru a contesta refuzul împotriva cererii sale de comunicare a informațiilor referitoare la acesta conținute în fișierele serviciilor de informații generale. Cu privire la admisibilitatea 17. Constatând că această parte a cererii nu se confruntă cu niciun motiv d Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 19. Guvernul recunoaște că procedura în fața instanțelor din fond a fost parțial prelungită ca urmare a înjunghierii instanțelor administrative. Cu toate acestea, Tribunalul constată că durata procedurii s . .. explică, de asemenea, numărul de memorii prezentate de părți, inacțiunea reclamantului în anumite perioade și necesitatea instanței administrative de a pronunța o hotărâre înainte de a pronunța legea, astfel încât Ministerul de la .. .. să prezinte elementele dosarului în litigiu și ca instanța să fie în măsură să se pronunțe pe dreptul întemeiat al cererii reclamantului. Având în vedere toate aceste elemente, el declară că a predat înțelepciunea Curții pentru a aprecia temeinicia fondului. 20. Reclamantul subliniază timpul excesiv acordat de instanțele administrative pentru a se pronunța, în special în prima și în a doua instanță, și precizează, de asemenea, că a respectat cu strictețe de fiecare dată termenele date de instanța administrativă și de tribunalul administrativ da Curtea arată că durata procedurii în litigiu, care a început la 16 octombrie 1995 prin sesizarea Tribunalului Administrativ de la Paris și se încheie la 4 iunie 2004 prin notificarea hotărârii Consiliului de către reclamant, se întinde pe opt ani, șapte luni și nouăsprezece zile pentru trei grade de jurisdicție. 22. Comisia reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s mai mult apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și obiectul litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 23. Pentru Curte, cauza nu prezenta un grad de complexitate de natură să justifice durata procedurii. 24. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, reiese din elementele de care dispune Curtea că nu poate fi imputată nicio întârziere semnificativă. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, Curtea arată că Tribunalul Administrativ de la Paris a dispus Ministerului de la Iulie 1998, adică la aproape trei ani de la sesizarea sa, și nu a luat în considerare fondul cererii decât la 3 februarie 1999. De asemenea, Curtea Administrativă de la Paris, sesizată de reclamant la 31 martie 1999, și-a pronunțat hotărârea la 7 august 2002. Curtea nu vede nimic în elementele produse de guvern care ar permite explicarea unor astfel de termene. 26. În plus, Comisia consideră că sfera de aplicare a procedurii pentru solicitant a fost reală, întrucât a fost vorba despre faptul că îi este comunicat informații cu caracter personal care îl privesc, al căror caracter eventual inexact ar putea aduce atingere reputației sale. 27. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere jurisprudența sa în această privință (a se vedea, în special, Broca și Texier-Micault c. France , Hotărârea din 21 octombrie 2003), Curtea consideră că durata procedurii în litigiu în speță nu îndeplinește cerințele Referindu-se la formularea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său de a se apăra el însuși, în măsura în care veniturile sale, fiind în același timp prea mari pentru a putea pretinde asistență judiciară, nu îi permit să utilizeze serviciile unui avocat. 30. În afară de trimiterea la formularea articolului 6 § 3 (c) este neadecvat (reclamantul nu este în l Curtea remarcă faptul că persoana în cauză nu demonstrează că a prezentat o cerere de asistență judiciară organismelor naționale competente. Prin urmare, presupunând că art. 6 din Convenția aplicabilă în speță trebuie să fie respins, în orice caz, pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. III În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că păstrarea de către serviciile de informații generale cu privire la datele inexacte i-ar fi cauzat neplăceri multiple, inclusiv întreruperea contractului său de muncă cu municipalitatea Mantes-la-Jolie, respingerea cererilor de subvenții prezentate de asociația sa și întârzieri în procedura care a dus la naturalizarea sa. Acesta solicită 300 000 EUR (EUR) pentru toate prejudiciile pe care le-a suferit din acest motiv. 33. Guvernul consideră că legătura dintre prejudiciile invocate de către persoana în cauză și durata actului nu este dovedită. 34. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste circumstanțe, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile pretinse de solicitant și, în schimb, consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un anumit păcat moral, care afectează acordarea unui drept. În acest sens, aceasta îi alocă o sumă de 4 000 EUR. Taxa și cheltuielile de judecată 35. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, fără a furniza niciun element sau detaliu cu privire la cheltuielile pe care le-ar fi început în fața instanțelor interne și în fața Curții. 36. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Deoarece reclamantul nu a furnizat nicio justificare în această privință, Curtea consideră că nu este necesar să îi acorde o indemnizație în acest sens. Interese moratoriu 38. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 20 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Rait Maruste Grefier Președinte
CINQUIÈME SECTION
GUNES c. FRANCE
(
Requête n
o
32157/06)
ARRÊT
20 novembre 2008
20/02/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Gunes c. France,
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de
:
Rait Maruste,
président,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
32157/06) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Bekir
Gunes («
le requérant
»), a saisi la Cour le 25 juillet 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
Edwige Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 12 novembre 2007, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29
§
3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant, M. Bekir Gunes, est un ressortissant français, né en 1962 et résidant à Saint-Martin-de-Bernegoue.
I.
5.
De 1991 à 1996, le requérant fut responsable d’une association. A la suite du retrait d’une subvention à l’association, qu’il soupçonnait être dû à son origine kurde, il saisit le 15 mai 1995 la Commission nationale de l’informatique et des libertés («
CNIL
») d’une demande tendant à ce que lui fussent communiquées les informations le concernant contenues dans les fichiers des services des renseignements généraux.
6.
Par une lettre du 2 octobre 1995, le président de la CNIL avisa le requérant que l’un des membres de la Commission, conformément à l’article 7 du décret du 14 octobre 1991 relatif aux fichiers des renseignements généraux, avait procédé aux vérifications voulues et que la procédure auprès de la CNIL était désormais terminée. Dans cette lettre, le requérant était également informé que le ministre de l’Intérieur avait opposé un refus à sa demande de communication directe des données en cause.
7.
Le 16 octobre 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’un recours contre cette décision. Par un jugement avant dire droit du 8
juillet 1998, le tribunal administratif ordonna au ministre de produire au juge les éléments pertinents du fichier des renseignements généraux comportant des informations relatives au requérant.
8.
Par un jugement rendu le 3 février 1999, le tribunal administratif rejeta au fond la demande du requérant. Il releva notamment que, selon les indications fournies par le ministère de l’Intérieur, les informations figurant dans les fichiers des renseignements généraux relativement à l’intéressé concernaient la sécurité nationale et la sûreté publique et étaient donc de nature à justifier les restrictions éventuellement apportées au droit au respect de la vie privée et à la liberté d’expression de ses convictions, énoncé aux articles 8 et 9 de la Convention.
9.
Le 31 mars 1999, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Paris. Le 7 août 2002, celle-ci conclut que le tribunal administratif de Paris avait à bon droit rejeté la demande du requérant, et qu’il n’avait pas entaché d’irrégularité son jugement en s’abstenant de communiquer à l’intéressé le mémoire produit par le ministre de l’Intérieur en réponse à la mesure d’instruction ordonnée avant dire droit.
10.
Par un arrêt du 28 avril 2004, notifié au requérant le 4 juin suivant, le Conseil d’Etat estima que la cour administrative d’appel avait commis une erreur de droit lorsqu’elle avait jugé que le tribunal administratif de Paris n’avait pas porté atteinte au principe du caractère contradictoire de l’instruction en ne communiquant pas le mémoire susmentionné au requérant. En conséquence, il annula les décisions des juridictions du fond. Statuant immédiatement sur la demande présentée par le requérant au tribunal administratif de Paris, la haute juridiction annula également la décision du ministre de l’Intérieur refusant au requérant la communication des informations qu’il avait demandées, au motif que le ministre s’était borné à constater que l’article 7 du décret du 14 octobre 1991 (voir la partie «
Droit interne pertinent
» ci-dessous) faisait obstacle à ce que les informations en question soient transmises à l’intéressé sans chercher à distinguer les informations communicables de celles qui ne l’étaient pas.
11.
Par une lettre du 22 novembre 2004, la CNIL autorisa le requérant à accéder aux informations qu’il avait demandées en 1995. Le requérant dit n’avoir eu en pratique accès à son dossier que le 18 janvier 2005 et s’être rendu compte à ce moment-là que les informations qu’il contenait étaient entachées de nombreuses erreurs, ce qui l’aurait placé dans une situation difficile tant d’un point de vue personnel que professionnel. Il ne précise pas s’il a demandé la rectification des erreurs alléguées.
12.
Le 9 mai 2004, le requérant adressa au ministre de la Justice une réclamation dans laquelle il mettait en cause la responsabilité de l’Etat du fait du retard apporté par les juridictions administratives à statuer, et sollicitait une indemnité à titre de réparation. Par un courrier du 15
novembre 2004, le ministre rejeta la demande.
13.
Le requérant contesta ce refus devant le tribunal administratif de Paris, lequel transmit la demande au Conseil d’Etat par une ordonnance du 23
septembre 2004. Le 21 juin 2006, le Conseil d’Etat rejeta les prétentions de l’intéressé, estimant que la durée globale de la procédure n’était pas excessive dans les circonstances de l’espèce.
II.
Le droit interne pertinent
14.
Les dispositions pertinentes de la loi 78-17 du 6 janvier 1978 relative à l’informatique, aux fichiers et aux libertés, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi
:
Article 31
«
Il est interdit de mettre ou conserver en mémoire informatisée, sauf accord exprès de l’intéressé, des données nominatives qui, directement ou indirectement font apparaître les origines raciales ou les opinions politiques, philosophiques ou religieuses ou les appartenances syndicales des personnes.
»
Article 34
«
Toute personne justifiant de son identité a le droit d’interroger les services ou organismes chargés de mettre en œuvre les traitements automatisés (...) en vue de savoir si ces traitements portent sur des informations nominatives la concernant et, le cas échéant, d’en obtenir communication.
»
Article 36
«
Le titulaire du droit d’accès peut exiger que soient rectifiées, complétées, clarifiées, mises à jour ou effacées les informations le concernant qui sont inexactes, incomplètes, équivoques, périmées ou dont la collecte, ou l’utilisation, la communication ou la conservation est interdite.
»
Article 39
«
En ce qui concerne les traitements intéressants la sûreté de l’Etat, la défense et la sécurité publique, la demande est adressée à la [CNIL] qui désigne l’un de ses membres appartenant ou ayant appartenu au Conseil d’Etat, à la Cour de cassation ou à la Cour des compte pour mener toutes investigations utiles et faire procéder aux modifications nécessaires. (...)
Il est notifié au requérant qu’il a été procédé aux vérifications
.
»
15.
Les dispositions pertinentes du décret du 14 octobre 1991 relatif aux fichiers des renseignements généraux sont les suivantes
:
Article 1
«
L’interdiction résultant des articles 31 et 45 de la loi du 6 janvier 1978 susvisée de mettre ou conserver en mémoire des données nominatives qui font apparaître, directement ou indirectement, les origines raciales ou les opinions politiques, philosophiques ou religieuses ainsi que les appartenances syndicales des personnes, est applicable aux services des renseignements généraux.
»
Article 2
«
Par dérogation aux dispositions de l’article 1
er
, sont autorisés, pour les seules fins et dans le strict respect des conditions définies aux articles 3 à 6 du présent décret, la collecte, la conservation et le traitement dans les fichiers des services des renseignements généraux d’informations nominatives relatives aux personnes majeures qui font apparaître
:
(...)
-
les activités politiques, philosophiques, religieuses ou syndicales.
»
Article 3
«
Les informations mentionnées à l’article 2 ne pourront être collectées, conservées et traitées dans les fichiers des renseignements généraux, à l’exclusion de toute autre finalité, que dans les cas suivants
:
1)
Lorsqu’elles concernent des personnes qui peuvent, en raison de leur activité individuelle ou collective, porter atteinte à la sûreté de l’Etat ou à la sécurité publique, par le recours ou le soutien actif apporté à la violence ainsi que les personnes entretenant ou ayant entretenu des relations directes et non fortuites avec celles-ci.
(...)
»
Article 7
«
Le droit d’accès aux informations figurant dans les fichiers constitués par les services des renseignements généraux s’exerce auprès de la [CNIL].
Le droit d’accès s’exerce conformément aux dispositions de l’article 39 de la loi du 6
janvier 1978.
Toutefois, lorsque des informations sont enregistrées conformément aux finalités prévues au 2
o
ou au 3
o
de l’article 3, la [CNIL], en accord avec le ministre de l’Intérieur, peut constater que ces informations ne mettent pas en cause la sûreté de l’Etat, la défense ou la sécurité publique et qu’il y a donc lieu de les communiquer à l’intéressé.
Lorsque le requérant n’est pas connu du service des renseignements généraux, la [CNIL] lui indique, avec l’accord du ministre de l’intérieur, qu’aucune information le concernant ne figure dans le fichier.
Le ministre de l’Intérieur peut s’opposer à la communication au requérant de tout ou partie des informations le concernant lorsque cette communication peut nuire à la sûreté de l’Etat, à la défense ou à la sécurité publique. Dans ce cas, la [CNIL] informe le requérant qu’il a été procédé aux vérifications.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée, selon lui excessive, de la procédure qu’il a engagée devant les juridictions administratives en vue de contester le refus opposé à sa demande de communication des informations le concernant contenues dans les fichiers des services de renseignements généraux.
A.
Sur la recevabilité
17.
Constatant que cette partie de la requête ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité, la Cour déclare recevable le grief du requérant tiré de la durée de la procédure.
B.
Sur le fond
18.
Le requérant allègue que la durée de la procédure en cause a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel qu’énoncé par l’article
6 §
1 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
19.
Le Gouvernement reconnaît que la procédure devant les juridictions du fond a été en partie allongée en raison de l’engorgement des juridictions administratives. Toutefois, il relève que la durée de la procédure s’explique aussi par le nombre de mémoires produits par les parties, l’inaction du requérant à certaines périodes et la nécessité pour le tribunal administratif de rendre un jugement avant dire droit afin que le ministère de l’Intérieur produise les éléments du fichier en litige et que le tribunal soit en mesure de se prononcer sur le bien fondé de la demande du requérant. Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, il déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief.
20.
Le requérant souligne le temps excessif mis par les juridictions administratives pour statuer, notamment en première et deuxième instances. Il précise par ailleurs avoir scrupuleusement respecté à chaque fois les délais donnés par le tribunal administratif et la cour administrative d’appel lors des échanges de conclusions ou de l’introduction de ses demandes.
21.
La Cour relève que la durée de la procédure litigieuse, qui a débuté le 16 octobre 1995 par la saisine du tribunal administratif de Paris et s’est terminée le 4 juin 2004 par la notification de l’arrêt du Conseil d’Etat au requérant, s’est étendue sur huit ans, sept mois et dix-neuf jours pour trois degrés de juridiction.
22.
Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
23.
Pour la Cour, l’affaire ne présentait pas un degré de complexité de nature à justifier la durée de la procédure.
24.
Quant au comportement du requérant, il ressort des éléments dont la Cour dispose qu’aucun retard important ne peut être imputé à l’intéressé.
25.
En ce qui concerne le comportement des autorités nationales, la Cour relève que le tribunal administratif de Paris n’a ordonné au ministère de l’Intérieur la communication de données relatives au requérant que le 8
juillet 1998, soit près de trois ans après sa saisine, et n’a statué sur le fond de la demande que le 3 février 1999. De même, la cour administrative de Paris, saisie par le requérant le 31 mars 1999, a rendu son arrêt le 7
août 2002. La Cour ne voit rien dans les éléments produits par le Gouvernement qui permettrait d’expliquer de tels délais.
26.
Elle estime par ailleurs que l’enjeu de la procédure pour le requérant était réel dès lors qu’il s’agissait pour l’intéressé de se voir communiquer des informations à caractère personnel le concernant, dont le caractère éventuellement inexact risquait de porter atteinte à sa réputation.
27.
Au vu de ce qui précède, et à la lumière de sa jurisprudence en la matière (voir, notamment,
Broca et Texier-Micault c. France
, arrêt du 21
octobre 2003), la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse en l’espèce ne répond pas aux exigences du «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
28.
Partant, il y a eu violation de cette disposition.
II
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 3 c) DE LA CONVENTION
29.
Se référant au libellé de l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant allègue une atteinte à son «
droit à se défendre lui-même
», en ce que ses revenus, tout en étant trop élevés pour qu’il puisse prétendre à une aide juridictionnelle, ne lui permettent pas d’avoir recours aux services d’un avocat.
30.
Outre que la référence au libellé de l’article
6 §
3 c) est inappropriée (le requérant n’étant en l’occurrence pas «
accusé
») la Cour remarque que l’intéressé ne démontre pas avoir présenté une demande d’aide juridictionnelle aux instances nationales compétentes. Dès lors, à supposer l’article 6 de la Convention applicable en l’espèce, ce grief doit quoi qu’il en soit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
31.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
32.
Le requérant allègue que la conservation par les services des renseignements généraux de données inexactes le concernant lui aurait valu de multiples désagréments, notamment la rupture de son contrat de travail avec la municipalité de Mantes-la-Jolie, le rejet des demandes de subventions présentées par son association et des retards dans la procédure ayant abouti à sa naturalisation. Il réclame 300
000 euros (EUR) au titre de l’ensemble des préjudices qu’il dit avoir subis de ce fait.
33.
Le Gouvernement estime que le lien entre les préjudices invoqués par l’intéressé et la durée de l’instance n’est pas avéré.
34.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et les dommages allégués par le requérant. Elle estime en revanche que la prolongation de la procédure litigieuse au-delà du «
délai raisonnable
» a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, elle lui alloue une somme de 4
000
EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
35.
Le requérant demande également 10
000 EUR pour frais et dépens, sans fournir aucun élément ni détail sur les dépenses qu’il aurait engagées devant les juridictions internes et devant la Cour.
36.
Le Gouvernement n’a pas pris position à cet égard.
37.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Le requérant n’ayant fourni aucun justificatif à cet égard, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer une indemnité à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
38.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 4
000 EUR (quatre mille euros) pour dommage, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Claudia Westerdiek
Rait Maruste
Greffière
Président