ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1525/2014

Deliberând asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele Prin Sentința penală nr. 163 din 5 iulie 2013, Tribunalul Ialomița a dispus următoarele: În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. și în referire la art. 320 1 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul V.D., la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În baza art. 81 - 82 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani. S-a făcut în cauză aplicarea disp.

art. 359 C. proc. pen. și în baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prev. de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) și c) C. pen. și s-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin. (5) C. pen. S-a admis acțiunea civilă formulată de Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC W. SRL Slobozia, prin lichidator judiciar E. IPURL Slobozia, către această parte civilă la plata sumei de 1.756.748 RON, despăgubiri civile, reprezentând: 175.510 RON diferență impozit pe profit; 63.799 RON majorări de întârziere; 26.327 RON penalități de întârziere; 1.155.743 RON diferență TVA; 162.008 RON majorări întârziere și 173.361 RON penalități de întârziere, cu dobânzile și penalitățile de întârziere calculate de la data rămânerii definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea următoarelor facturi fiscale emise de SC M. SRL Iași, pentru SC W. SRL Slobozia: X1 din 31 iulie 2009, X2 din 31 august 2009, X3 din 30 septembrie 2009, X4 din 30 octombrie 2009, X5 din 30 noiembrie 2009, X6 din 31 decembrie 2009, X7 din 31 ianuarie 2010, X8 din 31 martie 2010, X9 din 31 martie 2010, X10 din 31 mai 2010, X11 din 30 iunie 2010, X12 din 30 iunie 2010, X13 din 31 iulie 2010 și X14 din 17 martie 2011. S-a făcut aplicarea disp. art. 13 din Legea nr. 241/2005 și s-a disjuns judecarea cauzei privind pe inculpații R.Ș. și D.M.L. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul V.D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 1.100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că faptele inculpatului V.D. au constat în aceea că, în calitate de administrator la SC "W. " S.R.L Slobozia, în perioada 2009 - martie 2011, prin mai multe acte de executare săvârșite în baza unei rezoluții infracționale unice, a înregistrat în evidențele contabile ale societății un număr de 14 facturi fiscale fictive, aferente relației comerciale nereale, pretins desfășurate cu SC M. SRL Iași, prejudiciind prin aceasta bugetul de stat cu 175.510 RON impozit pe profit și 1.155.743 RON TVA, cu accesoriile aferente întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen.

și art. 75, lit. a) C. pen. În cursul urmăririi penale au fost administrate probe cu înscrisuri constând în proces-verbal de inspecție fiscală cu anexele corespunzătoare, relații furnizate de D.G.F.P. Iași, relații comunicate de lichidatori și unități bancare, înscrisuri administrate la urmărirea penală, fișe cazier judiciar, procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală și declarații de inculpat. Prin același rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.D. sub aspectul infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen. În fapt, societatea comercială SC W. SRL Slobozia a fost înființată în anul 2005, părțile sociale fiind deținute de inculpatul V.D.

(99 %) și R.Ș. (1%). Între inculpatul R.Ș. și o altă societate a inculpatului V.D. (SC P. SRL ) au existat raporturi de muncă începând cu anul 1999, context în care între cei doi s-au dezvoltat relații de apropiere și încredere reciprocă. În baza acestor relații inculpatul R.Ș. a primit 1% din părțile sociale ale SC W. SRL și 100% din părțile sociale ale SC M. SRL Slobozia deși, în fapt, ambele societăți erau integral ale inculpatului V.D., fiind controlate și administrate de către acesta. Probele dosarului au demonstrat că în perioada 2007 - 2008 între SC P. SRL (administrată de inculpatul V.D.) și SC B.C. SRL (administrată de inculpatul D.M.L.) s-au derulat relații comerciale, ocazie cu care cei doi inculpați s-au cunoscut.

La începutul anului 2009, datorită unor greutăți în desfășurarea activității firmelor sale, inculpatul V.D. a conceput un plan infracțional care urmărea diminuarea bazei impozabile și a bazei de calcul TVA la nivelul SC "W." SRL, în scopul sustragerii de la plata TVA și a impozitului pe profit. În acest sens inculpatul V.D. a convenit cu inculpatul D.M.L. ca acesta din urmă să preia părțile sociale și administrarea SC "M." SRL și să schimbe sediul social al societății la Iași, locul de domiciliu al inculpatului D.M.L. După obținerea acordului inculpatului D., inculpatul V.D. a trecut la realizarea practică a planului său, scop în care, la ordinul său și pe cheltuiala sa, au fost întreprinse formalitățile pentru efectuarea modificărilor în statutul M. SRL.

Astfel, a transmis prin corespondență lui D.M.L. copii de pe actele de stare civilă ale inculpatului R.Ș. și numitei R.G.L. pentru ca acesta să emită împuterniciri de reprezentare pentru cei doi, în sensul că R.G.L. să-l reprezinte pe inculpatul D.M.L. la O.R.C. Ialomița pentru efectuarea demersurilor de schimbare a asociaților, administratorului și sediului SC M. SRL, iar inculpatul R.Ș. să reprezinte aceeași societate în relațiile cu unitățile bancare. De asemenea, inculpatul V.D. i-a ordonat lui R.Ș. să se prezinte la O.R.C. Ialomița pentru cedarea către inculpatul D.M.L. a SC "M." SRL și, după primirea împuternicirii de reprezentare, să deschidă conturi bancare pentru noua societate la unitățile de profil de pe raza municipiului Slobozia.

Pe baza relațiilor existente între cei doi și a faptului că, în realitate, SC M. SRL era societatea inculpatului V.D., inculpatul R.Ș. a executat întocmai indicațiile primite. Urmare a celor arătate mai sus, prin contractul redactat la O.R.C. Ialomița, la 18 martie 2009, toate părțile sociale ale SC M. SRL au fost cesionate de către inculpatul R.Ș. inculpatului D.M.L. De asemenea, administrator al societății a devenit inculpatul D.M.L. și în luna iulie 2009, prin grija inculpatului D.M.L., sediul societății a fost mutat pe raza județului Iași. Deși inculpatul V.D. a declarat, atât la urmărirea penală, cât și în fața acestei instanțe, că recunoaște faptele reținute în sarcina sa, tribunalul a apreciat că acesta a fost nesincer cel puțin într-o privință: scopul de la care a plecat în a face modificările mai sus arătate a fost, de la început, acela de a crea o falsă aparență în privința societății M. și de a păstra, în continuare, controlul deplin asupra acesteia.

Totodată, s-a reținut că atât la urmărirea penala cât și la cercetarea judecătorească, care s-a efectuat potrivit dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., inculpatul V.D. a avut o atitudine sinceră, de recunoaștere a faptelor reținute în sarcina sa. A recunoscut paternitatea ideii de fraudare a bugetului de stat, cu motivarea acoperirii unui prejudiciu produs SC "W." SRL de către SC B.C. SRL. A recunoscut, de asemenea, că toate indicațiile pentru realizarea planului i-au aparținut, iar toate cheltuielile aferente au fost suportate de inculpat. A recunoscut faptul emiterii de facturi pentru servicii neprestate și aprobarea plăților pentru acestea. Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpatul V.D.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița a criticat sentința sub aspectul aplicării procedurii simplificate prev. de art. 320 1 C. proc. pen. și a criticat greșita individualizare a pedepsei aplicate de instanța de fond, având în vedere modalitatea de executare a pedepsei. Inculpatul V.D. a solicitat reducerea pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de textul incriminator, având în vedere și faptul că a achitat o parte din prejudiciul cauzat. Prin Decizia penală nr. 303/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, a fost desființată în parte sentința atacată și rejudecând: S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art 81 - 82 C. pen., art. 359 C. proc.

pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului V.D. la 4 ani închisoare și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul V.D., care a fost obligat la 300 RON cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că instanța de fond a analizat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului în raport de acuzația care i se aduce prin actul de inculpare.

De altfel, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor, împrejurare în raport de care în cauză s-a aplicat procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, cu reducerea limitelor de pedeapsă. Astfel, potrivit art. 320 1 C. proc. pen., "Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată". Din interpretarea textului de lege în discuție, coroborat cu prevederile art. 263 C. proc.

pen., a rezultat că recunoașterea făcută de către unul dintre inculpați - când prin același rechizitoriu s-a dispus trimiterea mai multor inculpați în judecată - nu vizează și celelalte persoane la care se referă rechizitoriul (Varsavia Brutaru, Efectele recunoașterii vinovăției în dreptul penal, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 19 - 22) și aceasta pentru că nu se pot ignora exigențele art. 69 C. proc. pen., în raport de care declarațiile inculpatului date în cursul procesului penal servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză. Cu alte cuvinte, așa cum s-a consfințit și prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, judecata conform procedurii prevăzute la art. 320 1 C. proc.

pen. se mărginește la fapta și la persoana față de care s-a solicitat, iar instanța a admis, aplicarea recunoașterii vinovăției. În cazul participației penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat față de care instanța a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută la art. 320 1 C. proc. pen. nu pot face referire la contribuția celorlalți participanți la săvârșirea faptei și vinovăția acestora, având în vedere regula generală privind obiectul judecății (art. 317 C. proc. pen.), care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta și persoana față de care este incidentă recunoașterea vinovăției. Cum fiecare inculpat este ținut să răspundă pentru faptele proprii, iar procedura recunoașterii vinovăției nu-i privește pe ceilalți participanți față de care s-a disjuns cauza, în mod corect instanța de fond a dat semnificația cuvenită dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond este neîntemeiată. Astfel, în speță nu se justifică aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată condiționat, câtă vreme aceasta trebuie să valorizeze nu numai comportamentul ulterior săvârșirii faptei, dar și pe cel anterior, respectiv perseverența în acțiuni ilicite, concretizat în trimiterea în judecată pentru o infracțiune similară. Ca atare, față de dispozițiile art. 72 C. pen., dar și de cele prevăzute de art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei, Curtea a apreciat că o pedeapsă orientată către minimul special prevăzut de lege, dar cu executare - în condițiile incidenței art. 13 C. pen. - pentru inculpat este temeinică și de natură să contribuie și la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală și să dea și eficiență circumstanțelor personale favorabile acestuia.

Împotriva Deciziei nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs inculpatul V.D., care a invocat pct. 5 și 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București și, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecând, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond. Examinând recursul declarat de inculpatul V.D. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 24 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc.

pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., invocat de recurentul-inculpat, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și/sau cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Ținând cont de regulile stricte ce reglementează soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin invocarea art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., ce are în vedere situația în care "hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii", nu are posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare mai sus menționat, cu motivarea apărării că, în mod nejustificat, instanța de apel ar fi dispus majorarea pedepsei și executarea în regim de detenție, fără a exista o motivare corespunzătoare, critică care nu se circumscrie cazului prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.; de altfel, instanța de apel a motivat opțiunea agravării sancționării inculpatului în partea expozitivă a deciziei atacate. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 5 C. proc.

pen., invocat de apărătorul inculpatului V.D., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, făcând parte din cazurile de casare care pot fi avute în vedere din oficiu, constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare. Din examinarea ansamblului probator administrat în cauză, se constată că instanțele au realizat o corectă corelație între faptele săvârșite și textul incriminator. De asemenea, se constată că s-a motivat convingător, cu certitudine și fără echivoc, vinovăția inculpatului sub aspectul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată - respectiv săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, acesta optând pentru procedura simplificată de judecată.

În sfârșit, faptul că inculpatul judecat în stare de libertate, nu a anunțat instanțele despre noul său domiciliu, încălcându-și obligațiile procesuale prevăzute de C. proc. pen., nu presupune obligativitatea acestora de a cunoaște adresa, neexistând indicii cu privire la o altă adresă. Cauza nu s-a soluționat la primul termen de judecată, iar obligația procesuală a inculpatului era să indice domiciliul (domiciliile) la care poate fi citat; or, în lipsa altor informații, citarea inculpatului s-a făcut la adresa indicată de el în actele dosarului. Față de considerentele expuse, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de inculpatul V.D.

împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În temeiul art. 275 pct. 2 C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat V.D. la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.D. împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă Pronunțată în ședință publică, azi, 6 mai 2014. Procesat de GGC - AZ