ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1525/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1525/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele

Prin Sentința penală nr. 163 din 5 iulie

2013, Tribunalul Ialomița a dispus următoarele:

În baza art. 9 alin.

(1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen. și în referire la art. 320

1

C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul V.D., la pedeapsa de 3 ani închisoare

și 2 ani interzicerea drepturilor de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 81 - 82

C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de

încercare de 5 ani.

S-a făcut în cauză

aplicarea disp. art. 359 C. proc. pen. și în baza art. 71 C. pen. i s-a

interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor

prev. de art. 64, lit. a), teza a II-a, b) și c) C. pen. și s-a făcut aplicarea

disp. art. 71 alin. (5) C. pen.

S-a admis acțiunea

civilă formulată de Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Ialomița și a fost obligat inculpatul în solidar

cu partea responsabilă civilmente SC W. SRL Slobozia, prin lichidator judiciar

E. IPURL Slobozia, către această parte civilă la plata sumei de 1.756.748 RON,

despăgubiri civile, reprezentând: 175.510 RON diferență impozit pe profit;

63.799 RON majorări de întârziere; 26.327 RON penalități de întârziere;

1.155.743 RON diferență TVA; 162.008 RON majorări întârziere și 173.361 RON

penalități de întârziere, cu dobânzile și penalitățile de întârziere calculate

de la data rămânerii definitivă a hotărârii și până la achitarea integrală a

debitului.

În baza art. 348 C.

proc. pen., s-a dispus anularea următoarelor facturi fiscale emise de SC M. SRL

Iași, pentru SC W. SRL Slobozia: X1 din 31 iulie 2009, X2 din 31 august 2009,

X3 din 30 septembrie 2009, X4 din 30 octombrie 2009, X5 din 30 noiembrie 2009,

X6 din 31 decembrie 2009, X7 din 31 ianuarie 2010, X8 din 31 martie 2010, X9

din 31 martie 2010, X10 din 31 mai 2010, X11 din 30 iunie 2010, X12 din 30

iunie 2010, X13 din 31 iulie 2010 și X14 din 17 martie 2011.

S-a făcut aplicarea

disp. art. 13 din Legea nr. 241/2005 și s-a disjuns judecarea cauzei privind pe

inculpații R.Ș. și D.M.L.

În baza art. 191

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul V.D., în solidar cu partea

responsabilă civilmente, la plata sumei de 1.100 RON cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că faptele inculpatului V.D. au

constat în aceea că, în calitate de administrator la SC "W. " S.R.L

Slobozia, în perioada 2009 - martie 2011, prin mai multe acte de executare

săvârșite în baza unei rezoluții infracționale unice, a înregistrat în

evidențele contabile ale societății un număr de 14 facturi fiscale fictive,

aferente relației comerciale nereale, pretins desfășurate cu SC M. SRL Iași,

prejudiciind prin aceasta bugetul de stat cu 175.510 RON impozit pe profit și

1.155.743 RON TVA, cu accesoriile aferente întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9, alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen. și art. 75, lit. a)

C. pen.

În cursul urmăririi

penale au fost administrate probe cu înscrisuri constând în proces-verbal de

inspecție fiscală cu anexele corespunzătoare, relații furnizate de D.G.F.P.

Iași, relații comunicate de lichidatori și unități bancare, înscrisuri

administrate la urmărirea penală, fișe cazier judiciar, procese-verbale de

prezentare a materialului de urmărire penală și declarații de inculpat.

Prin același

rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.D.

sub aspectul infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea

art. 41, alin. (2) C. pen.

În fapt, societatea

comercială SC W. SRL Slobozia a fost înființată în anul 2005, părțile sociale

fiind deținute de inculpatul V.D. (99 %) și R.Ș. (1%).

Între inculpatul R.Ș.

și o altă societate a inculpatului V.D. (SC P. SRL ) au existat raporturi de

muncă începând cu anul 1999, context în care între cei doi s-au dezvoltat

relații de apropiere și încredere reciprocă. În baza acestor relații inculpatul

R.Ș. a primit 1% din părțile sociale ale SC W. SRL și 100% din părțile sociale

ale SC M. SRL Slobozia deși, în fapt, ambele societăți erau integral ale

inculpatului V.D., fiind controlate și administrate de către acesta. Probele

dosarului au demonstrat că în perioada 2007 - 2008 între SC P. SRL

(administrată de inculpatul V.D.) și SC B.C. SRL (administrată de inculpatul

D.M.L.) s-au derulat relații comerciale, ocazie cu care cei doi inculpați s-au

cunoscut.

La începutul anului

2009, datorită unor greutăți în desfășurarea activității firmelor sale,

inculpatul V.D. a conceput un plan infracțional care urmărea diminuarea bazei

impozabile și a bazei de calcul TVA la nivelul SC "W." SRL, în scopul

sustragerii de la plata TVA și a impozitului pe profit.

În acest sens

inculpatul V.D. a convenit cu inculpatul D.M.L. ca acesta din urmă să preia

părțile sociale și administrarea SC "M." SRL și să schimbe sediul

social al societății la Iași, locul de domiciliu al inculpatului D.M.L. După

obținerea acordului inculpatului D., inculpatul V.D. a trecut la realizarea

practică a planului său, scop în care, la ordinul său și pe cheltuiala sa, au

fost întreprinse formalitățile pentru efectuarea modificărilor în statutul M.

SRL.

Astfel, a transmis

prin corespondență lui D.M.L. copii de pe actele de stare civilă ale

inculpatului R.Ș. și numitei R.G.L. pentru ca acesta să emită împuterniciri de

reprezentare pentru cei doi, în sensul că R.G.L. să-l reprezinte pe inculpatul

D.M.L. la O.R.C. Ialomița pentru efectuarea demersurilor de schimbare a

asociaților, administratorului și sediului SC M. SRL, iar inculpatul R.Ș. să

reprezinte aceeași societate în relațiile cu unitățile bancare.

De asemenea,

inculpatul V.D. i-a ordonat lui R.Ș. să se prezinte la O.R.C. Ialomița pentru

cedarea către inculpatul D.M.L. a SC "M." SRL și, după primirea

împuternicirii de reprezentare, să deschidă conturi bancare pentru noua

societate la unitățile de profil de pe raza municipiului Slobozia. Pe baza

relațiilor existente între cei doi și a faptului că, în realitate, SC M. SRL

era societatea inculpatului V.D., inculpatul R.Ș. a executat întocmai

indicațiile primite.

Urmare a celor

arătate mai sus, prin contractul redactat la O.R.C. Ialomița, la 18 martie

2009, toate părțile sociale ale SC M. SRL au fost cesionate de către inculpatul

R.Ș. inculpatului D.M.L.

De asemenea,

administrator al societății a devenit inculpatul D.M.L. și în luna iulie 2009,

prin grija inculpatului D.M.L., sediul societății a fost mutat pe raza

județului Iași.

Deși inculpatul V.D.

a declarat, atât la urmărirea penală, cât și în fața acestei instanțe, că

recunoaște faptele reținute în sarcina sa, tribunalul a apreciat că acesta a

fost nesincer cel puțin într-o privință: scopul de la care a plecat în a face modificările

mai sus arătate a fost, de la început, acela de a crea o falsă aparență în

privința societății M. și de a păstra, în continuare, controlul deplin asupra

acesteia.

Totodată, s-a reținut

că atât la urmărirea penala cât și la cercetarea judecătorească, care s-a

efectuat potrivit dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., inculpatul

V.D. a avut o atitudine sinceră, de recunoaștere a faptelor reținute în sarcina

sa. A recunoscut paternitatea ideii de fraudare a bugetului de stat, cu

motivarea acoperirii unui prejudiciu produs SC "W." SRL de către SC

B.C. SRL. A recunoscut, de asemenea, că toate indicațiile pentru realizarea

planului i-au aparținut, iar toate cheltuielile aferente au fost suportate de

inculpat. A recunoscut faptul emiterii de facturi pentru servicii neprestate și

aprobarea plăților pentru acestea.

Împotriva sentinței

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpatul V.D.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Ialomița a criticat sentința sub aspectul aplicării procedurii simplificate

prev. de art. 320

1

C. proc. pen. și a criticat greșita

individualizare a pedepsei aplicate de instanța de fond, având în vedere

modalitatea de executare a pedepsei.

Inculpatul V.D. a

solicitat reducerea pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de textul

incriminator, având în vedere și faptul că a achitat o parte din prejudiciul

cauzat.

Prin Decizia penală

nr. 303/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, a admis apelul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Ialomița, a fost desființată în parte sentința atacată și

rejudecând:

S-a înlăturat

aplicarea dispozițiilor art 81 - 82 C. pen., art. 359 C. proc. pen. și art. 71

alin. (5) C. pen. S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului V.D. la

4 ani închisoare și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

A fost respins ca

nefondat apelul declarat de inculpatul V.D., care a fost obligat la 300 RON

cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul avocatului din oficiu, în

cuantum de 200 RON, se va avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut că instanța de fond a analizat în

mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect

atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului în raport de acuzația care

i se aduce prin actul de inculpare.

De altfel, inculpatul

a recunoscut săvârșirea faptelor, împrejurare în raport de care în cauză s-a

aplicat procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, cu reducerea

limitelor de pedeapsă.

Astfel, potrivit art.

320

1

C. proc. pen., "Până la începerea cercetării

judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că

recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și

solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală.

Judecata poate avea

loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci

când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul

de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția

înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de

judecată".

Din interpretarea

textului de lege în discuție, coroborat cu prevederile art. 263 C. proc. pen.,

a rezultat că recunoașterea făcută de către unul dintre inculpați - când prin

același rechizitoriu s-a dispus trimiterea mai multor inculpați în judecată -

nu vizează și celelalte persoane la care se referă rechizitoriul (Varsavia

Brutaru, Efectele recunoașterii vinovăției în dreptul penal, Editura C.H. Beck,

București, 2013, p. 19 - 22) și aceasta pentru că nu se pot ignora exigențele

art. 69 C. proc. pen., în raport de care declarațiile inculpatului date în cursul

procesului penal servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care se

coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din materialul probator

administrat în cauză.

Cu alte cuvinte, așa

cum s-a consfințit și prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul

legii, judecata conform procedurii prevăzute la art. 320

1

C. proc.

pen. se mărginește la fapta și la persoana față de care s-a solicitat, iar

instanța a admis, aplicarea recunoașterii vinovăției. În cazul participației

penale, considerentele hotărârii cu privire la acel inculpat față de care

instanța a apreciat întemeiată solicitarea de a i se aplica procedura prevăzută

la art. 320

1

C. proc. pen. nu pot face referire la contribuția

celorlalți participanți la săvârșirea faptei și vinovăția acestora, având în

vedere regula generală privind obiectul judecății (art. 317 C. proc. pen.),

care determină ca în acest caz judecata să se mărginească la fapta și persoana

față de care este incidentă recunoașterea vinovăției.

Cum fiecare inculpat

este ținut să răspundă pentru faptele proprii, iar procedura recunoașterii

vinovăției nu-i privește pe ceilalți participanți față de care s-a disjuns

cauza, în mod corect instanța de fond a dat semnificația cuvenită dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., solicitarea de trimitere a cauzei spre

rejudecare la instanța de fond este neîntemeiată.

Astfel, în speță nu

se justifică aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată

condiționat, câtă vreme aceasta trebuie să valorizeze nu numai comportamentul

ulterior săvârșirii faptei, dar și pe cel anterior, respectiv perseverența în

acțiuni ilicite, concretizat în trimiterea în judecată pentru o infracțiune

similară.

Ca atare, față de

dispozițiile art. 72 C. pen., dar și de cele prevăzute de art. 52 C. pen.,

referitoare la scopul pedepsei, Curtea a apreciat că o pedeapsă orientată către

minimul special prevăzut de lege, dar cu executare - în condițiile incidenței

art. 13 C. pen. - pentru inculpat este temeinică și de natură să contribuie și

la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală

și să dea și eficiență circumstanțelor personale favorabile acestuia.

Împotriva Deciziei

nr. 303/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, a declarat recurs inculpatul V.D., care a invocat pct. 5 și 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., solicitând în principal admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

Curtea de Apel București și, în subsidiar, admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și rejudecând, menținerea ca temeinică și legală a sentinței

instanței de fond.

Examinând recursul

declarat de inculpatul V.D. prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În cauză, se observă

că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, la data de 24 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare

(pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă

casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în

continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior

modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în

vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare

a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013

s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri

de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția

clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a

restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat

ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul

de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen., invocat de recurentul-inculpat, se constată că, într-adevăr, acesta

a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin

Legea nr. 2/2013.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când

sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Încălcarea legii

materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale,

respectiv neaplicarea de către instanța de fond și/sau cea de apel a unei

prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu

trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia

aplicată.

Ținând cont de

regulile stricte ce reglementează soluționarea recursului de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin invocarea art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., ce are în vedere situația în care "hotărârea este contrară

legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii", nu are

posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare

mai sus menționat, cu motivarea apărării că, în mod nejustificat, instanța de

apel ar fi dispus majorarea pedepsei și executarea în regim de detenție, fără a

exista o motivare corespunzătoare, critică care nu se circumscrie cazului prev.

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.; de altfel,

instanța de apel a motivat opțiunea agravării sancționării inculpatului în

partea expozitivă a deciziei atacate.

În ce privește cazul

de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 5 C. proc. pen.,

invocat de apărătorul inculpatului V.D., se constată că, într-adevăr, acesta a

fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin

Legea nr. 2/2013, făcând parte din cazurile de casare care pot fi avute în

vedere din oficiu, constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Din examinarea

ansamblului probator administrat în cauză, se constată că instanțele au

realizat o corectă corelație între faptele săvârșite și textul incriminator. De

asemenea, se constată că s-a motivat convingător, cu certitudine și fără

echivoc, vinovăția inculpatului sub aspectul infracțiunii pentru care a fost

trimis în judecată - respectiv săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală,

acesta optând pentru procedura simplificată de judecată.

În sfârșit, faptul că

inculpatul judecat în stare de libertate, nu a anunțat instanțele despre noul

său domiciliu, încălcându-și obligațiile procesuale prevăzute de C. proc. pen.,

nu presupune obligativitatea acestora de a cunoaște adresa, neexistând indicii

cu privire la o altă adresă. Cauza nu s-a soluționat la primul termen de

judecată, iar obligația procesuală a inculpatului era să indice domiciliul

(domiciliile) la care poate fi citat; or, în lipsa altor informații, citarea

inculpatului s-a făcut la adresa indicată de el în actele dosarului.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge

recursul declarat de inculpatul V.D. împotriva Deciziei penale nr. 303/A din 24

octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275

pct. 2 C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat V.D. la plata sumei de

250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul V.D. împotriva Deciziei penale nr.

303/A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se

avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă

Pronunțată în ședință

publică, azi, 6 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ