ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3993/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3993/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea formulată de petiționarii O.E.A.

și B.R. și adresată Curții de apel Cluj, s-a solicitat îndreptarea și lămurirea

dispozitivului deciziei civile nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel

Cluj.

În motivarea cererii,

petiționarii au arătat faptul că instanța de apel, din eroare a menționat în

cuprinsul dispozitivului deciziei, dispoziția privind stabilirea dreptului

petiționarilor la măsuri reparatorii în echivalent, în cotă de ½ parte

pentru fiecare, pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, constând în

despăgubiri bănești (…), în loc de a stabili dreptul petiționarilor la măsuri

reparatorii în echivalent, în cotă de ½ parte pentru fiecare, pentru

terenul aferent imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, constând în

despăgubiri bănești (…).

Petenții au mai cerut

să se lămurească înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului deciziei din

apel, în sensul că prin sintagma „păstrează restul dispozițiilor din sentința

apelată” s-a avut în vedere păstrarea în integralitate a dispoziției instanței

de fond constând în: „dispune restituirea în natură în favoarea reclamanților,

în cotă de ½ parte fiecare a apartamentelor nr. 1, 6, 8, 10, 13, 16, 20,

21, 22 și 23 înscrise în CF AA. Cluj, cu nr. top A1. și cu privire la părțile

indivize comune aferente acestora, înscrise în CF col. BB., cât și cu privire

la cota parte ce revine acestor apartamente din imobil curte înscris în CF CC.

Cluj, cu nr. top C1., potrivit expertizei întocmită în cauză de expert M.D.”.

Aceasta, în

condițiile în care, în urma judecății în apel, dispoziția acestei instanțe a

fost în sensul de a acorda petenților despăgubiri bănești pentru terenul în

suprafață de 552 mp, aferent nr. top C1. din CF nr. CC. Cluj, X2 .

Prin încheierea din

camera de consiliu de la 22 mai 2013, dată în Dosarul nr. 1659+/C1.010, Curtea

de apel Cluj a respins cererea formulată.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța sesizată a reținut, cu referire la solicitarea vizând îndreptarea

erorii materiale din dispozitivul deciziei 144/A din 18 februarie 2011, că se opune

soluționării sale favorabile, în primul rând faptul de a nu se fi solicitat de către

petenți, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, și restituirea

terenului, ci doar a apartamentelor și spațiilor comerciale de la adresa imobilului

din Cluj-Napoca, str. B.N. și B-dul E.

Apoi, s-a apreciat că

prin actuala lor solicitare, petenții tind să renască dispoziția inițială conținută

de decizia nr. 144 A din 18 februarie 2011, respectiv aceea care a fost înlăturată

și înlocuită prin cele statuate în baza încheierii din 30 martie 2011, cu precizarea

că acele valori inițiale nu reprezintă valorile apartamentelor, ci valorile corespunzătoare

terenului aferent apartamentelor ce nu pot fi restituite în natură. În acest sens,

instanța de apel a precizat că prin amintita încheiere, a fost soluționată o cerere

anterioară a acelorași petenți, de completare a dispozitivului deciziei 144/A

din 18 februarie 2011, calificată ca fiind una de îndreptare eroare materială, prin

care s-a înlocuit valoarea apartamentelor, ce nu au fost restituite în natură reclamanților

și pentru care li s-a recunoscut lor un drept la măsuri reparatorii prin echivalent,

valoare indicată inițial ca fiind aceea din expertiza întocmită de expert M.M.,

cu valoarea din expertiza întocmită de expert T.M.

S-a arătat, de asemenea,

că prezentul demers al petenților tinde să încalce autoritatea de lucru judecat

a acelei încheieri, care a rămas irevocabilă în forma în care a fost pronunțată,

întrucât petenții nu au formulat recurs împotriva ei, iar recursul celorlalte părți

a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 6465 din 22 octombrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În sfârșit, printr-un

ultim argument, s-a menționat și faptul că, petiționarii au încercat să își valorifice

dreptul de a obține despăgubiri în sumă de 1.117.923 RON corespunzătoare terenului

cu nr. top A1., aferent apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură -

nr. 2, 3, 4, 5, 7, 9, 11, 12, 14, 15, 17, 18 și 19 pe calea recursului, exercitat

împotriva deciziei civile nr. 144 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, arătând

că instanța de apel a lăsat nesoluționată cererea de acordare de despăgubiri pentru

cotele-părți din teren corespunzătoare topograficului A1., aferent apartamentelor

ce nu mai pot fi restituite în natură, însă recursul reclamanților a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

De asemenea, petenții

au exercitat calea revizuirii împotriva deciziei civile nr. 2025 din 21 martie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând omisiunea instanței de recurs de

a cerceta critica privitoare la neacordarea de către instanța de apel a dreptului

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul cu nr. top. A1., situat sub

construcție, aferent apartamentelor ce nu au fost restituite în natură.

Prin decizia civilă

nr. 194 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în Dosar nr. 2960/1/2012, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

În concluzie, raportat,

pe de o parte, la cele solicitate prin notificarea din 20 august 2001 înregistrată

la B.E.J. S.M., iar pe de altă parte, la cele statuate prin încheierea civilă din

30 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă și prin decizia civilă nr.

2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat de către

instanța de apel că pretenția de acordare a despăgubirilor corespunzătoare terenului

aferent apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură nu mai poate fi reiterată,

întrucât această pretenție este soluționată irevocabil, în sensul neacordării acestor

despăgubiri.

Referitor la cel de-al

doilea petit al cererii, vizând lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 144/A

din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, instanța sesizată a apreciat că nici

acesta nu este fondat.

Aceasta a contrazis susținerile

petenților, care afirmă că terenul cu nr. top C1. în suprafață de 552 mp le-a fost

restituit în natură prin hotărârea de primă instanță, arătând că din analizarea

sentinței civile nr. 89 din 26 februarie 2008 a Tribunalului Cluj - sub aspectul

celor statuate cu privire la imobilul cu nr. top C1. - o atare concluzie nu poate

fi dedusă.

Aceasta a arătat că, referitor

la situația terenului în suprafață de 552 mp, considerentele sentinței civile

nr. 89 din 26 februarie 2008 a Tribunalului Cluj sunt clare, lipsite de orice echivoc

sau posibilitate de interpretare, în sensul că acesta nu se poate restitui în natură:

Sintagma „cu privire la

cota parte aferentă acestor imobile din curtea înscrisă în CF CC. Cluj nr. top C1.”

, din dispozitivul sentinței civile nr. 89 din 26 februarie 2008 a Tribunalului

Cluj, se are în vedere, în mod evident, terenul pe care sunt edificate apartamentele

care au făcut obiectul restituirii în natură.

Apartamentele restituite

în natură se află în construcția care, evident, este edificată pe o anumită suprafață

de teren. Acest teren, pe care sunt edificate apartamentele restituite în natură,

a făcut, la rândul său, obiectul restituirii în natură și nicidecum nu un alt teren

- curtea interioară - cum pretind petiționarii.

Prin decizia civilă

nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj pentru suprafața de 552 mp

teren, a fost stabilit, în concret, cuantumul despăgubirilor cuvenite, fără ca prin

aceasta să se fi creat reclamanților apelanți o situație mai grea decât cea de la

prima instanță, în condițiile în care, potrivit celor anterior arătate, nici prima

instanță nu a dispus restituirea în natură a acestui teren.

Împotriva deciziei civile

nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, reclamanții au declarat recurs,

solicitând ca în urma admiterii recursului să se dispună restituirea în natură în

favoarea lor, în cote de câte ½ parte fiecăruia, a întregului teren în suprafață

de 552 mp, înscris în CF nr. CC. Cluj, nr. top C1., iar în subsidiar, în ipoteza

în care acest teren nu se va restitui în natură, să fie obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 1.328.112 RON, reprezentând despăgubiri aferente

acestui teren (Dosar nr. 4119/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Reiese că reclamanții

au înțeles că terenul în suprafață de 552 mp nr. top C1. nu le-a fost restituit

în natură, au solicitat această măsură prin recursul declarat împotriva deciziei

civile nr. 144 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, însă prin decizia civilă

nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reclamanților

a fost respins, astfel încât dezlegarea referitoare la suprafața de 552 mp teren

a rămas irevocabilă, în sensul că acest teren nu se restituie în natură.

S-a concluzionat că, prin

prezenta cerere, petiționarii încearcă să repună în discuție un aspect asupra căruia,

pe de o parte, instanțele de fond au statuat clar, în sensul că acesta nu se poate

restitui în natură, stabilind măsuri reparatorii prin echivalent, iar pe de altă

parte, această statuare a făcut obiectul controlului judiciar în recurs, calea de

atac fiind respinsă irevocabil.

Împotriva acestei încheieri,

în termen legal, au declarat recurs cei doi petenți, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

declarat, recurenții au susținut următoarele critici:

- cu referire la primul

petit al cererii formulate, privitor la îndreptarea erorii materiale strecurate

în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 144 A din 18 februarie 2011 a Curții

de Apel Cluj, recurenții au reamintit că au formulat o cerere de completare a dispozitivului

acestei hotărâri, întemeiată pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.,

ce a făcut obiectul Dosarului nr. 263/C1.011, cu motivația că instanța de apel a

omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere. Cererea de completare a urmărit

acordarea despăgubirilor aferente apartamentelor nr. 2, 3, 4, 5, 7, 9, 11, 12, 14,

15, 17, 18 și 19, ce nu mai pot fi retrocedate în natură, potrivit raportului de

expertiză întocmit de expert T.M.

Această omisiune ori deficiență

a judecății din apel a fost criticată și prin recursul exercitat împotriva deciziei

nr. 144 A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj.

Întrucât cererea de completare

a dispozitivului, recalificată de instanță ca fiind una de îndreptare a erorii materiale,

a fost admisă prin încheierea din 30 martie 2011, la primul termen de judecată în

recurs, petenții au înțeles să renunțe la solicitarea lor care viza aceeași problemă.

Petenții au mai precizat că, fiindu-le favorabilă, nu au declarat recurs împotriva

încheierii din 30 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, aceasta devenind irevocabilă

la momentul respingerii recursurilor celorlalte părți, prin decizia civilă nr.

6465 din 22 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În acest context, aprecierile

instanței de apel, potrivit cărora dispoziția inițiala privitoare la acest drept

ar fi fost „măturată” și înlocuită prin cele statuate în respectiva încheiere civila

din 30 martie 2011, nu au nici o acoperire, neregăsindu-se în cuprinsul dispozitivului

acesteia nici o dispoziție în acest sens.

În mod greșit instanța

a respins cererea de față a petenților invocând faptul că notificarea nr. 1742

din 20 august 2001 nu ar cuprinde mențiuni și cu privire la teren, apartamentele

și spațiile comerciale vizate prin notificare nefiind situate în aer. Amprenta la

sol a clădirii ocupă o suprafață de 992 mp teren. Petenții precizează că prin notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 au urmărit restituirea a tot ceea ce nu s-a

înstrăinat și, prin echivalent, a tot ceea s-a înstrăinat.

Aceasta a fost și rațiunea

administrării în apel, în Dosarul nr. 4480/117/2007, a probei cu expertiza având

ca obiectiv determinarea valorii de circulație a terenului având nr. top. A1., aferent

apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură. Expertiza întocmită de expert

M.I. a stabilit, într-o primă variantă, că valoarea acestui teren este de 1.117.923

Ron, iar într-o a doua variantă, ca urmare a obiecțiunilor formulate, o valoare

de 608.213 Ron.

Instanța de apel a dat

preeminență celei de-a doua variante, stabilind dreptul reclamanților la măsuri

reparatorii constând în despăgubiri bănești în sumă totală de 608.213 Ron, pentru

motivele criticate de reclamanți în recurs. Dintr-o eroare materială, instanța de

apel, în loc să acorde reclamanților dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul aferent imobilelor ce nu mai pot fi restituite în natură, a stabilit

acest drept însă pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, preluând

eronat din expertiza expertului M.I. valorile terenului aferent imobilelor ce nu

mai pot fi restituite în natură, iar nu valorile imobilelor aflate în această situație,

valori regăsite în expertiza întocmită de expert T.M.

În mod nelegal a concluzionat

instanța de apel că pretenția reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru

terenul aferent apartamentelor ce nu pot fi restituite în natură ar fi fost soluționată

irevocabil în sensul neacordării acestora. Nici o instanță nu a soluționat acest

capăt de cerere, despre el putându-se cel mult spune că a fost lăsat nesoluționat,

aceasta, având în vedere și faptul că încheierea din 30 martie 2011 a Curții de

apel Cluj a rezolvat doar problema despăgubirilor aferente imobilelor ce nu mai

pot fi restituite în natură.

- Cu privire la cel de-al

doilea petit, vizând lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 144 A din 18

februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, respectiv a sintagmei „Păstrează restul dispozițiilor

din sentința apelată”, recurenții susțin că, în mod contrar aprecierilor instanței

de apel, este lipsit de echivoc faptul că prin dispozitivul sentinței Tribunalului

Cluj s-a dispus restituirea în natură, în favoarea lor, a cotei-părți aferentă imobilelor

restituite în natură, din curtea interioară, fiind indicate chiar coordonatele de

carte funciară ale acestui teren, înscris în C.F. nr. CC. Cluj, cu nr. top. C1.

Cu referire la modul de

rezolvare de către instanța de apel a acestui petit al cererii lor, recurenții au

mai criticat eronata înțelegere a pretenției lor, care nu s-a referit la restituirea

în natură a întregului teren în suprafață de 552 mp, având nr. top. C1., ci doar

a cotei-părți din aceasta, aferentă imobilelor restituite în natură, după cum s-a

și dispus prin sentința civilă nr. 89/2008 a Tribunalului Cluj, dar și interpretarea

eronată în sensul că pretenția recurenților s-ar referi la terenul pe care sunt

edificate apartamentele care au făcut obiectul restituirii în natură.

Interpretarea este eronată

întrucât dispozitivul hotărârii de primă instanță se referă la ambele categorii

de teren, și la cel de sub apartamente, care li s-a restituit în cotă-parte indiviză,

și la cel al curții interioare, restituit în aceeași proporție.

La 29 iulie 2013, a formulat

întâmpinare intimatul-pârât Ministrul Finanțelor Publice, care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Ceilalți intimați nu au

formulat întâmpinare.

La termenul de judecată

din 25 septembrie 2013, recurenții au depus la dosar protocolul de predare-primire

a imobilului încheiat cu reprezentanții Primăriei Cluj-Napoca la 28 februarie 2013

și încheierea din 09 ianuarie 2013 emisă de O.C.P.I. Cluj.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de criticile de recurs formulate, critici care se circumscriu

motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată prezenta cale de atac.

Deși recurenții și-au

întemeiat în drept recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.- când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

- instanța de recurs nu va reține ca fiind incident acest temei, observând, pe de

o parte, că încheierea recurată cuprinde motivele ce explică soluția dată cererii

petenților, iar pe de altă parte, că înțelegerea eronată ori interpretarea greșită

de către instanță fie a argumentelor părții, fie a dispozițiilor hotărârii analizate,

adică ceea ce s-a criticat de către recurenți cu referire la activitatea instanței

de apel, nu se circumscriu ipotezei legale a „motivelor contradictorii ori străine

de natura pricinii”.

Luând spre examinare criticile

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu referire la cea dintâi

solicitare a petenților, de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul

deciziei nr. 144 A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, în sensul de a se

specifica faptul că sumele constând în despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu

se restituie în natură reprezintă, în realitate, despăgubiri bănești corespunzătoare

terenului aferent apartamentelor înstrăinate, ce nu pot fi restituite în natură,

soluția adoptată de instanța de apel este una legală și aceasta va fi menținută,

chiar dacă parte a considerentelor reținute în justificare acesteia, va fi înlăturată.

Într-adevăr, argumentul

instanței de apel, în sensul că se opune soluționării favorabile a acestei pretenții,

împrejurarea nesolicitării de către petenți, prin notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001, a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru terenul

de la adresa imobilului din Cluj-Napoca, str. B.N. și B-dul E., notificarea acestora

făcând referire doar la apartamentele și spațiile comerciale existente, nu poate

fi reținut ca valabil.

Acest argument este unul

invocat peste ceea ce s-a reținut ori a fost opus reclamanților de către instanțele

de fond care au judecat contestația lor la dispoziția nr. 4038 din 18 decembrie

2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, în litigiul soluționat în apel prin

decizia a cărei îndreptare s-a solicitat în prezenta procedură. Instanța de recurs

reține că, dimpotrivă, în litigiul de fond au fost deduse judecății și s-au administrat

probe specifice, inclusiv în dovedirea drepturilor cuvenite petenților asupra terenului

de la adresa imobilului vizat de ei prin notificare, respectiv probe cu înscrisuri

- copii și extrase din cărțile funciare ale imobilului și proba cu expertiza evaluatorie

a terenului de sub construcție ori a terenului curte comună. Nici una din instanțele

de fond care s-au pronunțat în litigiul petenților (judecat în mai multe cicluri

procesuale) nu a făcut distincția reținută de instanța de apel prin încheierea recurată,

în privința drepturilor recunoscute acestora în procedura Legii nr. 10/2001, cu

referire la imobilul în litigiu.

Cea mai bună dovadă este

însuși dispozitivul deciziei nr. 144 A din 18 februarie 2011, care recunoaște, printre

altele, dreptul reclamanților (actualii recurenți-petenți) de a primi măsuri reparatorii

prin echivalent pentru terenul în suprafață de 552 mp, având nr. top. C1. și care

constituie curtea interioară a imobilului.

Așadar, dacă instanțele

ce au judecat litigiul de fond s-au considerat învestite inclusiv cu cererea petenților

vizând acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 și pentru

terenul ce constituie curtea interioară a imobilului, chiar în prezența unei notificări

ce făcea referire expresă la apartamentele și spațiile comerciale din imobil, invocarea

argumentului că notificarea petenților nu conținea și referirea expresă la terenul

de sub construcție, de către instanța de apel ce a soluționat prezenta cerere, apare

ca fiind una excesivă și nelegală, motiv pentru care ea va fi înlăturată.

Înlăturarea acestui argument

reținut în motivarea instanței de apel nu creează însă premisele soluționării favorabile

a cererii recurenților.

Nici autoritatea de lucru

judecat a încheierii din 30 martie 2011 nu se opune, în sine, soluționării favorabile

a cererii actuale a pretențiilor, dat fiind că, așa cum rezultă din conținutul acestei

hotărâri judecătorești, procedura în care a fost pronunțată aceasta a vizat exclusiv

pretențiile reclamanților legate de despăgubirile aferente apartamentelor 2, 3,

4, 5, 7, 9, 11, 12, 14, 15, 17, 18 și 19 ce nu s-au restituit în natură, pentru

care, inițial, decizia nr. 114/A din 18 februarie 2011 a indicat valoarea determinată

de expertul M.I. (expert topo, ce nu evaluase în litigiu decât terenul imobilului

de sub construcție și curtea interioară) și ale cărei dispoziții au fost îndreptate

prin încheierea din 30 martie 2013, precizându-se că valoarea este aceea determinată

de expertul T.M.

Potrivit susținerilor

recurenților, acea procedură a vizat dreptul lor la măsurile reparatorii prin echivalent

pentru apartamentele ce nu se restituie în natură, iar cea de față vizează dreptul

lor la măsurile reparatorii prin echivalent pentru terenul de sub construcție, aferent

apartamentelor ce nu se restituie în natură, astfel că, de vreme ce nici cererile

de îndreptare erori materiale nu au același obiect, nici hotărârile prin care instanțele

le soluționează nu creează autoritate de lucru judecat una asupra celeilalte.

Însă, instanța de recurs

observă că, în privința dreptului de a primi măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul de sub construcție, aferent apartamentelor nerestituite în natură,

petenții se găsesc într-o cu totul altă ipoteză decât aceea care le-a permis formularea

cererii de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei nr. 144/A

din 18 februarie 2011, în legătură cu dreptul lor la măsurile reparatorii prin echivalent

pentru apartamentele nerestituite în natură, și care a fost soluționată favorabil

prin încheierea din 30 martie 2011: în legătură cu acest din urmă drept, în dispozitivul

hotărârii a cărei îndreptare s-a solicitat, exista o statuare din partea instanței,

în sensul recunoașterii acestui drept recurenților, eroarea materială săvârșită

purtând doar în privința valorii despăgubirii, indicată ca fiind aceea determinată

printr-o expertiză ce evalua altă categorie de bunuri imobile (terenuri, în loc

de construcții). Acest fapt a permis instanței ce a pronunțat încheierea din 30

martie 2011, îndreptarea erorii materiale, prin indicarea corectă a valorii apartamentelor

nerestituite în natură, ca fiind aceea din expertiza ce evalua chiar acest tip specific

de imobile, respectiv cea întocmită de expert T.M.

Spre deosebire de această

situație, în cazul de față, lipsește situația premisă care să permită ca, pe calea

reglementată de art. 281 C. proc. civ., să se îndrepte o eroare materială: aceea

a săvârșirii unei erori materiale în legătură cu dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul de sub construcție, aferent apartamentelor nerestituite.

În acest sens, Curtea

remarcă faptul că decizia nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj,

nici în forma sa inițială, dar nici în forma sa rectificată prin încheierea din

30 martie 2011 a aceleiași instanțe, nu conține nicio dispoziție privitoare la dreptul

a cărui recunoaștere recurenții o urmăresc pe calea prezentei proceduri.

De altfel, într-un mod

explicit, recurenții afirmă ei înșiși această realitate atunci când combat o altă

apreciere greșită a instanței de apel, anume că pretenția lor de acordare a despăgubirilor

corespunzătoare terenului aferent apartamentelor ce nu se restituie în natură, ar

fi beneficiat de o soluționare irevocabilă, negativă, ea nemaiputând fi reiterată

din acest motiv.

Criticând această reținere

eronată, recurenții afirmă că nicio instanță nu a soluționat acest capăt de cerere,

ci, dimpotrivă, eventual a lăsat nesoluționat acest petit, observație pe care instanța

de recurs o consideră întru totul conformă realității de vreme ce, cum s-a arătat,

decizia nr. 144/A din 18 februarie 2011 nu conține nicio statuare în privința dreptului

în discuție, iar această omisiune a făcut obiect de critică în recursul declarat

de reclamanți.

Prin decizia de recurs

nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a răspuns

în mod explicit acestei critici a reclamanților, dar s-a arătat că punctele 2 și

3 ale motivelor de recurs (între care se regăsește și critica menționată) nu se

încadrează în motivele legale de recurs prevăzute la punctele 1-9 ale art. 304,

apreciindu-se că prin formularea lor se tinde la o devoluare a fondului, imposibil

de realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În sfârșit, recursul reclamanților

a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, iar calea de atac a revizuirii promovate de aceștia, prin

care invocau neanalizarea de către instanța de recurs a motivului ce critica omisiunea

instanței de apel de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul cu nr. top

A1., aferent apartamentelor nerestituite în natură, a fost respinsă ca inadmisibilă.

În acest context procedural,

analizat și de instanța de apel ce a pronunțat încheierea atacată cu prezentul recurs,

concluzia acesteia în sensul că pretenția petenților, privitoare la acordarea despăgubirilor

corespunzătoare terenului aferent apartamentelor nu au fost restituite în natură,

ar fi beneficiat de o soluționare irevocabilă, în sens negativ, nemaiputând fi reiterată

din acest motiv, este, desigur, eronată și contrară evidenței ce rezultă din această

analiză a sa.

În egală măsură însă,

ceea ce rezultă cu pregnanță din istoricul litigiului având ca obiect contestația

împotriva dispoziției nr. 4038 din 18 decembrie 2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca,

și nu a sesizat instanța de apel, anume, faptul nerezolvării în litigiul de fond

a pretenției petenților privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul

aferent apartamentelor nerestituite în natură, prin niciuna din hotărârile judecătorești

ce s-au pronunțat și, în special, prin aceea a cărei îndreptare s-a cerut (nr. 144/A

din 18 februarie 2011) este ceea ce se opune soluționării actuale favorabile a prezentei

cereri formulate.

În alte cuvinte, instanța

de recurs remarcă faptul că pe calea prezentei cereri de îndreptare a erorii materiale

a deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011, recurenții urmăresc remedierea unor

deficiențe de omisiune, respectiv neacordarea dreptului la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul de sub construcție, aferent apartamentelor nerestituite,

pretenție care nu ar putea fi valorificată în cadrul legal al dispozițiilor

art. 281 C. proc. civ.

Pentru deficiențele de

judecată constând în omisiunea instanțelor de a se pronunța asupra unui capăt de

cerere ori asupra unor cereri conexe sau incidentale deduse judecății, legiuitorul

a pus la dispoziția părților alte remedii procedurale reglementate special în acest

scop, cum ar fi procedura prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ. ori calea

revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Se reține și că, întrebat

fiind de către instanța de apel dacă înțelege să-și susțină pretenția pe calea unei

cereri de îndreptare a erorii materiale ori de completare a dispozitivului, reprezentantul

reclamanților a optat pentru cea dintâi.

Or, Înalta Curte constată

că dispozitivul deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011, astfel cum a fost el îndreptat

prin încheierea din 30 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, nu conține erori materiale

care să fie susceptibile de îndreptare/înlocuire pe calea procedură reglementată

de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., în sensul celor solicitate de recurenții-petenți.

Susținerile recurenților

în sensul că dispozițiile Curții de Apel Cluj trasate prin încheierea din 30

martie 2011 nu le-ar fi înlocuit pe cele ale deciziei nr. 144/A din 18

februarie 2011 ale aceleiași instanțe, ci că ele coexistă și că aceasta ar constitui

situația premisă a actualei lor cereri de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul

deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011, sunt eronate și nu corespund realității.

În realitate, așa după

cum corect a reținut și instanța de apel, efectul pronunțării încheierii din 30

martie 2011 de îndreptare a erorii materiale, a fost acela al înlocuirii dispozițiilor

apreciate ca eronate din dispozitivul deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011,

prin care valoarea apartamentelor nerestituite în natură reclamanților era determinată

prin trimiterea la raportul de expertiză întocmit de expertul M.I., cu acelea ale

încheierii din 30 martie 2011, care indica valoarea respectivelor bunuri ca fiind

aceea rezultată din expertiza întocmită de expertul T.M.

Această împrejurare este

evidentă și de necontestat, ea rezultând din rațiunea și scopul procedurii reglementată

de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., din rațiunea și scopul pronunțării încheierii

din 30 martie 2011 și nu, în ultimul rând, din considerentele acestei hotărâri,

aceasta chiar în pofida neutilizării de către instanța ce a pronunțat-o, a mențiunilor

exprese în dispozitivul său „înlătură” ori „înlocuiește” - cu referire la dispozițiile

eronate, anterioare, ale deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011.

Concluzionând, întrucât

dispozitivul decizieinr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, astfel

cum a fost el îndreptat prin încheierea din 30 martie 2011, nu dispune nimic în

legătură cu dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru terenul aferent

apartamentelor nerestituite în natură, nefiind, deci susceptibil să conțină erori

materiale sub acest aspect, și cum omisiunea instanței de a statua constituie altceva

decât o eroare materială, remediabilă în procedura reglementată de art. 281 C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceste motive sunt cele care se opun soluționării

favorabile prezentei cereri de îndreptare a erorilor materiale formulate de petenți,

considerentele prezentei decizii substituindu-le, parțial, pe cele ale instanței

de apel.

Cu referire la cel de-al

doilea petit al cererii formulate, vizând lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, soluționat

de instanța de apel tot în sensul respingerii sale, criticile de nelegalitate formulate

sunt, de asemenea, nefondate.

Este adevărat că, și cu

ocazia soluționării acestui petit al cererii, instanța de apel afirmă o inexactitate,

anume că prin hotărârea de primă instanță nu s-ar fi recunoscut nici un drept reclamanților

în legătură cu terenul având nr. top C1., în suprafață de 552 mp, reprezentând curtea

interioară a imobilului. Bazându-se pe considerentele hotărârii de primă instanță,

regăsite la alin. (2), prin care Tribunalul Cluj a prezentat argumentele pentru

care a considerat că acest teren, în întregul său, nu poate face obiectul restituirii

în natură față de reclamanți, instanța de apel a considerat eronat că sintagma „cu

privire la cota parte aferentă acestor imobile din curtea înscrisă în CF CC. Cluj,

nr. top C1.”, din dispozitivul sentinței civile nr. 89/2008 a Tribunalului Cluj,

are în vedere terenul de sub construcție, respectiv cel pe care sunt edificate apartamentele,

acesta considerându-se că ar fi făcut obiectul restituirii în natură prin dispoziția

menționată, iar nu cel ce constituie curtea interioară.

În mod evident, este vorba

despre o inexactitate a instanței de apel întrucât simpla lecturare a hotărârii

de primă instanță nr. 89/2008 a Tribunalului Cluj, în care este descris istoricul

imobilului cu nr. top. D1. și nr. de CF CC., permite constatarea că, în urma dezmembrării

acestuia, s-a constituit imobilul cu nr. top A1. teren cu construcții în suprafață

de 992 mp, ce a fost transcris în CF col. BB. și CF individual AA. și imobilul cu

nr. top C1., având teren în suprafață de 552 mp care a rămas în CF CC. Cluj, sub

nr. X2, acesta constituind curtea interioară a imobilului.

Prin urmare, dispozitivul

acestei hotărâri, care restituia în natură reclamanților apartamentele din imobil

neînstrăinate, înscrise în CF ind. Cluj AA., cu nr. top. A1., împreună cu părțile

indivize comune aferente lor, înscrise în CF col. BB., precum și cota parte aferentă

acestor imobile din curtea înscrisă în CF Cluj CC., nr. top C1., nu poate fi în

nici un caz interpretat că ar viza restituirea în natură a terenului de sub construcție

(după cum eronat a interpretat instanța de apel), coordonatele de carte funciară

fiind în mod evident cele ale terenului curte interioară.

De altfel, dispozitivul

hotărârii de primă instanță este în deplin acord cu considerentele sale întrucât

atunci când Tribunalul Cluj argumentează de ce terenul în suprafață de 552 mp curte

interioară, care este liberă, nu ar putea fi restituit în natură reclamanților,

justifică de fapt doar măsura sa de a nu dispune în întregul său de acest bun în

sensul solicitat de reclamanți (prin restituirea în natură), arătând că acest spațiu

nu ar putea fi folosit independent de apartamentele care îl înconjoară și pe care

le deservește, considerându-l ca formând o veritabilă indiviziune forțată.

Aceste considerente nu

au împiedicat prima instanță, ci, dimpotrivă au ajutat-o în fundamentarea măsurii

dispuse, anume ca, odată cu restituirea în natură a apartamentelor din imobil neînstrăinate

și a părților individuale comune aferente acestora, să restituie reclamanților și

cota parte aferentă acestor apartamente din curtea interioară înscrisă în C.F. CC.

Cluj, cu nr. top C1., adică din terenul în suprafață de 552 mp.

În mod simetric, pentru

cota-parte de teren curte interioară, aferentă apartamentelor înstrăinate, ca și

pentru apartamentele înstrăinate, prima instanță a recunoscut reclamanților dreptul

la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești.

Sub acest aspect, instanța

de recurs nu poate decât să constate că susținerile recurenților, care au relevat

interpretările greșite date de instanța de apel pretențiilor lor ori dispozițiilor

din hotărârile judecătorești analizate, sunt reale.

În același timp însă,

instanța de recurs constată că hotărârea de primă instanță a Tribunalului Cluj

nr. 89/2008 a fost reformată în calea de atac a apelului sub mai multe aspecte,

printre care și cu referire la tipul de măsuri reparatorii ce s-au acordat reclamanților

pentru terenul curte interioară, cu nr. top C1., din CF CC. Cluj de sub nr. X2,

în suprafață de 552 mp, Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 144/A din 18

februarie 2011, apreciind că, date fiind amplasamentul și destinația acestui teren,

restituirea sa în natură nu este oportună, motiv pentru care a recunoscut dreptul

reclamanților de a primi despăgubiri bănești în condițiile titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru tot acest bun.

A accepta interpretarea

recurenților, în sensul că dispoziția deciziei de apel nr. 144/A din 18

februarie 2011 „Păstrează restul dispozițiilor din sentința apelată” nu face altceva

decât să mențină soluția primei instanțe care le-a restituit în natură, în cotă

parte aferentă apartamentelor neînstrăinate (restituite și ele în natură), acest

teren, ar însemna să se accepte o ipoteză absurdă, nelegală și care nu s-a produs

în cauză, anume ca reclamanților să li se fi recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001

ca, pentru unul și același bun, respectiv curtea interioară a imobilului, ei să

beneficieze atât de măsura restituirii în natură (e adevărat, în cotă-parte), cât

și de aceea a despăgubirii prin echivalent (de această dată integral însă, pentru

întregul teren).

Or, această interpretare

nu ar putea fi dată sub nicio formă dispozițiilor corelate ale celor două hotărâri

judecătorești supuse analizei, rezultând din conținutul acestora că măsura primei

instanțe, care restituise în natură reclamanților, în cotă-parte indiviză, aferentă

apartamentelor restituite, acest teren, și care le prevăzuse dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent doar pentru cota-parte indiviză nerestituită în natură (ca fiind

aferentă apartamentelor nerestituite) din același bun, a fost înlocuită cu aceea

a instanței de apel care a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru întreg terenul de 552 mp, cu nr. top C1., din

C.F. CC. înscris sub nr. X2.

De altfel, singurul argument

al interpretării propuse de recurenți este acela că, dacă ar fi citite astfel cele

două hotărâri judecătorești, ar însemna că în propriul apel li s-a îngreunat situația,

deoarece schimbările dispuse de Curtea de Apel Cluj asupra dispozițiilor hotărârii

de primă instanță au fost realizate în apelul reclamanților, singurul care a și

fost admis.

Instanța de recurs precizează

însă că reflecția părții asupra măsurii în care judecata în apel i-a îngreunat situația

juridică în care se afla după judecata de primă instanță este una a cărei oportunitate

și eficiență se vădesc la momentul declarării căii de atac a recursului și că, oricât

de puternice ar fi argumentele sale în a susține aceasta (adică un caz de reformatio

in pejus), ieșirea din această situație nu ar putea avea loc pe calea interpretării

dispozițiilor din hotărârile judecătorești care îi soluționează litigiul, într-un

sens denaturat, absurd și pe care acestea nu îl au.

Reținând și că, așa cum

rezultă din cuprinsul deciziei nr. 2025 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, recurenții de astăzi au avut acces la calea de atac a recursului împotriva

deciziei nr. 144/A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, pe care l-au și

promovat, dar în cuprinsul căruia ei nu au susținut o critică de înrăutățire a situației

în propria cale de atac, instanța de recurs apreciază că în mod corect a fost respinsă

cererea lor de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1779/198/2012/a1 a

Curții de Apel Cluj, cu motivația că pe această cale procesuală nu este posibil

de adus modificări drepturilor asupra cărora a existat o dezbatere judiciară, iar

instanțele s-au pronunțat în mod definitiv și irevocabil.

În considerarea tuturor

acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de O.E.A. și B.R. împotriva încheierii din 22 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în Dosarul nr. 1659+/C1.010

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2013.