ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 397/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 509 din 11 mai 2007, Tribunalul Satu Mare a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanții G.M.M., R.A.M., A.S.E.

si G.M.M.C., toți prin mandatar G.T.V., împotriva pârâților L.D.R., M.E.,

M.H.O. și M.M., a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 478 din 17 februarie 2004 de

BNP C.I.C., încheiat între pârâții M.V. și M.E. în calitate de vânzători,

prin mandatar A.I., și pârâții M.H.O. și M.M., în calitate de

cumpărători, privind cota de 2/10 părți, căreia îi corespunde apartamentul

înscris în CF 18897 Satu Mare, dispunând restabilirea situației anterioare

de carte funciară; a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de

pârâții M.H.O. și M.M., dispunând restituirea prețului de 30.000

euro sau echivalentul în lei a acestei sume, la cursul din data plății de

către pârâții M.E. și L.D.R., în favoarea reclamanților reconvenționali;

au fost respinse cererea din acțiunea principală privind acordarea de

daune materiale și morale, cererea privind constatarea bunei credințe

a cumpărătorilor M., cererea de chemare în garanție și cea de chemare

în judecată a altor persoane, formulate în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, L.R. și M.E., iar în urma

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.I.,

a fost respinsă acțiunea reclamanților împotriva acestuia; in ceea ce

privește cheltuielile de judecată, în baza art. 276 C. proc. civ., pârâții

M.E., L.D., M.M. și M.H.O. au fost obligați să plătească reclamanților

1482,33 lei, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtului A.I.

suma de 1000 lei.

Pentru a

pronunța această hotărâre de prima instanță, tribunalul, ca instanță

de fond, a reținut că, între pârâții M., în calitate de

vânzători-prin mandatar-și pârâții M., în calitate de cumpărători, a

intervenit contractul de vânzare-cumpărare a cărui lipsire de efecte se

solicită, al cărui obiect îl reprezintă apartamentul înscris în CF 18897 Satu

Mare.

În coala

funciară sub B12 fusese notată la data de 8 noiembrie 2001, notificarea depusă

de G.M.M. în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa

fiind, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999, au fost indisponibilizate imobilele care fac obiectul unei astfel

de notificări, prin care, practic, a fost demarată procedura de obținere a

măsurilor reparatorii, sancțiunea nerespectării acestei indisponibilizări

fiind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În

continuare, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. III

din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pronunțând astfel soluția de

constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Motivând

soluția de respingere a cererii privind constatarea bunei credințe a

cumpărătorilor, instanța a reținut că actul juridic s-a încheiat prin

nesocotirea interdicției legale, și că, părțile nu au avut nici

un comportament care să poată fi caracterizat ca fiind o bună credință

contractuală, deoarece aceștia nu au manifestat diligentă și nici

prudență, neverificând titlul înstrăinătorului lor.

Ca o

consecință a constatării nulității absolute, s-a dispus restituirea

de către vânzători a prețului încasat, însă a fost respinsă cererea de

chemare în garanție, deoarece raportul juridic vizează exclusiv părțile

contractante, neexistând nici o aparență de suprapunere a unui alt raport

juridic în care Statul Român să fie parte. Sub un alt aspect, s-a constatat că

nu există o solidaritate între stat și vânzători în ceea ce privește

obligația de restituire a prețului.

Calitatea

procesuală pasivă a pârâtului A.I. nu a ridicat probleme deosebite, acesta

neavând nici un interes propriu raportat la conținutul raportului juridic

născut în baza actului juridic lipsit de efecte, el fiind doar mandatarul

vânzătorilor.

Daunele

materiale solicitate de reclamanți în sumă de 4000 dolari S.U.A. au fost

respinse, instanța apreciind că acestea nu au nici o legătură cu obiectul

cauzei, iar în ceea ce privește daunele morale, s-a apreciat că orice

proces reprezintă o sursă de stres și că reclamanții nu sunt într-o

situație deosebită față de alte părți din alte dosare.

Referitor

la cheltuielile de judecată, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C.

proc. civ., și pentru că cererea reclamanților a fost admisă doar în

parte, pârâții au fost obligați să plătească reclamanților 1/2

parte din cheltuielile de judecată, reprezentând cheltuielile de transport.

Prin

decizia civilă nr. 04/A din 21 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea - Secția civilă mixtă, a fost

admis

apelul civil declarat de pârâții M.H.O.

si M.M., în contradictoriu cu intimații reclamanți G.M.M., A.S.E., R.A.V.M.

si G.M.C., toți prin mandatar G.T.V., și intimații pârâți M.E.,

M. (L.) D.R.,

A.I., Ministerul

Economiei și Finanțelor,

împotriva

sentinței civile

nr. 509 din 11 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, aceasta a fost

schimbata în întregime, în sensul că, a fost

respinsa

acțiunea civilă

formulată de reclamanții G.M.M., R.A.M., A.S.E., G.M.M.C., toți prin

mandatar G.T.V. împotriva pârâților L.D.R., M.E., M.H.O. și M.M., a fost

respinsa

acțiunea

reconvențională, cererea de chemare în garanție și cererea de

chemare în judecată a altor persoane formulate de pârâții-reclamanți

reconvenționali M.H.O. și M.M., in temeiul art. 1 din Protocol 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

stabilit

calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite la despăgubiri reprezentând valoarea de circulație

a imobilului, a

respins

apelul

civil declarat de reclamanții

G.M.M., A.S.E.,

R.

A.V.M., G.M.C., toți prin

mandatar

G.T.V., a fost

obligata

partea

intimată reclamantă G.M.M.

, A.S.E., R.A.V.

M.,

G.M.C. să plătească părții apelante

pârâte

M.H.O., M.M. suma de

1000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept:

S-a reținut ca, relevant pentru cauza pendinte, este

faptul ca prin hotărâre judecătoreasca irevocabila, o instanță de judecata

a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat in anul

1974 de pârâții M., respectiv faptul ca, in mod corect a fost înscris

acest drept al pârâților in cartea funciara.

Numiții

M.V. și M.E. au dobândit proprietatea unei cote de 2/10 părți din

imobilul înscris în CF 18897 Satu Mare și și-au înscris dreptul în

cartea funciară sub B2 și 3 la data de 17 noiembrie 1975, cu titlu de

cumpărare de la Statul Român, proprietar înscris sub B1, cu titlu de naționalizare.

În

aceste condiții, nici o normă specială din Legea nr. 112/1995 și, respectiv,

Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă contractului ce face obiectul cercetării,

cu excepția prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care se

referă la respectarea condițiilor legale în vigoare în momentul încheierii

contractului, în speță fiind vorba de normele în vigoare în anul 1974.

Nu s-a

evidențiat și nu s-a invocat încălcarea vreunei norme la momentul la

care cumpărătorii M. au dobândit apartamentul în proprietate.

Din

momentul intrării apartamentului in patrimoniul cumpărătorilor, acesta s-a

aflat in circuitul civil, iar după adoptarea Constituției i s-a recunoscut

calificarea de bun din proprietatea privata a titularilor dreptului de

proprietate.

În

aceste condiții, imobilul nu a fost indisponibilizat, nefăcând parte din

categoria celor înstrăinate in condițiile Legii nr. 112/1995, invocarea art.

44 din O.U.G. nr. 40/1999 de către prima instanță fiind forțată.

Apartamentul

in litigiu fiind, așadar, in proprietatea privata a proprietarilor tabulari-vânzători,

nu a fost încălcată nici o norma legala la momentul perfectării contractului

dintre familia M. si familia M., astfel soluția primei instanțe de

lipsire de efecte juridice a acestui act este nelegala.

Față

de toate cele reținute, instanța a admis, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., apelul pârâților M., respingând acțiunea reclamanților

privind cererea de constatare a nulității contractului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 478/2004 de BNP C.I.C.

Respingându-se

acțiunea principală, instanța a mai constatat că, cererea reconvențională,

cererea de chemare în garanție și cea de chemare în judecată a altor

persoane, toate formulate de pârâții apelanți M.H.O. și M.M., au

rămas fără obiect.

Concomitent,

făcând direct aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanța a constatat dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv de

către stat.

Împotriva deciziei

instanței de apel, a formulat cerere de recurs, la data de 03 martie 2009,

intimații G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. și G.M.C.M., prin care au

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Instanța nu a

fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - completul de judecată fiind

format din trei judecători, în loc de doi. S-a susținut ca, chiar si in situația

existentei unei situații de divergența, cauza trebuia judecată in

aceiași zi, și nu după mai bine de 5 zile.

Instanța a

judecat anumite capete de cerere care nu erau prevăzute în cererea de chemare

in judecata introductiva de instanța a reclamanților. Astfel, s-a susținut

ca, in loc să se judece doar cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 478/2004, în decizia pronunțată s-a făcut

vorbire, în mod nejustificat, si de contractul de vânzare-cumpărare nr. 3901/1974.

Hotărârea judecătorească

pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind lipsita si de

temei legal, întrucât au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale

O.U.G. nr. 40/1999 ( art. 44).

Statul nu avea un drept

legal de dispoziție asupra imobilului, întrucât nu era proprietarul

imobilului in litigiu. Pârâții M., nu au fost de bună credință la

data cumpărării apartamentului in litigiu, întrucât nu au cercetat cartea

funciară, așa cum prevede Legea nr. 7/1996, la art. 43 - “orice persoană

interesată va putea cerceta cartea funciară”; “la cerere, se vor elibera

extrase de carte funciara; art. 43 prevede, de asemenea, la alin. (1) și (2),

următoarele; “cuprinsul cărții funciare, în afara excepțiilor, se consideră

exact numai în folosul acelei persoane care în virtutea unui act juridic cu

titlu legal a dobândit cu bună credință un drept real înscris în cartea

funciara”.

Dobânditorul este de

bună-credință, dacă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului

în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contesta

cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și

din cuprinsul cărții funciare, nu reiese vreo neconcordanță între

aceasta și situația juridică reală.

Dacă familia M.

cerceta personal sau prin intermediul unui jurist, cartea funciară ar fi

constatat că exista înscrisă în CF 18897 Satu Mare, nr. top 299/6, cap. B pct. 12,

sub nr. 1398/8 noiembrie 2001, notificarea depusă de reclamanta G.M.M.

În decizia civila contestata

se consemnează faptul că, acest apartament a făcut parte din patrimoniul

vânzătorilor M., chiar și prin prisma aplicării prevederilor art. 27 din

Decretul Lege 115/1938, care fac referire la instituția uzucapiunii. Fata

de aceasta reținere, recurenții au susținut ca nu s-a avut in

vedere un considerent important, anume faptul că Legea nr. 115/1938 a fost

modificată prin Legea nr. 241 din 12 iulie 1947.

Critica a fost susținuta

prin invocarea dispozițiilor art. 6, art. 1847, art. 1856 C. civ.

Mandatarul A.I. nu

avea o procură legală, având în vedere dispozițiile Legii nr. 36/1995 (art.

57, alin. (2)), întrucât procura emisă în Germania, nu era supervizată de Ambasada

României sau de către MAE București.

Recurenții au

mai susținut ca au dreptul de a-l acționa pe mandatar direct în justiție,

având în vedere dispozițiile art. 974 și 975 C. civ., conform cărora

“creditorii pot exercita drepturile și acțiunile debitorului lor,

afară de acelea care sunt exclusiv personale; “ei pot asemenea, în numele lor

personal să atace actele viclene făcute de debitor in prejudiciul drepturilor

lor”.

În aceste condiții,

s-a susținut ca nu trebuia sa fie obligați la plata cheltuielilor

judiciare către mandatarul A.I.

Mandatarul a declarat

în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare faptul că imobilul nu face

obiectul nici unui litigiu civil, deși exista notificarea nr. 158 din 11

iulie 2001, înregistrată la executorul judecătoresc, aceasta fiind si înscrisa

în CF nr. 12956: 31097 SM. nr. topo 299/6.

S-a mai susținut

si ca, aceasta cauza a fost judecată cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, întrucât au fost nesocotite exigentele

referitoare la respectarea termenul rezonabil de soluționare a cauzei

civile.

Decizia este nelegală

și pentru faptului că, s-a dispus plata contravalorii imobilului, fără a

se stabili si suma cuvenită drept despăgubire. Valoarea de circulație este

o noțiune incertă și includerea acestei sintagme în dispozitivul

deciziei este o gravă greșeală materială.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Fata de conținutul

explicit al expunerii de motive a cererii de recurs a reclamanților, redat

anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea

extraordinara de atac a recursului sa fie precedata de considerații

preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;

În calea de atac

extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă

nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează

aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (aspecte de ordin

procedural si/sau substanțial).

Scopul acestei cai de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate

cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva pretinse erori

ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu

consecințe in planul configurării situației de fapt a dosarului

pendinte, exced analizei instanței de recurs.

Instanțele

anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situație de fapt a

dosarului pendinte, expunând in mod concret și considerentele legale

pentru care au ajuns la soluția pronunțată in prima instanța,

respectiv, in apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a

textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii

extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au

beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele

judecăți de fond), finalizata prin configurarea situației de fapt a

dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre

părțile cu interese contrare.

O situație de

nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută

prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la

situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor

anterioare.

În fața unei

instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de

nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a

beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție,

calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o

cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări,

Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute

prin cererea de recurs.

Decizia civila nr. 04/A

din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă mixtă a

fost pronunțată in complet de divergenta in condițiile prescrise de dispozițiile

exprese ale art. 257 C. proc. civ.

Împrejurarea ca judecătorii,

cu ocazia deliberării, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei

deduse judecații, pe de o parte, si propria convingere

a fiecăruia dintre ei,

pe de alta parte, au ajuns la o situație de divergenta, prevăzută de norma

procedurala si reglementata ca atare, nu înseamnă ca i

nstanța a pronunțat

hotărârea in alta compunerea decât cea prevăzută de lege – art. 304 pct. pct. 1

C. proc. civ.

Dispozițiile de

drept comun prevăzute de legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara,

relative la compunerea completelor de judecata in apel, au fost înlăturate de

la aplicare de dispozițiile de excepție ale art. 257 C. proc. civ.,

potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește

susținerea conform căreia cauza trebuia judecată in aceeași zi, și

nu după mai bine de 5 zile de la data ivirii situației de divergenta, nu

poate fi primita ca motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, întrucât

partea-recurenta nu a susținut si nici nu a dovedit, alături de aceasta

neregularitate procedurala, existenta unei vătămări „ce nu se poate înlătura decât

prin anularea actului” - condiție indispensabila prevăzută de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., temeiul juridic de drept comun al nulității actelor de

procedura.

Critica

potrivit căreia instanța ar fi judecat alte capete de cerere decât cele

cuprinse in cererea de chemare in judecata introductiva de instanța, nu

poate fi primita, întrucât, in contextul cauzei pendinte, astfel cum aceasta a

fost configurata prin propria voință a reclamanților, existenta unei

hotărâri

judecătorești irevocabile care constata valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat in anul 1974 de către pârâții M., respectiv faptul ca, in mod

corect acest drept a fost înscris in cartea funciara, nu poate fi ignorata in

configurarea deplina a situație de fapt a dosarului si dezlegarea ei

judiciara.

Sub aspectul criticilor referitoare la reaua-credința

a pârâților M., in calitatea acestora de cumpărători ai imobilului in

litigiu in temeiul

contractului

de vânzare-cumpărare nr. 478/2004, Înalta Curte apreciază ca acestea nu sunt întemeiate

pentru considerentele ce urmează:

Prin

decizia civila nr. 1685 din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a statuat

in mod irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr.

3901/1974 încheiat intre Statul Roman si pârâții M., respectiv caracterul neîntemeiat

al cererii reclamanților de restituire in natura a apartamentului in

litigiu.

S-a reținut

in expunerea de motive a hotărârii judecătorești pronunțate faptul ca

prin decizia civila nr. 952/31 mai 2000 a Curții de Apel Oradea s-a

constatat ca s-a aplicat greșit decretul de naționalizare, iar

trecerea imobilului in proprietatea statului s-a făcut fără titlu, dispunându-se

totodată radierea dreptului de proprietate al Statului Roman, cu respectarea însă

a dreptului de proprietate înscris in favoarea familiei M.V. si E. S-a mai arătat

in considerentele acestei hotărâri judecătorești si ca acestor cumpărători

nu li se poate retine reaua-credință, câtă vreme, la data înstrăinării, Statul

Român avea înscris dreptul de proprietate in favoarea sa si, mai mult, erau îndeplinite

și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 115/1938, posesia acestora

fiind una utila.

Situația

familiei cumpărătoare a fost privită si analizata in contextul cauzei civile

finalizate prin susmenționata hotărâre judecătoreasca irevocabila, din

perspectiva prevederilor si garanțiilor instituite de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor

Omului, familia M. fiind beneficiara unui bun in sensul jurisprudenței instanței

de contencios european.

Situația de excepție din materia efectelor nulității

actului juridic civil, pe care recurenții-reclamanți au avut-o in

vedere in susținerea pretenției concrete deduse judecății si

contracararea pretinsei bunei-credințe a paraților-comparatori M., nu-si

găsește aplicabilitatea in cauza de fata, cat timp circumstanțele de

fapt nu se suprapun cu situația premisa care a configurat in literatura si

practica judiciara, principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis,

respectiv excepția de la acest principiu - menținerea dreptului subdobânditorului

de buna credința si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept,

asigurarea securității si stabilității circuitului civil, ocrotirea

bunei credințe.

Situația premisa pentru o astfel de aplicație presupune

prin ipoteza existentă a două acte juridice succesive - actul inițial si

actul subsecven t- de transmisiune a bunului imobil si desființarea

ulterioara a primului act juridic.

Din perspectiva principiului enunțat anterior, desființarea

actului primar (inițial) atrage după sine desființarea actului

secundar (subsecvent), motivația unei astfel de soluții constând in

aceea ca transmițătorul, căruia i s-a desființat titlul si, prin

urmare, dreptul de proprietate asupra bunului, nu-l mai poate transmite mai

departe, subdobanditorului.

Alta este soluția consacrata de literatura de

specialitate si jurisprudența instanțelor de judecata, întemeiată pe

ideea de dinamica a circuitului civil, in situația de excepție a

actelor subsecvente de dispoziție, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor

de buna credința.

Raportul juridic dedus judecății nu creează însă

cadrul de analiza si aplicație a excepției de la principiul de drept susmenționat,

întrucât actul juridic inițial, al cărui corespondent in cauza de fata

este

contractului

de vânzare-cumpărare nr. 3901/1974 încheiat intre Statul Roman si pârâții M.,

a fost considerat valabil in baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Data

fiind aceasta situație care circumstanțiază raporturile juridice

dintre reclamanți si fiecare dintre pârâți-persoane fizice, cumpărători

in mod succesiv ai imobilului in litigiu, in mod corect instanța de apel a

concluzionat in sensul ca; din momentul intrării apartamentului in patrimoniul

cumpărătorilor, acesta s-a aflat in circuitul civil; in aceste condiții,

imobilul nu a fost niciodată indisponibilizat, nefăcând parte din categoria

celor înstrăinate in condițiile Legii nr. 112/1995; invocarea art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999 de către prima instanță nu-si poate găsi justificarea, întrucât

actul normativ viza protecția chiriașilor care ocupau spatii cu destinația

de locuință; apartamentul in litigiu fiind, așadar, in proprietatea

privata a proprietarilor tabulari-vânzători ai imobilului, nu a fost încălcată

nici o norma legala la momentul perfectării contractului dintre familia M. si

familia M.

Critica

relativa la interpretarea si aplicarea prevederilor art. 27 din Decretul Lege

nr. 115/1938, nu poate fi primita, întrucât decizia atacata nu s-a fundamentat

pe considerații referitoare la instituția uzucapiunii.

În privința susținerii

conform căreia mandatarul A.I. nu ar fi avut o procură legală la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere dispozițiile Legii nr.

36/1995 (art. 57, alin. (2)) - procura emisă în Germania, nu era supervizată de

Ambasada României sau de către MAE București - nu poate fi primita, întrucât

aceasta apare, in circumstanțele particulare ale cauzei – conținutul

cererii introductive de instanța, motivele de fapt si de drept ale

acesteia, conținutul cererii de apel a reclamanților, determinat de soluția

de prima instanța de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor

de judecata către paratul mandatar A.I. - ca fiind exercitata omisso medio.

În condițiile in

care din dispozitivul deciziei civile atacate nu rezulta ca recurenții-reclamanți

au fost obligați la plata cheltuielilor de judecata către mandatarul A.I.,

critica pe acest aspect apare ca fiind neîntemeiata.

S-a mai susținut

si ca, aceasta cauza a fost judecată cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, întrucât au fost nesocotite exigentele

referitoare la respectarea termenul rezonabil de soluționare a cauzei

civile.

Critica nu poate fi

primita date fiind dispozițiile legale explicite care reglementează cauza

recursului - art. 304 C. proc. civ. – si considerațiile redate deja in

paragrafele anterioare in legătura cu aplicarea si interpretarea acestei norme

de drept procedural.

Decizia civila atacata

a dispus plata contravalorii imobilului către reclamanți tocmai pentru a

da eficienta deplina dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, in contextul unei cauze ce a avut ca obiect un

bun imobil trecut fără titlu in proprietatea Statului Roman – situația

juridica a imobilului in litigiu fiind stabilita printr-o alta hotărârea judecătorească

irevocabilă - decizia civila nr. 952 din 31 mai 2000 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea

Împrejurarea ca instanța

de judecata nu a cuantificat suma cuvenită drept despăgubire, nu-i poate fi imputata

acesteia, in condițiile in care, pe de o parte, procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității părților, însoțit de

toate obligațiile grefate pe dispozițiile art. 1169 C. civ., iar, pe

de alta parte, decizia civila nr. 1685 din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel

Oradea, depusa la dosarul cauzei in recurs, recunoaște in egală măsură

dreptul reclamanților la despăgubiri bănești reprezentând valoarea de

circulație a apartamentului in litigiu, la cursul pieții din data plății,

cu obligația expresa pentru Statul Roman, prin Ministerul Economiei si Finanțelor,

de a executa aceasta prestație concreta in termen de 6 luni de la data

deciziei pronunțate.

În expunerea de

motive a acestei hotărâri judecătorești este prezentata o argumentație

detaliata in legătură cu semnificația obligației stabilite in sarcina

Statului Roman si modalitățile concrete de executare a acestei obligații,

situație care face ca recurenții-reclamanți sa nu mai justifice condiția

interesului in invocarea si susținerea unei astfel de critici in recurs. În

egala măsură, Înalta Curte a avut in vedere considerații legate de

necesitatea respectării principiului neînrăutățirii situației părții

in propria cale de atac.

Pentru toate aceste

considerente de fapt si de drept, in conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va r

espinge

recursul declarat de reclamanții G.M.M.,

A.S.E., R.A.V.M. și G.M.C.M. împotriva deciziei nr. 4/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

reclamanții G.M.M., A.S.E., R.A.V.M. și G.M.C.M. împotriva deciziei nr.

4/A din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Oradea, Secția civilă

mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2010.