ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 398/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantul A. a sumei de 154.906,40 euro (echivalentul a 300.040.625 ITL), reprezentând împrumut, respectiv actualizarea acestei sume cu indicele de inflație, iar către reclamanta S.C. B. S.R.L. a sumelor de 12.000 RON și de 9.000 RON, reprezentând prețul imobilelor în litigiu, precum și la plata sumei de 13.211,99 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă la imobilul situat în Satu-Mare, strada x nr. 11, județul Satu Mare.

În motivare, reclamanții au arătat că au împrumutat pârâtei mai multe sume de bani, pe care aceasta nu le-a putut restitui, astfel că au stins obligația de plată a pârâtei prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare a unor cote indivize dintr-un imobil aparținând acesteia și, în calitate de proprietari, au adus imobilului mai multe îmbunătățiri.

În continuare, au arătat că prin decizia civilă nr. 85 din 25 martie 2013, Tribunalul Satu-Mare a constatat caracterul simulat al contractelor de vânzare-cumpărare și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestora.

Având în vedere că după pronunțarea hotărârii menționate s-a restabilit situația anterioară, fiind radiate din cartea funciară drepturile lor de proprietate asupra imobilului, acesta reintrând în proprietatea pârâtei, reclamanții au susținut că au fost nevoiți să se adreseze instanței de judecată pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate pârâtei, pe care aceasta nu le-a restituit.

Prin încheierea din 24 septembrie 2014, dată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a constatat prescris dreptul la acțiune în ceea ce privește primul capăt de cerere și a respins excepția autorității de lucru judecat pentru cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 302 din 04 martie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiate capetele 2 și 3 ale acțiunii, ca și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii și sentinței sus-menționate, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 217A/2016 din 18 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că dreptul la acțiune al creditorilor pentru restituirea împrumutului s-a născut la data la care debitoarea le-a negat dreptul la restituire, prin acțiunea în constatarea simulației formulată în anul 2009 și s-a prescris după trei ani, în anul 2012, cererea de chemare în judecată dedusă judecății fiind depusă în anul 2013.

Având în vedere hotărârea irevocabilă de constatare a simulației prin care au fost stabilite adevăratele raporturi juridice dintre părți, curtea a apreciat că situarea datei la care a început să curgă termenul de prescripție pentru restituirea împrumuturilor abia la momentul soluționării irevocabile a acțiunii în simulație și nu la cel al promovării acesteia ar reprezenta o întrerupere nelegală a cursului prescripției extinctive, bazată pe culpa creditorilor care au pierdut procesul, deși cunoșteau realitatea raporturilor dintre părți și nu au formulat cerere reconvențională în restituirea împrumuturilor, sperând, cu rea-credință și în afara dispozițiilor legale, că vor păstra bunul dat în garanție în contul împrumuturilor date debitorului.

Cu privire la dreptul reclamanților de a solicita despăgubiri cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului, instanța de apel a reținut că acest drept s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a simulației, deoarece până la acea dată imobilul s-a aflat, sub aspect legal, public, dar aparent, în proprietatea creditorilor, astfel că ei nu puteau solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse de ei înșiși bunului aflat în proprietatea lor, decât după ce instanța a constatat simulația contractelor de vânzare-cumpărare și când imobilul în litigiu a trecut în proprietatea pârâtei C..

Referitor la restituirea sumelor de bani reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului, curtea a apreciat ca fiind corectă hotărârea primei instanțe, reținînd că reclamanții nu au făcut dovada cheltuirii acestor sume, în condițiile în care actele depuse la dosar sunt ilizibile, iar precizările olografe nu relevă cu certitudine că investițiile există în prezent sau că au fost făcute la imobilul în litigiu. De asemenea, a notat că vechimea investițiilor nu este de natură să susțină prezumția că ele produc un dezechilibru grav și nejustificat între patrimoniul pârâtei și cel al reclamanților, având în vedere că plata despăgubirilor nu poate fi cerută decât în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, ale cărui condiții de aplicare nu au fost dovedite.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au declarat recurs, intemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat casarea deciziei atacate și a sentinței tribunalului, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel sub aspectul stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă, susținând că soluția de respingere a primului capăt de cerere ca fiind prescris s-a făcut cu aplicarea greșită a prevederilor art. 16 lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, în opinia acestora în cauză fiind incidente dispozițiile C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, respectiv art. 2523 și 2525 din evocatul Cod.

Referitor la soluția dată capătului 3 din cererea introductivă, privind obligarea pârâtei la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilelor, au arătat că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la instituția îmbogățirii fără justă cauză, această instituție, potrivit art. 1348 C. civ., având doar caracter subsidiar, în sensul că poate fi promovată doar în lipsa oricărui alt mijloc juridic pentru repararea pagubei.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiilor disponibilității și dreptului la apărare.

Din această perspectivă, au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 397 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai susținut că decizia atacată nu a fost adoptată cu majoritate în ceea ce privește soluția dată celui de-al doilea capăt al cererii introductive, fiind dată astfel cu încălcarea prevederilor art. 398 alin. (2) și art. 399 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, au susținut că instanța de prim control judiciar a reținut în mod greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la ordinea de soluționare a excepțiilor invocate de către părți, întrucât excepțiile invocate de pârâtă (excepția prescripției pentru capătul 1 din cerere, respectiv excepția autorității de lucru judecat pentru capătul 2 din cerere) vizau capete de cerere distincte.

Raportat la toate cele arătate mai sus, au conchis că, prin neconstituirea opiniei majoritare a completului de judecată, instanța de apel nu a soluționat capătul 2 din cererea introductivă, încălcând astfel și prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au reprodus paragrafe din considerentele deciziei atacate și au susținut că acestea relevă fără echivoc faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii referitor la momentul începerii cursului prescripției extinctive, întreruperea acestuia, respectiv împlinirea termenului de prescripție.

Cererea de recurs a fost comunicată la 21 iulie 2016 intimatei-pârâte, care însă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, soluția preconizată fiind în principal de respingere ca inadmisibil și în subsidiar de pronunțare a unei încheieri de admitere în principiu și de fixare a unui termen cu citarea părților pentru judecarea fondului recursului, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 06 decembrie 2016, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare restituite la dosar, aflate la filele x, raportul a fost comunicat părților la 17, respectiv la 12 decembrie 2016.

La 05 decembrie 2016, intimata C. a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, precum și în art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Conform art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătate în capătul principal de cerere", iar conform art. 100 alin. (1) din același Cod, "dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte."

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantul A. a sumei de 154.906,40 euro (echivalentul a 300.040.625 ITL), reprezentând împrumut, respectiv actualizarea acestei sume cu indicele de inflație, iar către reclamanta S.C. B. S.R.L. a sumelor de 12.000 RON și de 9.000 RON, reprezentând prețul imobilelor în litigiu, precum și la plata sumei de 13.211,99 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă la imobilul situat în Satu-Mare, strada x nr. 11, județul Satu Mare.

Astfel, valoarea pretențiilor fiecărui reclamant în parte, indicată în capetele principale de cerere, se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015.

Prin urmare, cum, în speță, mai mulți reclamanți au formulat pretenții proprii împotriva pârâtei, Înalta Curte constată că, raportând pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, la valoarea fiecărei pretenții în parte, (aproximativ 697.077 RON, 12.000 RON, 9.000 RON și 13.211,99 RON), conform prevederilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ., decizia are, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din același Cod, caracter definitiv de la pronunțare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Astfel, deși în dispozitivul deciziei atacate s-a menționat "cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", această mențiune nu este de natură să producă efecte juridice, în considerarea dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar la alin. (2) al aceleiași norme statuează că "mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și S.C. B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 217A/2016 din 18 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 martie 2017.