ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 748/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 748/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursurilor de față;
A. Obiectul cererii introductive.
Prin cererea înregistrată în data de 6 iunie 2014 la Tribunalul Dâmbovița, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 2.148.337 RON, reprezentând procentul de 5% din profitul brut anual din exploatare pe perioada 2005 - 2008 (735.255 RON) și penalități de întârziere la plată de 0,15% pe zi (1.413.082 RON) și până la plata integrală a sumei corespunzătoare participării la profit.
B. Hotărârea primei instanțe.
Prin sentința civilă nr. 1695 pronunțată la data de 28 noiembrie 2014 în dosarul nr. x Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată la secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x
Prin sentința civilă nr. 2317 pronunțată la data de 6 mai 2015 în dosarul nr. x, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respingând, în consecință, acțiunea reclamantei ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.
Împotriva acestei sentințe civile reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, solicitând ca, în funcție de respingerea excepției lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, să se dispună anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond a cauzei, primei instanțe, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din Noul C. proc. civ.
D.Hotărârea instanței de apel.
Prin decizia civilă nr. 102 A din 21 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L. cu sediul social în Târgoviște, B-dul x, județul Dâmbovița, și cu sediul ales la SCA C. în București, str. x, nr. 1-5, (Clădirea D.), împotriva sentinței civile nr. 2317 din 6 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A. cu sediul social în București, B-dul x, nr. 104A, Corpul M1, Camera 5, și cu sediul ales la avocat E., în Târgoviște, str. x, nr. 121, județul Dâmbovița, ca nefondat.
E. Calea de atac împotriva instanței de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. TÂRGOVIȘTE, aducându-i următoarele critici:
Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Astfel, în practicaua deciziei instanței de apel, după ce s-a reținut că apelul reclamantei a fost declarat în termen, s-a constatat că el a fost motivat abia la data de 10 septembrie 2015, adică peste termenul de 30 de zile de la data comunicării care a fost la data de 24 iunie 2015, s-a aplicat sancțiunea decăderii din dreptul de a-l motiva, apreciindu-se că necitarea pentru motivare în termen de 10 zile nu prezintă relevanță sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, or, în speța de față după primirea cererii de declarare a apelului, completul de judecată nu a comunicat obligația de a motiva apelul în termenul de 10 zile amintit, apreciind că apelul a fost motivat în termen, dar de un alt avocat care a invocat alegerea de sediu făcută în favoarea lui de către reclamantă.
Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.
În acest sens, s-a arătat că au fost ignorate dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, cu privire la faptul că AGA era obligată să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs administratorilor și cenzorilor, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv.
S-a mai arătat că au fost încălcate și dispozițiile art. 153
18
din Legea nr. 31/1990, dispoziții care prevăd că vor fi acordate administratorilor și cenzorilor și orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a adunării generale.
Potrivit recurentei, din aceste texte de lege ar rezulta că actul prin care se stabilește remunerația administratorilor și orice altă sumă este actul constitutiv sau hotărârea Adunării Generale a Acționarilor, cum este cazul și în speță, nefiind necesar un contract de administrare care să prevadă remunerația și eventualele alte avantaje.
Instanța de apel a ignorat prevederile art. 944 C. civ. - 1864, potrivit cărora hotărârea AGA din 12 iulie 2005, era un izvor de obligații, aceasta fiind asimilabilă unui contract unilateral.
A fost ignorată autoritatea de lucru judecat, ce rezulta din sentința, rămasă irevocabilă, nr. 592 din 3 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x, în care a fost admisă cererea de intervenție formulată de reclamanta din această cauză și a fost respinsă o primă acțiune prin care s-a cerut anularea hotărârii AGEA a societății pârâte din 12 iulie 2005, hotărâre pe care recurenta-reclamantă și-a fondat pretenția în cauza de față.
Instanța de apel nu a observat că sentința nr. 974 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, prin care s-a constat nulitatea absolută a hotărârii AGEA a societății pârâte din 12 iulie 2005, este rezultatul achiesării societății-pârâte, nefiindu-i opozabilă.
F.Apărările intimatei-pârâte.
La data de 26 iunie 2017 intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Nedepunerea motivelor de apel în termenul prevăzut de lege, se sancționează cu decăderea din dreptul de a mai invoca alte motive de apel în afara celor depuse în termen sau a celor invocate în primă instanță.
Recurenta-reclamantă a susținut aceleași critici pe care le-a formulat și în motivele de apel depuse tardiv în fața instanței de apel, or, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului, însă, în prezenta cauză recurenta nu a uzat de calea de atac a apelului, în termenul legal.
Recurenta a invocat încălcarea și aplicare greșită normelor de drept material, fără a indica în care dintre situațiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. s-ar încadra criticile sale.
Sub acest aspect, intimata-pârâtă a arătat că recursul poate fi considerat nemotivat, sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității cererii de recurs.
În ce privește fondul cauzei, intimata-pârâtă a arătat că, în mod corect, a reținut instanța de apel că între cele două părți a fost încheiat un contract de administrare la data de 1 iulie 2003, înlocuit, ulterior, prin contractul din 5 martie 2008, care prevedea o remunerație fixă lunară și nu a fost amendat printr-un act adițional care să prevadă dreptul la plata unei remunerații de succes de 5% prin raportare la o bază anume de calcul.
În ce privește hotărârea AGEA din 12 iulie 2005, aceasta a fost anulată prin sentința civilă nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, sentință pentru a cărei opozabilitate au fost îndeplinite formalitățile legale, potrivit art. 50 alin. (1) și art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
În altă ordine de ideii s-a subliniat faptul că hotărârea AGEA nu reprezintă o convenție încheiată de societate cu administratorul, nu angajează pe aceasta în raporturile cu terții și nu se referă la drepturile deduse judecății de către reclamantă.
Ca atare, între părți nu s-a născut nici un raport juridic obligațional cu privire la pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.
Afirmația recurentei în sensul că nu a fost un terț față de societate ci un organ al acesteia este în contradicție cu dispozițiile legale care reglementează modul de constituire și administrare a societății, fiind contrară și referirilor la contractul de administrare încheiat între reclamantă și pârâtă.
G. Considerentele instanței de recurs.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
Critica cu privire la greșita aplicare a sancțiunii decăderii din dreptul de a motiva apelul declarat de cabinetele asociate de avocat F. nu poate fi reținută.
Este adevărat că în art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se prevede faptul că în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea, însă, această prevedere se aplică doar în cazul în care motivele de apel sunt depuse în termenul prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar fiind aplicabile prevederile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel procedând în mod legal la aplicarea acestor dispoziții legale cu privire la aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a motiva apelul.
Cu toate că recurenta-reclamantă nu a indicat în care dintre punctele alin. (1) a art. 488 C. proc. civ. se încadrează criticile sale cu privire la aplicarea greșită a normelor de drept material, aceasta a indicat dispoziții legale din Legea nr. 31/1990, din C. civ. - 1864 și încălcarea unei pretinse autorități de lucru judecat, astfel încât se poate aprecia că aceste critici se încadrează în pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.
În ce privește, însă, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. c) și respectiv art. 153
18
din Legea nr. 31/1990, aceste critici nu pot fi reținute.
Astfel, din cuprinsul dispozițiilor art. 311 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, rezultă doar că AGA este obligată să fixeze remunerația cuvenită administratorilor și cenzorilor pentru exercițiul în curs, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv, or, în speța de față această remunerație fusese stabilită prin contractul de administrare din 1 iulie 2003 și, ulterior, prin contractul de administrare din 5 martie 2008.
De asemenea, din cuprinsul dispozițiilor art. 153
18
, rezultă că remunerația administratorilor trebuie stabilită printr-o hotărâre AGA, dacă aceasta nu a fost stabilită prin actul constitutiv, aceasta însemnând că un contract de administrare trebuie să aibă la bază o hotărâre AGA, iar nu faptul că indemnizația administratorilor, inclusiv orice alt eventual avantaj cuvenit acestora, se stabilește, direct, printr-o hotărâre a AGA.
De altfel, pentru a-și formula pretențiile, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat Hotărârea AGEA din 12 iulie 2005, făcând referire și la contractul de administrare încheiat la 1 iulie 2003 (care a fost înlocuit prin cel încheiat la 5 martie 2005).
Or, în ceea ce privește contractul de administrare invocat, acesta nu a prevăzut decât o remunerație fixă lunară pentru reclamantă dar nu și o bonificație de 5% din profit, astfel cum a cerut-o S.C. A. S.R.L. care nu este, așa după cum a reținut și instanța de apel, îndreptățită să pretindă existența unui raport juridic obligațional real în raport cu care să își justifice calitatea procesuală activă.
Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei-reclamante cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 944 C. civ. - 1864, în sensul că hotărârea AGEA din 12 iulie 2005 era asimilabilă unui contract unilateral, deoarece recurenta-reclamantă face confuzie între contractul unilateral și actul juridic unilateral, în realitate, hotărârea AGEA din 12 iulie 2005 nu putea reprezenta un contract unilateral ci un act juridic unilateral care nu producea consecințe față de terți, ci numai în raport cu acționarii.
De altfel, această hotărâre a și fost anulată prin sentința civilă nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, această hotărâre fiindu-i opozabilă recurentei-reclamante, deoarece, intimata-pârâtă a îndeplinit formalitățile legale, prevăzute de art. 50 alin. (1) și art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990, prin publicarea acestei hotărâri judecătorești în Monitorul Oficial, dar și pe cele prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, prin înregistrarea acestei mențiuni în Registrul Comerțului.
În ce privește critica privind ignorarea autorității de lucru judecat ce ar rezulta din sentința nr. 592 din 3 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x, aceasta nu poate fi reținută, deoarece recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, pentru ca instanța de recurs să poată analiza această critică, mai mult, printre motivele de apel pentru care reclamanta nu a fost decăzută din dreptul de a le invoca nu se regăsește și critica cu privire la nereținerea, de prima instanță, a autorității de lucru judecat a respectivei sentințe a Tribunalului Dâmbovița, astfel încât, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, deoarece ele puteau fi invocate pe calea apelului, iar reclamanta nu le-a invocat.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În opinie majoritară:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. TÂRGOVIȘTE împotriva deciziei civile nr. 102 A din 21 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 martie 2018.
OPINIE SEPARATĂ
În ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ne însușim în totalitate punctul de vedere exprimat în opinia majoritară, potrivit căruia aceste susțineri sunt nefondate.
Într-adevăr, cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, conform art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., lipsa acestei cerințe fiind prevăzută sub sancțiunea decăderii de dispozițiile alin. (3) ale aceluiași text de lege. Motivarea apelului se realizează în același termen în care se exercită calea de atac, respectiv în 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, conform art. 468 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la pretinsa greșită aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. XV (2) din Legea nr. 2/2013, care ar obliga instanța să comunice, în scris, apelantului, lipsurile cererii, constată că acest text de lege nici nu este incident în cauză. Apelul depus de parte, în termenul defipt de lege, de 30 de zile de la comunicare, îndeplinea toate cerințele prevăzute de art. 470 alin. (1) C. proc. civ., cuprinzând inclusiv motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază calea de atac. Faptul că cererea a fost făcută prin mandatar - avocat care a depus împuternicirea, potrivit legii, în condițiile art. 151 alin. (2) C. proc. civ., altul decât mandatarul avocat ce a reprezentat partea în cursul soluționării fondului, nu dădea naștere vreunei obligații în sarcina completului de apel, de a cenzura dreptul suveran al părții, în alegerea reprezentantului său convențional, în această fază procesuală.
Așa fiind, instanța de apel, constatând că cea de-a doua cerere de apel, motivată de un alt avocat, a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 468 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și aplicând, prin urmare, sancțiunea decăderii, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.
Constată însă că, contrar opiniei majoritare, criticile subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate.
Astfel, reține că instanța de fond s-a pronunțat în baza unei excepții procesuale de fond, admițând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului iar instanța de apel a menținut această soluție.
Or, obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea societății pârâte să plătească reclamantului, în calitate de fost administrator al acesteia, o anumită sumă, cu titlu de remunerație cuvenită pentru perioada 2005 - 2008.
În acest context, instanțele de fond aveau obligația să verifice, potrivit art. 36 C. proc. civ., dacă există identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios. Așa fiind, calitatea procesuală activă cerută pentru a exercita acțiunea în justiție, fiind necesar să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută, aparține subiectului activ al dreptului subiectiv civil afirmat sau pretins.
Potrivit art. 194 lit. c) C. proc. civ., reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (adică ceea ce pretinde), iar lit. d) a aceluiași text prevede arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Prin aceste elemente, reclamantul justifică îndreptățirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului.
În acest context, reclamanta (recurentă în această fază procesuală), a arătat și dovedit că, în perioada 2005 - 2008, a îndeplinit mandatul de administrator al societății pârâte, deținând funcția de administrator până la data de 2 decembrie 2008, când a fost revocată din funcție prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor S.C. B. S.A. nr. 1/2008 . A dovedit, de asemenea, că persoana juridică numită în funcția de administrator al societății pârâte a fost parte într-un contract de mandat special, remunerat, fiind, prin urmare, parte în raportul juridic dedus judecății.
Faptul că societatea reclamantă era îndrituită numai la plata unei remunerații în cuantum fix sau și la plata unei remunerații sub formă de participare la profitul societății nu reprezintă, prin urmare, o chestiune ce putea fi verificată pe cale excepției invocate de pârâtă și admisă de instanțele de fond. Altfel spus, pe calea acestei excepții de fond nu putea fi invocată decât inexistența condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile. Câtă vreme reclamanta a dovedit că este parte în raportul de drept material dedus judecății, existența dreptului afirmat de aceasta, respectiv de a încasa o anumită sumă, cu titlu de remunerație administrator, constituia o chestiune de fond, așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 36 teza a II-a C. proc. civ.
În acest context, reține că reclamanta, promovând calea de atac a apelului, a invocat în mod explicit că, în mod greșit, instanța de fond a soluționat procesul în baza unei excepții procesuale, deci fără a intra, în judecata fondului, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Ca atare, instanța de apel, menținând soluția judecătorului fondului, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 480 alin. (3) teza a II-a raportat la art. 36 C. proc. civ.
Așadar, devin incidente prevederile art. 497 teza a II-a C. proc. civ., impunându-se atât casarea deciziei pronunțate în apel, cât și a sentinței primei instanțe, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.
Cât privește celelalte critici de nelegalitate, vizând încălcarea prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 441/2006 sau a dispozițiilor art. 153 alin. (2) din Legea societăților comerciale, precum și a dispozițiilor art. 944 C. civ. din 1864, acestea vor fi avute în vedere cu prilejul rejudecării cauzei, impunându-se doar următoarele precizări.
Până la data modificării prevederilor Legii nr. 31/1990 republicată prin Legea nr. 441/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006), condițiile de numire a unei persoane juridice în funcția de administrator al unei societăți comerciale au fost reglementate prin art. 136, introdus prin O.G. nr. 32/1997 și devenit art. 139, prin renumerotare (text de lege, așa cum s-a mai arătat, în prezent abrogat). Potrivit acestui text de lege drepturile și obligațiile părților (administrator - persoană juridică și, respectiv, societate comercială) se stabileau printr-un contract de administrare, fără ca legea să stabilească dacă forma scrisă a unei atare convenții era stipulată ad probationem sau ad validitatem.
Pe de altă parte, așa cum rezultă din prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, raporturile juridice dintre societate și administrator sunt raporturi de mandat, contractuale. Astfel, administratorul este desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaților, iar acesta, acceptând numirea, intra în raporturi juridice de mandat cu societatea. Conținutul mandatului, respectiv drepturile și obligațiile ce incumbă părților nu este însă exclusiv contractual, ci se completează cu prevederile imperative ale Legii nr. 31/1990 republicată. Așadar, raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale (în forma în vigoare contemporană litigiului, 2005-2008) și, în completare, prevederile Codului comercial, referitoare la mandatul comercial (art. 376 și urm. Codul comercial).
În acest context, instanța de fond urmează a analiza în ce măsură hotărârea adunării generale a acționarilor, adoptată în cursul executării unui contract de mandat (în concret, de administrare), încheiat în formă scrisă) prin care s-a decis acordarea unei remunerații, sub formă de participare la profit, administratorului în funcție, naște în patrimoniul acestuia din urmă dreptul de a solicita plata acestor avantaje.
Este adevărat că AGA este organul societății care formează voința socială, astfel că decizia adunării generale de a stabili o anumită remunerație a administratorului reprezintă un act juridic unilateral (o ofertă de a stabili o anumită remunerație). Însă, ceea ce era important de stabilit de către instanța de fond era împrejurarea dacă oferta de a modifica anumite elemente ale contractului de administrare, în ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului remunerației (hotărârea AGA ce incorporează voința socială) a fost sau nu acceptată de către reclamantă. Altfel spus, trebuia stabilit dacă oferta pârâtei a fost acceptată de către administrator, realizându-se acordul de voință al părților, în ce privește completarea (modificarea) anumitor clauze ale contractului de mandat.
Prin urmare, instanțele de fond ar fi trebuit să stabilească dacă consimțământul administratorului urma să îmbrace o anumită formă, sub imperiul prevederilor legii speciale (Legea nr. 31/1990 republicată) sau era suficient să se manifeste tacit, prin simpla acceptare a continuării executării mandatului (după regula generală aplicabilă mandatului comercial, consfințită de art. 376 Codul comercial, conform căruia mandatarul se consideră că a acceptat mandatul dacă nu și-a exprimat expres refuzul).
În fine, cât privește puterea de lucru judecat a sentinței nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița, prin care a fost admisă cererea de intervenție a fostului administrator și a fost respinsă acțiunea în anulare a hotărârii AGA din 12 iulie 2005, constată următoarele:
Încă de la judecata în fond, reclamanta a invocat nu efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat în raport cu prezenta cauză, în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., al sentinței nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița.
Cea care s-a opus admiterii acțiunii de față, respectiv pârâta-intimată, a invocat lipsa de temei a acțiunii privind plata remunerației administratorului, arătând că hotărârea AGA, prin care s-a decis acordarea anumitor avantaje reclamantei, a fost anulată prin sentința nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila.
În acest context, reclamanta s-a apărat, arătând că sentința nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila contravine (contrazice) constatarea judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății dintr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv sentința nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița. Altfel spus, cele statuate printr-o hotărâre anterioară sunt prezumate ca fiind expresia adevărului judiciar (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat).
În adevăr, prin sentința nr. 522 din 3 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița s-a respins acțiunea în anulare a hotărârii AGA în discuție, reținându-se că aceasta întrunește toate condițiile de validitate prevăzute de lege, fiind adoptată cu votul acționarului reprezentând 85,256% din capitalul social. Însă, ceea ce este relevant în cauză este faptul că această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1850 din 12 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că "simpla achiesare a societății pârâte la cererea formulată de reclamantă nu poate fi suficientă pentru admiterea cererii de chemare în judecată și constatarea nulității absolute a hotărârii AGAE a S.C. B. din data de 12 iulie 2005, [...] fără verificarea faptului dacă au fost încălcate sau nu condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de actul constitutiv al societății pârâte, cu privire la convocarea și ținerea unei astfel de adunări [...] prin această achiesare, pârâta nu ar face decât, pe cale ocolită, să obțină anularea unei hotărâri AGEA ce a fost adoptată în condiții legale".
Or, cea de a doza hotărâre, nr. 284 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Brăila, a fost pronunțată chiar ca efect al achiesării societății pârâte la acțiunea în anulare a aceleiași hotărâri AGAE.
Altfel spus, nu numai hotărârea nr. 284/2011 a Tribunalului Brăila, ci și decizia pronunțată de instanța de apel în cauza de față, încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 522/2010 a Tribunalului Mehedinți. De altfel, apreciem că hotărârea nr. 284/2011 era și inopozabilă reclamantei din prezenta cauză. Este adevărat că, în principiu, acțiunea în anulare hotărâre AGA se judecă în contradictoriu cu societatea, dar, în speță, această hotărâre naște drepturi în patrimoniul unui terț (remunerația administratorului) Așa fiind, nu este lipsit de relevanță a remarca că hotărârea reținută de instanța de apel ca desființând, cu titlu retroactiv, dreptul reclamantului de a pretinde o remunerație, nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul și s-a bazat pe achiesarea pârâtei la acțiune. Or, disponibilitatea în procesul civil nu este absolută, deoarece instanța, în baza rolului activ, supune cenzurii acele acte de dispoziție procedurale care urmăresc eludarea unor norme de ordine publică sau încalcă drepturile unor terți.
Față de considerentele mai sus arătate, apreciem, în opinie minoritară, că, potrivit art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impunea admiterea recursului și casarea atât a deciziei pronunțate în apel, cât și a hotărârii primei instanțe, cu trimitere, spre rejudecare, Tribunalului București.