ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5142/2018

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 28 decembrie 2012, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L., C., D., E., F. și G. a solicitat instanței să dispună obligarea acestora la încetarea tuturor actelor și faptelor de concurență neloială, constând în deturnarea clientelei A. precum și răspândirea unor informații nereale cu privire la activitatea A. și obligarea acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La termenul din 14 martie 2013, reclamanta a formulat cerere precizatoare solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 1.620.874 euro reprezentând daunele suferite de reclamantă ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 4273/2016 din 14 iulie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012 a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtelor C. și S.C. B. S.R.L., a obligat pârâtele la încetarea tuturor actelor și faptelor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei A.; a respins în rest cererile formulate de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D., E., F. și G., ca neîntemeiate; a obligat reclamanta la plata către pârâtele H., F., D., G. a sumei de câte 6.629,20 RON și către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 72.860 RON, cheltuieli de judecată, și pe pârâta C. și S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 19 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile generale privind răspunderea delictuală respectiv dispozițiile Legii nr. 1/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Din probele administrate, prima instanță a reținut că pârâta S.C. B. S.R.L., cu contribuția directă a pârâtei C., care s-a prezentat în calitate de reprezentant și deținător al acestei societăți în fața furnizorilor și clienților, acționând pe un segment de piață comun cu reclamanta a angajat personal care activase anterior la reclamantă, atât pârâții persoane fizice cât și alți angajați, (respectiv a colaborat cu astfel de persoane în baza unui contract de muncă, colaborare sau contract încheiat cu PFA), a angajat relații cu unul dintre furnizorii reclamantei (Tyko) și a încheiat contracte cu clienți care aveau relații contractuale cu reclamanta, folosindu-se de relațiile anterior născute între reclamantă și acești clienți.

Potrivit dispozițiilor art. 1349 C. civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Potrivit dispozițiilor art. 1357 C. civ., care consacră condițiile răspunderii, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1373 C. civ., invocat de către reclamantă, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Din textele de lege invocate se desprind condițiile declanșării răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția.

Referitor la fapta ilicită, s-au reținut dispozițiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care prevăd că comercianții sunt obligați să-și exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale.

Conform art. 2 din lege, constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii.

Potrivit art. 4 din lege constituie contravenție: (…) e.) comunicarea, chiar făcută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente; g.) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acest comerciant; h.) concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.

În speță, se reține caracterul ilicit al faptelor ce rezultă din chiar dispozițiile legale care sancționează contravențional deturnarea clientelei unui comerciant și atragerea salariaților acestuia.

Prima instanță a apreciat că reclamanta a dovedit săvârșirea unor asemenea fapte de către C. și S.C. B. S.R.L.. Din probele administrate a rezultat că pârâta B., cu contribuția directă a pârâtei C., care s-a prezentat în calitate de reprezentant și deținător al acestei societăți în fața furnizorilor și clienților, acționând pe un segment de piață comun cu reclamanta a angajat personal care activase anterior la reclamantă, (respectiv a colaborat cu astfel de persoane în baza unui contract de muncă, colaborare sau contract încheiat cu PFA), a angajat relații cu unul dintre furnizorii reclamantei (Tyko) și a încheiat contracte cu clienți care aveau relații contractuale cu reclamanta, folosindu-se de relațiile anterior născute între reclamantă și acești clienți.

Totodată, prima instanță a mai reținut că pârâta a făcut dovada prin adresele de la dosar a obținerii colaborării cu anumiți clienți pe baza selecției de oferte. Este vorba de clienții I. S.R.L., J. S.R.L., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. . Această împrejurare nu înlătură caracterul ilicit al faptei, în condițiile în care într-o selecție de oferte B. putea avea un avantaj, respectiv a beneficiat de cunoștințele și implicarea pârâtei Dincă, fost angajat al reclamantei. Aceasta avea obligația de a respecta secretul de serviciu și obligația de fidelitate față de angajator, având inserată în contract o clauză de confidențialitate (anexa nr. 1 la contract), respectiv o clauză prin care se obligă la protejarea informațiilor proprietatea angajatorului (anexa nr. 2 la contract). După cum afirmă și pârâta B., selecția de oferte presupune selectarea furnizorilor pe baza deciziei comerciale a beneficiarilor. Această decizie poate fi luată și în considerarea persoanei care reprezintă ofertantul; nu în ultimul rând, ofertantul care cunoaște modul de prezentare al unui alt ofertant are o poziție de avantaj în raport cu acesta.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiți clienți fac selecția urmare a organizării unei licitații deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienți prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C..

Nu în ultimul rând, prima instanță a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în care la obiectivul 1 s-a stabilit un număr de 25 de clienți comuni. Experții au stabilit că în urma comparației listei clienților A. cu rulaje debitoare cu lista clienților B. până la data de 31 ianuarie 2013 a rezultat un număr de 25 de clienți comuni, respectiv: V. S.A., W. S.R.L., X. S.A., K. S.A., Y. S.R.L., Z. S.A., AA. S.R.L., BB. S.A., CC. S.R.L., DD. S.R.L., EE. S.R.L., FF. S.R.L., GG. S.R.L., HH. S.R.L., I. S.R.L., II. S.R.L., JJ. S.R.L., M. S.R.L., KK. S.R.L., LL. S.A., MM. S.R.L., NN. S.R.L., OO. S.R.L., PP. S.A., R. S.R.L..

În urma comparației listei clienților A. cu rulaje debitoare cu lista clienților B. până la data de 31 ianuarie 2014 a rezultat un număr de 43 de clienți comuni. Aceștia sunt enumerați după cum urmează: QQ. S.R.L., RR. S.R.L., V. S.A., SS. S.R.L., W. S.R.L., TT. S.A., X. S.A., K. S.A., UU. S.A., Y. S.R.L., Z. S.A., VV. S.R.L., AA. S.R.L., WW. S.R.L., BB. S.A., CC. S.R.L., DD. S.R.L., EE. S.R.L., XX. S.R.L., FF. S.R.L., GG. S.R.L., HH. S.R.L., YY. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., I. S.R.L., II. S.R.L., ZZ. S.R.L., JJ. S.R.L., M. S.R.L., AAA. S.R.L., BBB. S.A., KK. S.R.L., LL. S.A., MM. S.R.L., NN. S.R.L., OO. S.R.L., PP. S.A., CCC. S.R.L., R. S.R.L., N. S.R.L., S. S.R.L., DDD. S.R.L.

Cu privire la acești clienți, a apreciat prima instanță că trebuie reținută, pe de o parte, împrejurarea că, fiind vorba de servicii prestate în domeniul sistemelor de securitate, nu este relevantă, raportat la obiectul cauzei, existența sau inexistența identității între bunurile și serviciile livrate/prestate, întrucât este vorba de bunuri și servicii din același domeniu, al sistemelor de securitate, respectiv nu este relevantă durata contractuală, deoarece relațiile contractuale preexistente prezumă o fidelizare a clientului și încheierea unor contracte ulterioare cu același partener contractual.

Totodată s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâți a faptei sancționate de dispozițiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1990, respectiv comunicarea, chiar făcută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente. Reclamanta nu a dovedit afirmațiile sale referitoare la răspândirea de către pârâți zvonuri privind intenția sa de a nu mai activa în domeniul EEE. și nici la afectarea activității sale din această cauză.

De asemenea, prima instanță a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârâții D., E., F. și G.. Instanța a reținut că între aceștia și reclamantă au existat raporturi de muncă; că ulterior încetării acestor raporturi de muncă pârâții au început colaborarea cu societatea pârâtă în baza unor contracte de prestări servicii.

Astfel cum s-a reținut, colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. și D. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25.09.2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. și G. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x/2012 din 26.03.2012, respectiv în baza contractului de prestări servicii nr. x/31.10.2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. și E. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25 septembrie 2012. Colaborarea dintre S.C. B. S.R.L. și F. s-a făcut în baza contractului de prestări servicii nr. x/4.12.2012.

Prima instanță a reținut că, pe de o parte, în contractele acestor pârâți nu sunt incluse clauze de fidelizare sau de neconcurență, că nu s-a făcut dovada unei colaborări a acestora cu pârâta B. anterior încetării raporturilor de muncă cu reclamanta și că acești pârâți aveau deplina libertate ca la data încetării contractului de muncă cu reclamanta să încheie contracte de muncă sau prestări servicii cu orice alt angajator, inclusiv cu pârâta.

Referitor la cerința prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, prima instanță a reținut că acestea nu au fost dovedite, deși reclamantei îi revenea sarcina probei, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

La obiectivul 2 din raportul de expertiză experții, pentru a calcula cifra de afaceri A. pentru anul 2012, care este anul in care FFF. S.A. a fost absorbită de A., s-a însumat cifra de afaceri înregistrată de FFF. S.A. până la 31 august 2012 (data încetării activității) cu cifra de afaceri înregistrată de A. începând cu 1 septembrie 2012 (data absorbției) limitat asupra sistemelor de securitate.

De asemenea, a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă că scăderea cifrei sale de afaceri, în raport cu clienții comuni, a fost cauzată exclusiv de deturnarea acestei clientele de către pârâtă, respectiv că cifra de afaceri realizată de pârâtă prin raportare la acești clienți se datorează exclusiv acțiunii ilicite a acesteia.

Astfel, pe de o parte, prima instanță a reținut că contracția pieței de sisteme EEE. din România, în contextul crizei economice, respectiv creșterea operatorilor pe această piață, cu consecința creșterii competiției pot fi, în egală măsură, cauze ale scăderii cifrei de afaceri a reclamantei.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiți clienți fac selecția urmare a organizării unei licitații deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienți prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C..

Prin urmare, a apreciat prima instanță, chiar dacă s-a reținut împrejurarea că parte din acești clienți au fost deturnați de către cele două pârâte și că cele două pârâte au săvârșit faptele ilicite prevăzute de art. 4 lit. g) și h) din Legea nr. 11/1990, nu s-a demonstrat de către reclamantă, punctual, fără nici un dubiu, că toate profiturile pârâtei B. obținute în relație cu acești clienți (sau o parte strict determinată din aceste venituri) sunt obținute urmare a unor fapte ilicite de natura celor reținute în sarcina pârâtei. Cu alte cuvinte, s-a dovedit încheierea unor relații contractuale cu acești clienți urmare a activității ilicite a pârâtelor, dar nu s-a dovedit cu certitudine beneficiul obținut de către această pârâtă urmare a acestor fapte.

În ceea ce privește vinovăția, prima instanță a reținut că aceasta reiese cu evidență din aceea că faptele ilicite săvârșite de către pârâtele B. și C., astfel cum rezultă din situația de fapt reținută în considerentele acestei hotărâri, au fost anterior planificate și ascunse de către acestea. Pârâtele au acționat cu intenție în săvârșirea faptelor de concurență neloială reținute.

Având în vedere cele reținute, prima instanță a concluzionat în sensul caracterului întemeiat parțial al cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâtelor C. și S.C. B. S.R.L. și a obligat pârâtele la încetarea tuturor actelor și faptelor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei A., respingând însă în rest cererile formulate ca neîntemeiate.

În temeiul dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., prima instanță a obligat reclamanta la plata către pârâtele H., F., D., G. a sumei de câte 6.629,20 RON și către pârâta B. a sumei de 72.860 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și a obligat pe pârâta C. și S.C. B. la plata sumei de 19 RON cheltuieli de judecata către reclamanta reprezentând taxa de timbru.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtele S.C. B. S.R.L. și C..

Prin decizia civilă nr. 1128/A din 17 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4273 din 14 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. B. S.R.L., C., D., E., F. și G.; au fost admise apelurile declarate de apelanții-pârâți S.C. B. S.R.L. și C. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

Respinge cererea de obligare a pârâților la încetarea actelor și faptelor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei A. S.A.

Înlătură dispoziția primei instanțe privind obligarea pârâtelor C. și S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Obligă apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 82.487,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către fiecare dintre intimații-pârâți D., E., F. și G. a sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, printr-un prim motiv comun al apelurilor declarate de pârâtele B. S.R.L. și C. s-a susținut că hotărârea apelată cuprinde motive străine de obiectul pricinii și anume, considerente privind o pretinsă atragere de personal, deși acțiunea formulată de reclamantă nu a vizat fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, ci numai faptele prevăzut de lit. e), g) ale art. 4.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut în considerentele sentinței civile apelate fapta ilicită menționată la art. 4 alin. (1) lit. h) în sarcina pârâtei B., deși prin cererea de chemare în judecată nu fusese învestită cu o asemenea cerere.

De altfel, stabilirea obiectului cererii sub aspectul lămuririi împrejurării dacă reclamanta înțelege să invoce și fapta ilicită prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. h) din lege a constituit obiect de dezbateri între părți în fața primei instanțe, la termenul de judecată din data de 6 iunie 2013, poziția procesuală a reclamantei fiind aceea că faptele ilicite afirmate sunt cele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin apelurile declarate, pârâtele S.C. B. S.R.L. și C. au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că ar fi săvârșit fapta de deturnare a clientelei A. S.R.L.

În cadrul apelului formulat, apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a invocat mai întâi împrejurarea că prima instanță a realizat o diferențiere nejustificată între situația obținerii unor colaborări cu clienții pe baza selecțiilor de oferte, pe de o parte și a licitațiilor, pe de altă parte, apelanta susținând că în ambele situații este exclusă deturnarea clientelei.

În acest sens, instanța de apel a primit motivul de apel formulat în sens simetric contrar de apelanta-reclamantă A. S.A., în sensul că licitația deschisă nu exclude de plano săvârșirea faptei de deturnare.

Curtea a reținut ca fiind fondată și critica comună celor două apeluri referitoare la omisiunea primei instanțe de a individualiza în mod concret faptele de deturnare clienți pretins săvârșite de către pârâte.

Ca atare, pentru a dispune încetarea unor acte/fapte de concurență neloială, se impune ca acestea să fie individualizate, prin descrierea lor completă, în cazul concret al faptei de deturnare, să fie indicați expres clienții pretins a fi deturnați de pârâți, actele concrete care constituie elementul material al faptei de deturnare, mijloacele dolosive utilizate, autorul fiecărui din aceste acte, circumstanțele concrete ale săvârșirii faptei de deturnare, cu trimitere la elementele probatorii relevante care sprijină o atare situație de fapt.

O atare deficiență de motivare nu este însă susceptibilă însă a conduce la admiterea apelului, nefiind echivalentă lipsei motivării, orice pretinsă vătămare fiind înlăturată prin considerentele prezentei decizii care urmează a analiza în ce măsură s-au săvârșit faptele ilicite imputate pârâților.

De asemenea, instanța de apel a primit criticile formulate prin apelurile pârâtelor privind depozițiile martorilor GGG., HHH. și III., valorificate de către prima instanță pentru a concluziona în sensul săvârșirii faptei de deturnare.

Totodată, a apreciat că în lipsa oricăror elemente probatorii care să susțină afirmațiile martorilor menționați, având în vedere circumstanța specială referitoare la calitatea acestora de salariați ai reclamantei, se impune înlăturarea depozițiilor acestora.

Cu titlu de considerent subsidiar, Curtea a constatat că și dacă s-ar valorifica depozițiile menționate, ele nu sunt de natură să facă dovada faptei de deturnare a clientelei reclamantei prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant.

Astfel, pentru a se antrena răspunderea pentru fapta de deturnare a clientelei, se impune a se dovedi săvârșirea unor acte sau fapte contrare uzanțelor cinstite, prin folosirea legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant care să fi avut drept rezultat efectiv deturnarea clientelei, concluzie întemeiată pe dispozițiile art. 2 și art. 4 alin. (1) lit. g) din lege).

Rezultă că pentru a opera răspunderea analizată trebuie să se facă dovada folosirii legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcției anterior exercitate, contrar uzanțelor cinstite, pe de o parte, să se producă efectiv rezultatul constând în transferul clientelei la noua persoană juridică, pe de altă parte, iar între cele două elemente să existe raport de cauzalitate.

O atare dovadă nu a fost realizată în speță, fie și dacă nu ar fi fost înlăturate depozițiile martorilor angajați ai reclamantei.

Instanța de apel nu a primit însă critica din apel referitoare la pretinsa omisiune a primei instanțe de a valorifica depozițiile martorilor JJJ. și KKK., în sensul că decizia de contractare nu se ia niciodată pe baza unor relații interpersonale, respectiv că la încheierea contractelor se ia în calcul doar profesionalismul și nu se ține cont de relații de prietenie. Curtea a avut în vedere împrejurarea că aspectele anterior menționate nu constituie fapte concrete cunoscute în mod direct de către martori, ci păreri ale acestora cu privire la modalitatea de alegere a clientelei de către actorii de pe piața sistemelor EEE., nerelevante în speță.

Depozițiile menționate au fost coroborate cu corespondența electronică între părți care nu este aptă să producă efecte juridice specifice înscrisurilor sub semnătură privată.

Astfel, printr-un motiv comun al celor două apeluri declarate de pârâte, s-a învederat că prima instanță în mod greșit a reținut utilizarea de către pârâții persoane fizice a unor adrese de e-mail care conțin denumirea pârâtei B., împrejurare care ar confirma colaborarea între aceștia.

De asemenea, reținând că înscrisurile reprezentând corespondența prin e-mail au fost contestate, instanța de apel a primit susținerea apelantei-pârâte B. S.R.L. în sensul că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigențele menționate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică.

Un alt aspect apreciat relevant de prima instanță pentru a concluziona în sensul deturnării clientelei și contestat de apelante a vizat împrejurarea că societatea pârâtă B. S.R.L. a fost constituită la data de 15 iunie 2011 având asociat unic S.C. LLL. cu sediul social în Cipru. Prima instanță a apreciat că pârâta B. nu a indicat persoanele fizice care dețin societatea asociat unic al acesteia și nu a făcut dovada contrară susținerilor reclamantei în sensul că din deținătorii acestora nu fac parte pârâții persoane fizice și în special pârâta C..

În acest sens, instanța de apel a reținut că deși reclamantei îi revenea sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., pârâta B. S.R.L. a fost cea care conformându-se dispozițiilor instanței, efectuând demersuri pentru furnizarea datelor referitoare la beneficiarul real al asociatului său unic, acesta fiind terț în raport de părțile litigante, sens în care raționamentul primei instanțe în sensul extragerii unei prezumții simple de implicare a pârâtelor în constituirea societății ce avea calitatea de asociat unic al B. S.R.L. dintr-un pretins refuz al acesteia de a divulga aceste informații nu poate fi primit.

Apelanta-pârâtă C. a mai criticat prin calea de atac formulată considerentele primei instanțe referitoare la pretinsa încălcare a unor obligații inserate în contractul său individual de muncă, printr-o clauză de confidențialitate și o clauză prin care se obliga la protejarea informațiilor proprietatea angajatorului. S-a susținut că statuând încălcarea obligațiilor menționate, prima instanță ar fi depășit limitele învestirii sale.

Astfel, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, din perspectiva săvârșirii faptei ilicite de deturnare este irelevantă lipsa unor clauze de fidelizare sau de neconcurență în contractul individual de muncă, întrucât cu sau fără aceste clauze, fapta de deturnare a clientelei are caracter ilicit. Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu se susține teza apelantei-pârâte în sensul depășirii limitelor de învestire de către prima instanță, analiza încălcării obligațiilor menționate fiind deferită instanței prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, Curtea a constatat că aceasta a formulat critici pe trei aspecte, susținând: greșita respingere a cererii de chemare în judecată în raport cu pârâții D., E., F. și G., nelegala respingere a cererii în privința faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, greșita respingere a capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.

În ceea ce privește concluzia primei instanțe în sensul că pârâții D., E., F. și G. nu ar fi săvârșit fapta de deturnare, apelanta-reclamantă a arătat că raporturile contractuale ale clienților comuni cu pârâta B. S.R.L. au fost gestionate de pârâți, că notificarea încetării relațiilor contractuale de către aceștia s-a realizat în aceeași perioadă în care pârâții au început colaborarea cu B. S.R.L., aceștia folosindu-se în scopul deturnării clientelei de relația prestabilită cu clienții în cadrul pozițiilor ocupate în cadrul A. S.A..

Astfel cum s-a reținut și anterior, în ceea ce privește mențiunile din relațiile MMM. referitoare la celelalte persoane care au figurat anterior ca angajați ai pârâtei B. S.R.L., Curtea a reținut că acestea nu sunt de natură să conducă la concluzia săvârșirii faptei de deturnare, în contextul în care aceștia sunt colaboratori ai apelantei-pârâte B. care de altfel nu a contestat colaborarea cu acestea, ulterior încetării relației de colaborare cu reclamanta.

Totodată, Curtea a reținut că simpla împrejurare că o anumită secțiune a clientelei reclamantei a încetat colaborarea cu aceasta, încheind un raport contractual cu o societate nouă în cadrul căreia își desfășurau activitatea foști salariați ai reclamantei, fie chiar și în considerarea calităților profesionale ale acestora sau a unei colaborări îndelungate, nu este de natură a imprima în sarcina pârâților săvârșirea faptei de deturnare a clientelei. În fine, Curtea a mai reținut că reclamanta nu a produs probe care să dovedească folosirea efectivă de către pârâți a legăturilor cu clienții stabilite anterior în cadrul funcției deținute la A. S.A., de o manieră contrară uzanțelor cinstite, în vederea deturnării clientelei.

Niciuna din depozițiile menționate nu rețin că pârâții ar fi lansat zvonuri privind retragerea A. S.A. de pe segmentul de piață relevant, neputându-se reține în sarcina lor fapta de a fi comunicat sau răspândit afirmații mincinoase asupra A. sau asupra serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente.

Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul caracterului nefondat al motivului de apel analizat, în mod corect reținând prima instanță că nu s-a făcut dovada săvârșirii faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce privește aspectul dovedirii și cuantificării prejudiciului pentru ipoteza săvârșirii faptei de deturnare a clientelei, ce a constituit obiectul analizei primei instanțe, este condiționat de stabilirea în mod riguros a situației de fapt, care presupune indicarea fiecărui act material cu referire la fiecare client pretins deturnat.

În acest context, instanța de apel a apreciat că o asemenea situație de fapt nu a putut fi desprinsă din probatoriul administrat în cauză, sens în care nu s-a putut reține existența și cuantumul pretinsului prejudiciu.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei și, pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată și precizată.

În argumentarea memoriului de recurs, reclamanta A. S.A. susține că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt greșit reținută.

Astfel, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 11/1991, în raport cu situația de fapt, astfel cum aceasta este stabilită, în mod corect, în urma probelor administrate în cauză.

În acest sens, a solicitat administrarea unui probatoriu complex și extensiv cuprinzând probele cu înscrisuri, audiere de martori, interogatoriu, expertiză contabilă, intimații procedând în mod similar în vederea combaterii probelor încuviințate.

În urma stabilirii situației de fapt, în baza probatoriului administrat, prima instanța a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente și a reținut săvârșirea de către intimați a faptelor de concurență neloială reclamate.

În apel, Curtea de Apel București a apreciat necesar suplimentarea probatoriului în vederea clarificării tuturor aspectelor factuale și a determinat o nouă situație de fapt, contrară celei reținute de Tribunalul București, iar față de această situație, instanța de apel a făcut aplicarea normelor Legii nr. 11/1991 și a constatat inexistența faptelor de concurență neloială imputate intimaților.

În acest context, recurenta susține că instanța de recurs urmează să constate că, deși identificarea prevederilor legale incidente a fost realizată în mod corect atât de către instanța de fond cât și de instanța de apel, în raport cu cererea introductivă, aplicarea acestor norme s-a făcut în mod nelegal prin raportare la situația de fapt reținută în mod eronat. Mai mult, chiar interpretarea normelor legale s-a realizat deficitar de către instanța de apel, în afara cadrului legal incident.

Astfel, sub un prim aspect, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. g) și e) din Legea nr. 11/1991, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod complet eronat, că pentru a se dispune încetarea faptelor de concurență neloială, constând în deturnarea clientelei trebuie ca aceste fapte să fi fost individualizate.

Astfel, în opinia instanței de apel, o persoană juridică de drept privat ar trebui să fie aptă a demonstra, dincolo de orice dubiu, fiecare pas întreprins de un alt comerciant în deturnarea clientelei sale, respectiv să descrie detaliat actele concrete care constituie elementul material al faptei de deturnare, respectiv mijloacele dolosive utilizate, autorul fiecărui act. Or, este de domeniul evidentei că există o imposibilitate obiectivă de a dovedi astfel de chestiuni săvârșite de o manieră ocultă, recurenta nefiind autorizată de lege să facă activități de investigație de această natură și amploare.

În acest sens, recurenta arată că în cuprinsul sentinței pronunțate de instanța de fond, cât și în cuprinsul actelor de procedură depuse la dosarul cauzei, aceasta a indicat și probat modalitatea în care intimații persoane fizice și juridice au acționat de conivență în vederea înfăptuirii actelor de concurență neloială prin constituirea unei societăți, în scopul deturnării clienților recurentei în favoarea acesteia și implicit a obținerii unor foloase materiale, prin dispersarea de informații false ce au afectat în mod vădit reputația recurentei, aducând prejudicii însemnate activității întreprinse de A. pe segmentul de piața privind sistemele EEE.

Procedând în acest mod, instanța de apel a stabilit situația de fapt în mod eronat ceea ce implicit a condus și la aplicarea greșită a normelor de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 11/1991.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține că instanța de apel a procedat la interpretarea eronată a prevederilor art. 4 lit. e) și g) din Legea nr. 11/1991 și în ceea ce privește conținutul constitutiv al faptelor de concurență neloială reclamate în sarcina intimaților.

Astfel, pe lângă faptul că a impus recurentei obligația imposibilă de a proba faptele ilicite în mod explicit prin indicarea detaliată a unor elemente materiale ce nu sunt cuprinse în lege, a exclus totodată din sfera probatorie și toate mijloacele de probă prevăzute de C. proc. civ. ce s-ar putea afla la îndemâna persoanei vătămate prin astfel de fapte de concurență neloială și care ar putea fi de natură să circumstanțieze conținutul constitutiv al acestor fapte.

Astfel, instanța de apel a procedat la îndepărtarea corespondentei electronice dintre părți, apreciind în mod eronat că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigențele menționate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică respectiv, înscrisurile reprezentând corespondența prin e-mail nu au atașată o semnătură electronică extinsă.

Procedând ca atare, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor prevăzute de Legea nr. 455/2001 prin neluarea în considerare a înscrisurilor depuse de recurentă constând în corespondența electronică atașată cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că acestea nu sunt apte a produce efecte juridice specifice înscrisurilor sub semnătură privată.

Cu alte cuvinte, pentru îndepărtarea unor astfel de înscrisuri, se impune ca partea care contestă înscrisul sau semnătura să administreze proba tehnică de specialitate, nefiind suficient doar simple alegații cu privire la alterarea acestora.

Astfel, se impunea ca instanța de recurs să procedeze la interpretarea dispozițiilor Legii nr. 455/2001 potrivit jurisprudenței Înaltei Curți, în sensul că adresa de e-mail a expeditorului atașată la e-mail reprezintă o semnătură electronică simplă, motiv pentru care nu este necesară atașarea unei semnături electronice extinse.

În același sens, instanța a reținut faptul că nu pot fi luate în considerare nici depozițiile martorilor GGG., HHH. și III., întrucât aceștia sunt salariați ai reclamantei, iar depozițiile lor ar avea un profund caracter subiectiv. Mai mult, Curtea de apel a reținut că nu ar exista alte mijloace de probă care să se coroboreze cu aceste depoziții și oricum ele nu ar fi apte să demonstreze fapta de deturnare a clientelei prin simpla reliefare a legăturilor prestabilite între părți.

Astfel, o parte din martorii audiați nici măcar nu sunt și nu au fost salariați ai recurentei, în acest sens se reține că martorul GGG. nu a fost salariat al A., acesta activând, la momentul audierii, ca salariat în cadrul KK. S.R.L., iar depoziția acestui martor descrie fapte despre care a luat cunoștință în mod nemijlocit, contrar celor susținute de instanța de apel.

Referitor la martorii HHH. și III. se observă că există o serie de alte mijloace de probă administrate în cauză care, coroborate cu relatările acestora, releva indubitabil faptul că aceștia relatează fapte reale care constituie fapte de concurență neloială.

Astfel, recurenta susține că instanța de recurs urmează să verifice legalitatea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București și să constate că în mod greșit instanța de fond a reținut nerespectarea exigentelor impuse de prevederile art. 4 lit. e) și art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, precum și de prevederile Legii nr. 455/2001.

Cu alte cuvinte, Curtea de Apel București nu a făcut altceva decât să producă argumente pentru care niciuna din probele administrate de recurentă nu este aptă să ducă la dovedirea faptei de deturnare a clientelei respectiv de răspândirea a informațiilor mincinoase în scopul deturnării clientelei A.

Într-o altă critică, recurenta susține nelegalitatea hotărârii recurate față de încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 prin raportare la motivele de apel invocate de A. S.A. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin apelul formulat, recurenta a solicitat constatarea săvârșirii faptelor ilicite prevăzute de art. 4 lit. e) și lit. g) din Legea nr. 11/1991, atât de către intimata B., cât și de către intimații persoane fizice, precum și obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului suferit de recurentă.

Cu toate acestea, prin aplicarea, în mod greșit, a normelor de drept material, prin raportare la situația de fapt reținută în mod eronat, instanța de apel a respins ca neîntemeiată calea de atac exercitată de A. S.A.

Sub un prim aspect, recurenta solicită să se constate că prin circumstanțierea, în mod greșit, a elementelor constitutive ale faptei de deturnare de clientelă, astfel cum aceasta este reglementată de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, și deci, prin greșita aplicare a acestei norme de drept substanțial, instanța de apel a constatat că intimații persoane fizice nu au săvârșit faptele reclamate de recurentă.

Din această perspectivă, recurenta solicită să se observe că folosirea legăturilor stabilite cu clientela în cadrul funcțiilor deținute anterior de intimații persoane fizice reprezintă, prin sine, o modalitate de săvârșire a faptei de deturnare a clientelei, constituind fapta mijloc prin care se realizează scopul acțiunii ilicite.

În ceea ce privește săvârșirea faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, instanța de apel, prin interpretarea eronată a dispoziției legale relative la:

"comunicarea, chiar făcută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente", a stabilit un conținut deficitar al normei legale.

Astfel, instanța de recurs urmează a avea în vedere că textul legal este explicit în sensul că răspândirea de afirmații mincinoase este sancționată inclusiv dacă se realizează confidențial, deci de o manieră ocultă.

Or, săvârșirea acestei faptei prin mijloace oculte presupune implicit realizarea de acțiuni ascunse publicului, într-un cadru restrâns și greu de probat prin mijloace directe.

În consecința, instanța de apel avea obligația de a aprecia asupra validității depozițiilor martorilor care au relatat cu privire la răspândirea de afirmații mincinoase cu luarea în considerare a aspectelor ce circumstanțiază conținutul material al faptei de concurență neloială prevăzută la art. 4 lit. e) și nu să îndepărteze în mod superficial aceste mijloace de probă.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de despăgubire, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că față de lipsa săvârșirii faptei ilicite nu se pot acorda daune.

Mai mult, este absurd a se considera că diminuarea sumelor obținute de recurentă pe segmentul de piața EEE. s-ar putea datora și altor pretinse motive, întrucât se poate observa că prin acțiunea de conivență a intimaților care au răspândit informații false la adresa recurentei, procedând, prin intermediul unor mașinații, la deturnarea clientelei acesteia, în baza relațiilor create pe parcursul îndelungatei colaborări cu A. s-a produs un prejudiciu imediat in patrimoniul subscrisei.

Într-o altă critică recurenta susține nelegalitatea hotărârii recurate față de încălcarea normelor de procedură - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile procesual civile relative la cuprinsul hotărârilor judecătorești, precum și totodată la principiul disponibilității apreciind că în considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul București se regăsesc motive străine de obiectul prezentei cauze.

Totodată, recurenta solicită instanței de recurs să observe, în ceea ce privește considerentele primei instanțe relative la fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, acestea nu reprezintă motive străine de obiectul cauzei, întrucât astfel de acțiuni au fost valorificate de Tribunalul București în vederea individualizării și circumstanțierii faptei ilicite prevăzute de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991 relative la "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute anterior la acel comerciant".

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea principiului disponibilității, recurenta arată că reținerea în considerentele hotărârii de fond a acestor aspecte nu constituie sub nicio formă o nesocotire a acestui principiu, în condițiile în care însăși instanța de apel apreciază că nu este vorba de plus petita. Considerentele instanței apreciate ca fiind excesive nu pot fi însă considerate o încălcare a principiului disponibilității, ci vizează în mod exclusiv, modalitatea suverană în care instanța de fond a înțeles să circumstanțieze fapta de deturnare de clienți reținută în sarcina intimatei B.

Prin întâmpinarea depusă de intimata B. S.R.L. la 15 noiembrie 2018 s-a invocat excepția nulității recursului pentru neexistența motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Intimata C., prin întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2018 a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimații-pârâți D., E., F. și G., prin întâmpinarea depusă la 16 noiembrie 2018 au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul reclamantei A. S.A. este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimata B. S.R.L., prin întâmpinare, în temeiul art. 302

1

C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Acest motiv de recurs se constată a fi fondat, în considerarea următoarelor argumente:

În susținea memoriului de recurs, reclamanta A. S.A. arată că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt greșit reținută, întrucât prin cererea introductivă a solicitat ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 11/1991, în raport cu situația de fapt, astfel cum aceasta este stabilită, în mod corect, în urma probelor administrate în cauză.

În acest context susține, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. g) și e) din Legea nr. 11/1991, că instanța de apel a reținut în mod eronat că pentru a dispune încetarea faptelor de concurență neloială, constând în deturnarea clientelei trebuie ca aceste fapte să fi fost individualizate.

O astfel de interpretare a normelor legale și implicit, aplicarea lor este lipsită de suport juridic, în condițiile în care modalitatea în care sunt prefigurate faptele de concurență neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, presupun în mod implicit, săvârșirea acestora în condiții oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identității adevăratului făptuitor și fără relevarea unor elemente concret-determinate.

În acest sens, conduita persoanelor fizice relevantă în determinarea faptelor de concurență neloială este susținută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar îndepărtate de către instanța de apel fără o argumentare temeinică.

În interpretarea dispozițiilor evocate, instanța de apel a constatat că susținerile recurentei nu sunt probate, deși aceasta a menționat în mod expres chiar și clienții în raport de care au fost săvârșite faptele de deturnare a clientelei, chestiune ce a făcut obiectul raportului de expertiză efectuat în cauză și necontestat de către intimați sub acest aspect.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a procedat la interpretarea eronată a prevederilor art. 4 lit. e) și g) din Legea nr. 11/1991 și în ceea ce privește conținutul constitutiv al faptelor de concurență neloială reclamate în sarcina intimaților, în sensul că instanța de apel a procedat la îndepărtarea corespondentei electronice dintre părți, apreciind în mod eronat că acestea nu pot avea valoare probatorie, întrucât nu respectă exigențele menționate de Legea nr. 455/2001 privind înscrisul sub semnătură electronică.

În privința acestei critici, instanța de recurs constată că interpretarea acordată de Curtea de Apel București dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 455/2001 relativ la necesitatea atașării semnăturii electronice extinse corespondentei prin e-mail este eronată cu consecința îndepărtării nelegale a acestor probe, în condițiile în care intimații au contestat valabilitatea acestor înscrisuri doar printr-o serie de alegații, fără însă a solicita proba cu expertiză tehnică de specialitate în fata instanței de fond sau a instanței de apel.

În acest sens se are în vedere faptul că intimata B. S.R.L. nu a făcut dovada contrară, prin administrarea unei expertize tehnice de specialitate, în sensul de a arăta că respectiva corespondență nu este inteligibilă, nu prezintă garanții suficient de serioase pentru a face deplina credință în privința conținutului său și a identității persoanei de la care emana, probă propusă și administrată de recurentă atât în faza procesuală a fondului, cât și în faza procesuală a apelului, care însă a fost înlăturată de către instanța de judecată.

Într-o altă critică, recurenta susține că în mod greșit instanța a reținut că nu pot fi luate în considerare depozițiile martorilor GGG., HHH. și III., întrucât aceștia sunt salariați ai reclamantei, iar depozițiile lor ar avea un profund caracter subiectiv și că nu ar exista alte mijloace de probă care să se coroboreze cu aceste depoziții care să demonstreze fapta de deturnare a clientelei prin simpla reliefare a legăturilor prestabilite între părți.

Îndepărtarea acestor probe s-a realizat în mod vădit eronat de către instanța de apel cu încălcarea normelor legale, fapt ce a condus la o înțelegere eronată a situației de fapt și implicit la aplicarea greșită a normelor legale în vigoare.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că o parte a martorilor audiați sunt salariați ai reclamantei nu constituie o cauză legală de excludere a acestora. De altfel, legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres categoriile de persoane care nu pot fi audiate ca martori prin dispozițiile art. 189 C. proc. civ., iar salariații nu se regăsesc în această categorie. Prin urmare, considerentele instanței de apel conform cărora calitatea de salariat atribuie implicit un "profund caracter subiectiv depozițiilor acestora" nu pot constitui fundament juridic pentru înlăturarea de plano a acestei probe, servind doar la analiza concludenței răspunsurilor obținute de la martori în coroborare cu celelalte probe administrate în cauză în procesul de deliberare.

Recurenta mai susține nelegalitatea hotărârii recurate față de încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 prin raportare la motivele de apel invocate de A. S.A. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, arată că prin apelul formulat, reclamanta a solicitat constatarea săvârșirii faptelor ilicite prevăzute de art. 4 lit. e) și lit. g) din Legea nr. 11/1991, atât de către intimata B., cât și de către intimații persoane fizice, precum și obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului suferit de recurentă, însă prin aplicarea, în mod greșit, a normelor de drept material, prin raportare la situația de fapt reținută în mod eronat, instanța de apel a respins ca neîntemeiată calea de atac exercitată de A. S.A.

Cu privire la această critică, se constată că instanța de apel a refuzat să ia în considerare orice mijloc de proba administrat de recurentă, deși, aceasta a uzitat de toate mijloacele de probă reglementate de C. proc. civ. și care, prin raportare la conținutul dispozițiilor art. 4 lit. e) și g) din Legea nr. 11/1991, erau admisibile în cauza de față, menționând că recurenta nu a făcut dovada efectivă a folosirii legăturilor stabilite cu clienții de o manieră contrară uzanțelor cinstite, cu toate că instanța nu indică conținutul noțiunii de uzanțe cinstite și nici nu învederează conținutul acestei sintagme, pe care de altfel o folosește pentru prima dată în cuprinsul deciziei atacate.

În ceea ce privește săvârșirea faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, recurenta apreciază că instanța de apel, prin interpretarea eronată a dispoziției evocate a stabilit un conținut deficitar al normei legale, întrucât răspândirea de afirmații mincinoase este sancționată inclusiv dacă se realizează confidențial, deci de o manieră ocultă.

În acest sens, se constată că instanța de apel avea obligația de a aprecia asupra validității depozițiilor martorilor care au relatat cu privire la răspândirea de afirmații mincinoase cu luarea în considerare a aspectelor ce circumstanțiază conținutul material al faptei de concurență neloială prevăzută la art. 4 lit. e) și nu să îndepărteze în mod superficial aceste mijloace de probă.

Mai susține recurenta, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de despăgubire, că instanța de apel a reținut în mod eronat că față de lipsa săvârșirii faptei ilicite nu se pot acorda daune și că diminuarea sumelor obținute de recurentă pe segmentul de piață EEE. s-ar putea datora și altor pretinse motive.

Din probele administrate, rezultă că analiza diminuării sumelor obținute de reclamantă s-a raportat exclusiv la clienții comuni, sume ce core