ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2018

Prin aceeași sentință, s-a respins ca nefiind de competența unui tribunal arbitral acțiunea reclamantei împotriva pârâtei D..

Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A., în insolvență. De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâte.

Cu titlu prealabil, tribunalul arbitral și-a reținut competența soluționării cauzei prin doua încheieri succesive, pronunțate la 24 septembrie 2014 și 21 mai 2015, argumentându-și soluția pe dispozițiile art. 11.1 din condițiile speciale ale contractului ISPA x.

Tribunalul arbitral a mai constatat că procesul s-a desfășurat cu respectarea Regulilor de procedură arbitrală și a principiilor contradictorialității, asigurării egalității părților, a dreptului la apărare și a confidențialității.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de arbitrare invocată de S.C. A. - în insolvență, Tribunalul arbitral a reținut că pârâta - în insolvență din data de 18 august 2010, prin hotărârea Judecătoriei Essen, la cererea sa din 27.07.2010 - își păstrează identitatea, nefiind radiată din Registrul Comerțului, aceasta încheind la 13 mai 2011 Acordul de Soluționare Amiabilă cu privire la contractul ISPA x, purtând după această dată corespondență cu reclamanta cu privire la executarea obligațiilor asumate prin acest acord și, mai apoi, promovând o cerere de arbitrare, care a format obiectul dosarului nr. x pe rolul Curții. De asemena, s-a considerat relevant în respingerea acestei excepții că dl. E. a fost autorizat la 10 mai 2011 să încheie orice înțelegere de soluționare a cererilor lui A. împotriva CNADNR, semnând sub această reprezentare pentru A. - B. - C. în calitate de consultant, Acordul de soluționare amiabilă privind Contractul ISPA x încheiat cu CNADNR.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de toate pârâtele, Tribunalul arbitral a statuat, cu privire la debitul principal, că acesta constă din penalități de întârziere în predarea de către consultant, respectiv cele trei societăți membre ale consorțiului, a studiului de fezabilitate, predare care s-a făcut la 30.06.2008 și nu la 12.02.2008, penalitățile în cuantum de 832.125 euro fiind facturate celor trei pârâte prin liderul de asociere A., conform clauzelor contractului ISPA din litigiu, după ce, la 8 decembrie 2008, prin adresa nr. x reclamanta notificase în acest sens pe pârâta menționată. Tribunalul arbitral a constatat, de asemenea, că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă sunt aferente unei obligații contractuale executate de consultant cu întârziere, constând dintr-o prestație unică - predarea studiului de fezabilitate, nefiind deci incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

S-a mai avut in vedere că, prin punctul 1.2 din Acordul de soluționare amiabilă, acord ce se referă la Contractul ISPA x, consultantul-pârât se angajează să plătească reclamantei suma de 832.125. euro reprezentând penalități de întârziere facturate, această asumare de plată reprezentând indubitabil o recunoaștere a obligației de a plăti suma pretinsă de reclamantă prin factura menționată, recunoaștere ce se constituie în cauză de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului reclamantei la acțiune conform art. 16 lit. a), teza întâi din Decretul nr. 167/1958, ceea ce, potrivit art. 17 alin. (1) și (2) din același act normativ, conduce la curgerea unui nou termen de prescripție care urma a se împlini la 13 mai 2014, astfel că la data introducerii cererii de arbitrare, transmisă la 09.05.2014 și înregistrată la Curte la 12.05.2014, dreptul reclamantei de a pretinde consultantului plata penalităților de întârziere calculate conform contractului din litigiu nu era prescris.

Ca o consecință a celor stabilite, de vreme ce al doilea capăt de cerere l-a repretentat dobânda legală accesorie primului capăt, în raport cu prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a apreciat că nu este prescris nici dreptul reclamantei la a pretinde respectiva dobândă.

Cu privire la al treilea capăt de cerere, care viza o sumă plătită în plus de către reclamantă consultantului pentru achitarea facturii nr. x/23.05.2008, s-a reținut că reclamanta a cunoscut efectuarea unei plăți nedatorate la data de 14.07.2011, dreptul de a pretinde restituirea îmbogățirii fără just temei cazând - sub aspectul prescripției extinctive - sub incidența prevederilor art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, astfel că la data de 12.05.2014, data înregistrării cererii de arbitrare de față, dreptul la acțiune al reclamantei nu era prescris.

Pe fondul cauzei, Tribunalul arbitral a reținut că primul capăt de cerere vizează suma de 832.125 euro reprezentând penalități de întârziere calculate conform clauzelor 19.5 și 19.6 din contractul ISPA, pentru nepredarea de către consultant la termenul convenit a studiului de fezabilitate final, suma facturată pârâtului lider al consorțiului consultant prin factura nr. x din 17.12.2008, și recunoscută prin soluționarea amiabilă din 13.05.2011, dar și prin adresa semnată de consultant prin reprezentantul împuternicit al administratorului judiciar al liderului A., în insolvență, din 07.09.2011, ca și prin corespondența purtată cu acesta după data Acordului.

S-a mai avut în vedere că, potrivit art. 7.5 din Condițiile Generale ale Contractului din litigiu, s-a prevăzut că toate persoanele membre ale consorțiului vor fi solidar obligate să îndeplinească obligațiile contractuale, precum și că cele trei societăți pârâte, membre ale consorțiului, fiecare în parte, au precizat că înțeleg să se angajeze patrimonial în îndeplinirea contractului ISPA.

Astfel, cu aplicarea prevederilor contractuale evocate și a prevederilor clauzei 7.5 din Condițiile Generale ale Contractului ISPA și văzând și prevederile art. 969 C. civ. din 1864, Tribunalul arbitral a obligat în solidar pe pârâtele membre ale consorțiului, respectiv pe A., pe B. și pe C., la plata sumei de 832.125 euro cu titlu de penalități contractuale de întârziere calculate conform contractului ISPA din litigiu.

Capătul doi al cererii de arbitrare, astfel cum a fost precizat la 16 octombrie 2014, viza dobânda legală penalizatoare în cuantum de 157.442,61 euro calculată la debitul principal, din 12 august 2011 și până la 06.10.2014, în temeiul art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești. Apărarea paratelor in sensul că nu se pot acorda dobânzi legale la penalități de întârziere a fost respinsă, dat fiind și că debitul principal nu a fost achitat în 90 de zile de la semnarea Acordului de soluționare amiabilă din 13.05.2011, iar pârâtele nu și-au întemeiat susținerea pe vreo dispoziție de lege.

Cât privește solicitarea reclamantei de a i se acorda dobânda legală în continuare până la achitarea debitului principal, aceasta nu fost examinată întrucât, CNADNR nu s-a conformat obligației de cuantificare a dobânzii pretinse pentru a se putea stabili taxa de arbitrare aferentă pentru o corectă investire a tribunalului.

Cu privire la restituirea sumei de 241,48 euro încasată în plus de către consultant cu ocazia plății facturii nr. x/23.05.2008, constatată a nu fi fost datorată de către reclamantă abia la data de 14.07.2011 prin Procesul-verbal de constatare, Tribunalul arbitral a apreciat că, aplicând greșit prevederile clauzei 29.5 din Condițiile Generale ale Contractului ISPA din litigiu, reclamanta a plătit în plus consultantului, prin liderul său, suma mai sus menționată, care se constituie într-o plată nedatorată făcând aplicabile prevederile art. 992 și ale art. 1092 C. civ. din 1864.

Ca părți căzute în pretenții, cu aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 42 alin. (1) și 43 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, cele trei societăți au fost obligate în solidar și la plata cheltuielilor arbitrale.s

Examinând legătura juridică dintre pârâta S.C. A. și S.C. D., s-a constatat că, la data de 27.07.2010, pârâta A. a cerut Judecătoriei din Essen procedurii insolvenței, iar prin hotărârea aceleiași instanțe din data de 18.08.2010 a fost admisă cererea și a fost numit ca administrator judiciar, dl. F., societatea aflându-se în cursul procedurii și în prezent. La 25 august 2010 domnii E. și G. a preluat părțile sociale și, prin aceasta, societatea comercială H., pentru ca la aceeași dată E. să cumpere părțile sociale deținute de G., devenind, astfel, singurul asociat. Tot la aceeași dată de 25 august 2010 denumirea societății H. a fost schimbată în D., având sediul în același imobil cu S.C. A. și folosind același fax, așa cum rezultă din hârtiile de corespondență, E. devenind managerul societății, iar G. devenind director. Astfel, tribunalul a apreciat că nu se poate reține că S.C. A. a devenit S.C. D. prin schimbare de denumire sau prin orice alt mod reorganizare, cele două societăți având identitate și existență independentă și la momentul pronunțării hotărârii.

De asemenea, tribunalul a mai avut in vedere că, din actele depuse la dosar, nu rezultă că S.C. D. ar fi preluat prin cesiune Contractul ISPA, cesionare care nici nu putea opera întrucât S.C. D. a început să funcționeze din 25 august 2010, iar contractul fusese reziliat de către reclamantă la 11.02.2010, astfel că nu se poate stabili că între reclamantă și pârâta D. a fost încheiata o convenție arbitrala, clauză compromisorie sau compromis, care să scoată litigiile dintre aceste companii din competența instanțelor judecătorești spre a le da în competența arbitrajului. In aceste condiții, în absența unei convenții arbitrale scrise și fata de excepția necompetenței tribunalului invocată de D., Tribunalul arbitral a respins acțiunea reclamantei împotriva S.C. D. ca nefiind de competența arbitrajului.

A fost admisă, în parte, acțiunea în anulare formulată de A., în sensul că a fost anulată în parte sentința arbitrală, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a acțiunii arbitrale formulată în contradictoriu cu pârâtele B. și C., având ca obiect penalități și dobândă, pentru necompetența tribunalului arbitral.

Totodată, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea arbitrală formulată în contradictoriu cu pârâta A..

Au fost menținute restul dispozițiilor, mai puțin cele referitoare la cheltuieli, în sensul că au fost obligate pârâtele B. și C. doar la plata sumei de 717 euro cheltuieli arbitrale în favoarea reclamantei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A..

A fost obligată reclamanta CNADNR să plătească pârâtelor B. și C. suma de 3846,57 euro cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și 100 RON taxa judiciară timbru.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâta A. a sumei de 200 RON, cu titlu de taxa judiciară timbru.

În motivarea acestei hotărâri, Curtea de Apel București a reținut, cu privire la acțiunea în anulare formulată de B. și C., că reclamanta și-a întemeiat pretențiile atât pe contractul ISPA 2007, cât și pe tranzacție, acestea conținând clauze compromisorii incompatibile. Astfel, în contractul ISPA 2007 stipulează că arbitrajul se desfășoară sub egida Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lânga Camera de Comerț și Industrie a României, iar tranzacția prevedea că arbitrajul se realizează sub regulile de arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț Paris.

În acest context, Curtea a apreciat că, în raport cu temeiul pretenției care derivă din neexecutarea tranzacției, art. IV din acest act este clauza activă care guvernează modul de soluționare al disputelor.

În consecință, s-a apreciat că litigiul trebuie soluționat de Camera Internațională de Comerț Paris, iar nu de către Camera de Comerț și Industrie a României - București, motiv pentru care s-a constatat că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, fiind incidentă cauza de anulare a sentinței arbitrale prevazută de art. 608 lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la nelegala constituire a tribunalului arbitral, Curtea de Apel București a reținut că introducerea ulterioară în litigiu a altor părți, nu semnifică o reconctituirea tribunalului arbitral, prin desemnarea unor noi arbitri, oricare ar fi temeiul reconfigurării subiectelor litigioase, părțile luând procedura în stadiul în care se află.

Cu privire la capătul având ca obiect plata sumei de 241,48 euro reprezentând diferența achitată în plus pentru factura nr. x/23.05.2008 și constatată prin procesul-verbal din 14 iulie 2011 încheiat de Ministerul Transporturilor, Curtea a reținut că tranzacția nu face referire la acest aspect, astfel încat, s-a apreciat că acest petit nu poate fi guvernat de clauza compromisorie prevazută de art. IV din tranzacție, ci de art. 11.1 din contractul ISPA 2007.

În continuare, Curtea de Apel București a validat opinia tribunalului arbitral, apreciind că în mod corect s-a respins excepția prescripției cu privire la suma de 241,48 euro.

În ceea ce privește acțiunea în anulare formulată de petenta A., Curtea a constata că cererea de arbitrare având ca obiect penalități și dobândă formulată în contradictoriu cu această parte era inadmisibilă.

Curtea de Apel București a mai reținut că, în speță, critica referitoare la încălcarea art. 608 lit. h) C. proc. civ., sub aspectul ordinii publice de drept internațional este fondată, având în vedere că acțiunea reclamantei CNADNR S.A. este inadmisibila, raportat la faptul că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței produce efecte, fără îndeplinirea vreunei formalități, în orice stat membru al UE - deci inclusiv în Romania, conform art. 17 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000, iar dispozițiile art. 87 din Legea germană a insolvenței impun ca un creditor, care dorește sa își recupereze creanța, să se înscrie la masa credală, neputând proceda la obținerea unui titlu pe calea unei acțiuni judiciare auotonome.

Din această perspectivă, s-a mai reținut că, deși legea germană nu prevede suspendarea de drept a judecării cauzei, ca în legislația română, din lecturarea art. 87 din Codul german al insolvenței, rezultă că niciun creditor nu mai poate chema în judecată, pe cale separată, un debitor aflat în insolvență, ci trebuie să se adreseze administratorului judiciar pentru plata creanței pretinse, în rocedura insolvenței.

Celelalte critici invocate de pârâta A. nu au mai fost analizate detaliat de către Curte, făcându-se doar trimitere la paragrafele în cadrul cărora au fost dezvoltate argumentele reținute de intanță sub aceste aspecte.

Recursul recurentei-reclamante Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR) a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, în sensul casării în parte a sentinței civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 a Curții de Apel București, pentru nemotivarea fondului, cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de fond pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, iar după rejudecarea cauzei în fond să se respingă în tot acțiunile în anulare formulate de B. și C. și A., prin administratorul judiciar Dr. F., neputând fi posibilă încadrarea acestora în motivele prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. b) și c) din C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, conform art. 451 și 453 C. proc. civ.

Recurenta a considerat greșită soluția instanței de fond prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea arbitrală în privința penalităților și dobânzii legale aferente acestora.

Astfel, nu au fost avute în vedere apărările esențiale ale CNAIR și s-a realizat o interpretare deficitară a normelor legale sau chiar o eludare a acestora.

Motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se justifică, din punctul de vedere al recurentei, pe ideea că motivarea curții de apel este superficială și cuprinde considerente care nu au legătură cu cauza, precum și pe împrejurarea că instanța de control nu a răspuns la toate argumentele părții.

Or, în aceste condiții sentința recurată încalcă dispozițiile imperative prevăzute de art. 425 C. proc. civ., și constituie, în esență, o lipsă de pronunțare asupra cauzei.

Mai mult, instanța de fond, apreciind greșit probele administrate și înlăturând complet apărările părții, a făcut o interpretare greșită a raportului juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a reținut necompetența tribunalului arbitral, respingând ca inadmisibilă acțiunea, cu principalul argument că soluționarea amiabilă cu privire la contractul ISPA x încheiată în data de 13 mai 2011 poartă denumirea de tranzacție, ceea ce este complet greșit, întrucât acordul de soluționare amiabilă nu este o veritabilă tranzacție, nu modifică condițiile contractului inițial, ci doar stabilește modul de îndeplinire a unor obligații restante de către ambele părți.

Astfel, referitor la instanța competentă să soluționeze disputele din cadrul contractului ISPA se mențin dispozițiile art. 11 ale contractului care conferă competența arbitrajului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României - București.

În concluzie, în aceste condiții, acordul bipartit din 13 mai 2011, prevedea la art. III că legea aplicabilă este legea română, iar la art. IV prevedea că orice dispută rezultată din această înțelegere va fi adresată arbitrajului, Camerei de Comerț Internațional Paris, cu locul arbitrajului în România.

Recurenta arată că, în speță sunt incidente două instituiții juridice care au reglementare distinctă în lege, respectiv clauza compromisorie prevăzută de art. 550 C. proc. civ. și compromisul, prevăzut de art. 551 C. proc. civ.

În această dihotomie clauza compromisorie privește litigii viitoare și nenăscute la momentul încheierii sale, pe când compromisul urmărește soluționarea unui litigiu ivit, respectiv dosarul nr. x aflat pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, soluționat prin sentința nr. 153.

Această distincție a fost ignorată de instanța de fond care, interpretând eronat temeiul pretenției arbitrale, a ignorat clauza compromisorie a contractului ISPA.

Instanța a făcut o confuzie în ceea ce privește izvorul pretențeiei solicitate în arbitraj, considerând că aceasta derivă din neexecutarea tranzacției, fără a lua în calcul faptul că această pretenție era certă, lichidă și exigibilă la momentul încheierii acordului de soluționare amiabilă cu privire la contractul ISPA.

Mai exact, pretenția de 823.125 Euro s-a născut în anul 2008 din contractul ISPA care conținea clauza compromisorie, prin împlinirea scadenței facturii nr. x din 17 decembrie 2011. Această factură nu a fost recunoscută de liderul consorțiului și astfel s-a năcut între părți o dispută a cărui mod de soluționare era guvernat de condițiile clauzei compromisorii aflate în contractul ISPA. În acest fel, părțile au avut obligația de a încerca soluționarea amiabilă, sens în care, a fost semnat la 13 mai 2011 acordul care a conținut în cuprinsul său un compromis, însă, așa cum s-a arătat, cu privire la un litigiu determinat.

Distincția necesară este relevată, în opinia recurentei, de faptul că în cadrul compromisului părțile nu au convenit încetarea primei clauze compromisorii.

În acest silogism compromisul încheiat în cadrul acordului din 13 mai 2011, nu putea să guverneze obligația de plată a penalităților care își avea izvorul în contractul primordial și se născuse în anul 2008.

Recurenta mai arată că prin recunoașterea creanței reprezentând penalități de către A., în cadrul compromisului, această parte a validat implicit izvorul acesteia, respectiv contractul ISPA care conținea o clauză compromisorie activă.

Este, în opinia recurentei, esențial de reținut că acordul de soluționare amiabilă nu a reprezentat un act adițional la contractul ISPA, ci a reprezentat, procedural doar o primă etapă în soluționarea disputelor, ultima etapă fiind arbitrajul.

De aceea, acordul în discuție nu are semnificația juridică a unui contract de tranzacție și nu poate fi abordat ca având efectele unui astfel de act.

Prin urmare, arbitrajul revenea Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și industrie a României, iar nu Camerei de Comerț Internațional Paris.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., hotărârea arbitrală ar putea fi anulată dacă tribunalul arbitral a soluționat litigiul, fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante, precum și în cazul în care tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost îndeplinită, pentru a putea produce nulitatea sentinței arbitrale, cum greșit a apreciat curtea de apel, hotărârea atacată fiind supusă casării și din această perspectivă.

Reiterând argumentele anterioare, recurenta a arătat că penalitățile, modul lor de calcul și posibilitatea perceperii lor derivă din contractul ISPA, clauzele 19.5 și 19.6, au fost facturate la 17 decembrie 2008, deci existau din punct de vedere juridic cu mult înainte de data încheierii compromisului.

Este, din punct de vedere juridic, corect ca membrii consorțiului să fie obligați la plata acestora deoarece nu și-au îndeplinit obligația de predare a studiului de fezabilitate cu respectarea termenului contractual.

Se mai menționează și faptul că o clauză compromisorie este idependentă și autonomă iar efectele sale supraviețuiesc datei rezilierii contractului ISPA, astfel încât, nici din acest punct de vedere clauza compromisorie nu poate fi invalidată.

Au fost dezvoltate argumente de fond referitoare la regulile de constituire a tribunalului arbitral, dar și la prescripția dreptului material la acțiune, în sensul în care acțiunea în anulare a sentinței arbitrale trebuie respinsă.

De asemenea, într-o expunere vastă, în cadrul unei secțiuni referitoare la fondul acțiunii în anulare, recurenta a combătut motivele de anulare ale sentinței arbitrale.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac declarate împotriva considerentelor sentinței civile nr. 111/1.04.2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul înlăturării considerentelor recurate, și înlocuirea lor cu considerentele instanței de recurs, potrivit criticilor de nelegalitate expuse în motivele de recurs.

Astfel, s-a susținut că, în speță, considerentele recurate prin care prima instanță a dat dezlegare motivelor de anulare formulate de pârâta A. în privința nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, sunt greșite, întrucât nesocotesc caracterul obligatoriu al convenției arbitrale și imperativul asigurării egalității părților la constituirea tribunalului arbitral.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a învederat că nu i-a fost acordată posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, fiindu-i impus, atât ei, cât și pârâtelor B. și C. un tribunal arbitral pentru care niciuna dintre acestea nu a consimțit. Sub acest aspect, s-a mai arătat că, dintre părțile convenției arbitrale, doar CNAIR a avut posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, motiv pentru care recurenta apreciază că sentința arbitrală este lovită de nulitate.

Recurenta-pârâtă a invocat, de asemenea, și dezlegarea greșită cuprinsă în considerentele hotărârii recurate, învederând, sub acest aspect, faptul că problema de drept relevantă nu ține de numărul arbitrilor ce puteau forma componența tribunalului arbitral, ci de legitimitatea tribunalului arbitral constituit, în condițiile în care, dintre părțile convenției arbitrale, numai CNAIR a avut posibilitatea să participe la constituirea sa.

Prin urmare, s-a susținut că, în speță, considerentele recurate privind problema nelegalei constituiri a tribunalului arbitral sunt greșite, în sensul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în opinia recurentei-pârâte, considerentele recurate se impun a fi înlăturate, chiar dacă nu influențează soluția pronunțată de prima instanță. Pe calea acestui recurs, recurenta-pârâtă a solicitat înlocuirea considerentelor recurate cu motive proprii, în sensul argumentelor expuse în cuprinsul căii extraordinare de atac.

În acest context, recurenta-pârâtă a precizat că, recursul formulat împotriva considerentelor, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ..nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., însă, sub acest aspect precizează că, în speță, considerentele recurate aplică greșit legea, nesocotind obligativitatea și efectele convenției arbitrale în arbitrajul privat voluntar, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..și regulile de procedură sancționate cu nulitatea, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 același cod.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat considerentele ce dau dezlegare greșită problemei de drept privind tardivitatea modificării acțiunii.

Sub acest aspect, s-a susținut că tribunalul arbitral a încălcat prevederile legale imperative care instituie termenul de decădere pentru modificarea acțiunii, cu tot spectrul de consecințe, pe de o parte, sub aspectul nelegalei constituiri a tribunalului arbitral și, pe de altă parte, sub aspectul modului în care au fost eludate regulile privind prescripția extinctivă.

În plus, s-a învederat că, încălcarea prevederilor legale imperative care instituie termenul de decădere pentru modificarea acțiunii constituie motiv de anulare a sentinței arbitrale, potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează prescripția dreptului la acțiune, sub acest aspect susținându-se că, în speță, contrar raționamentului reținut în considerentele recurate, prescripția extinctivă nu a început să curgă în urma controlului efectuat de Ministerul Transporturilor, care ar fi constatat pretinsa plată nedatorată în procesul-verbal încheiat. În opinia recurentei-pârâte, termenul de prescripție a început să curgă la data la care CNAIR putea sau trebuia, prin propria diligență, să constate că, în dezacord cu prevederile contractuale, suma de 241,48 euro ar fi fost plătită în mod nedatorat.

În plus, sub acest aspect s-a mai precizat că reclamanta nu a formulat pretenții în contradictoriu cu A. până la data cererii CNAIR din 3 februarie 2015, când dreptul la acțiune era deja integral prescris.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai arătat că, motivarea primei instanțe, în sensul că intenția CNAIR ar fi fost aceea de a se arbitra de la bun început cu membrii Consorțiului este contrazisă de actele procedurii arbitrale și conduita CNAIR în cursul arbitrajului.

La data de 31 mai 2017, recurenta-pârâtă A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de CNAIR, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În dezvoltarea excepției nulității recursului, recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, considerentele expuse de reclamant CNAIR în cadrul recursului, pe de o parte, nu vizează soluția pronunțată de prima instanță în privința pârâtei A., iar, pe de altă, parte, nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că se impune anularea recursului reclamantei, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în cadrul procedurii de filtru.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai susținut că, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica reclamantei este în sensul că motivarea hotărârii judecătorești urmează argumentele susținute de intimatele-pârâte. În acest sens, CNAIR pune în discuție conținutul motivării, și nu o problemă de nemotivare, fără legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că CNAIR nu a antamat în niciun fel în recurs soluția pronunțată în privința societății A., respectiv inadmisibilitatea acțiunii arbitrale raportată la prevederile de ordine publică ale legii germane privind insolvența persoanelor juridice.

În plus, s-a susținut că recurenta CNAIR nu a invocat nicio normă de drept material care ar fi încălcată sau interpretată greșit în hotărârea recurată, nici măcar în ceea ce privește soluția pronunțată în privința intimatelor-pârâte B. și C..

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că acesta a fost indicat formal de CNAIR în cadrul rubricii uzuale referitoare la temeiurile de drept ale recursului, fără a fi detaliat în vreun fel în cuprinsul recursului.

Pe fondul recursului reclamantei, recurenta-pârâtă A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu a susținut, în esență, că hotărârea recurată îndeplinește cerința motivării, astfel încât se impune respingerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei și cu privire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând netemeinicia susținerilor CNAIR cu privire la succesiunea raporturilor juridice dintre părți și contextul în care acestea au fost încheiate, cu privire la succesiunea și efectele clauzelor arbitrale, precum și cele referitoare la conținutul clauzei arbitrale C.I.C.

La data de 2 iunie 2017, intimatele-pârâte B. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului reclamantei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., solicitând, în consecință, anularea acestuia.

Din această perspectivă, intimatele-pârâte au susținut că motivele de recurs formulate de CNAIR sunt nestructurate, conținând critici de netemeinicie și simple nemulțumiri ale reclamantei față de analiza făcută de instanța de fond, aspecte, care nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În plus, s-a învederat că, în speță, criticile reclamantei vizează ideea potrivit căreia instanța de fond ar fi interpretat eronat clauza compromisorie, fără însă a fi indicate argumentele de drept care să susțină această critică.

Pe fondul cauzei, intimatele-pârâte au susținut că se impune respingerea ca nefondat a recursului reclamantei, având în vedere că hotărârea recurată este motivată, instanța de fond interpretând în mod corect raportul juridic dedus judecății atunci când a stabilit clauza compromisorie aplicabilă disputei arbitrale intițiate de CNAIR.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu, intimatele-pârâte au solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la constituirea tribunalului arbitral, modificarea acțiunii arbitrale de către reclamantă și prescripția capătului de cerere privind suma de 241,48 euro.

La data de 14 iunie 2017, recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu, ca fiind lipsit de interes, nefondat și neîntemeiat.

În raport cu prevederile art. 205 alin. (2) lit. b) și art. 247 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat o excepție de ordine publica, respectiv cea a lipsei interesului, în ce privește formularea recursului de către A..

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că, având în vedere soluția pronunțată prin hotărârea atacată, pârâta A. nu justifică un interes pentru exercitarea căii extraordinare de atac, întrucât aceasta a dobândit deja prin hotărârea recurată admiterea acțiunii în anulare și, drept consecință, instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea arbitrală formulată de CNAIR în contradictoriu cu pârâta A..

În continuare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să înlăture ca neîntemeiate criticile recurentei-pârâte și să constate că motivarea dată hotărârii instanței de fond cuprinde considerentele reținute în soluționarea problemelor de drept deduse judecății, prin raportare la argumentele invocate de pârâtă, ținând cont de dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Mai mult decât atât, s-a învederat că, în speță, considerentele hotărârii atacate au legătură directă cu aceasta și susțin soluția pronunțata în ceea ce privește argumentele recurentei-pârâte din cererea de recurs.

La data de 27 iunie 2017, recurenta-reclamantă CNAIR a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pe fondul cauzei invocate de recurenta-pârâtă A., având în vedere că, prin întâmpinare, pârâta nu a răspuns criticilor aduse de CNAIR, fiind invocate același concluzii nelegale arătate prin apărările formulate în fața instanței de fond.

Totodată, recurenta CNAIR a solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată prin întâmpinare de către A., prin administratorul judiciar Dr. F. și să se constate admisibilitatea recursului, iar pe fond, a solicitat instanței să judece recursul având în vedere considerentele arătate în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În fine, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea compunerii tribunalului arbitral, drept pentru care reclamanta apreciază că instanța de fond trebuia să respingă argumentele arătate în acțiunile în anulare formulate de B., C. și A., prin administratorul judiciar Dr. F., neputând fi posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

La aceeași dată, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare și cu privire la argumentele dezvoltate de intimatele-pârâte B. și C., prin întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceste părți.

La data de 30 iunie 2017, recurenta-pârâtă A. prin administrator judiciar Dr. F., acesta din urmă și în nume propriu a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate de reclamanta CNAIR și de pârâtele B., C..

Recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției lipsei interesului invocată de reclamantă prin întâmpinare, susținând sub acest aspect că, în speță, contrar susținerilor CNAIR, faptul că nu a formulat recurs împotriva soluției de admitere a acțiunii în anulare și, pe cale de consecință, nici împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii arbitrale nu este de natură să indice lipsa de interes a pârâtei A., din moment ce dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. recunosc dreptul părții de a exercita calea de atac și numai împotriva considerentelor unei hotărâri.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat netemeinicia susținerilor reclamantei referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune. Sub acest aspect, s-a susținut că termenul de prescripție a început să curgă la data la care CNAIR putea sau trebuia, prin propria diligență, să constate că, în dezacord cu prevederile contractuale, suma de 241,48 euro ar fi fost plătită în mod nedatorat. Astfel, începând cu data emiterii facturii disputate, respectiv 9 octombrie 2008, CNAIR ar fi trebuit să cunoască atât diferența în plus achitată pentru această factură, pe care o invocă cu titlu de plată făcută nedatorat, cât și persoana care ar fi primit această plată.

În plus, recurenta-pârâtă a mai susținut că, alături de pârâtele B. și C. nu a avut posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, fiindu-le impus unul pentru care niciuna dintre aceste părți nu a consimțit, doar CNAIR având posibiltatea de a participa la constituirea acestui tribunal.

În ceea ce privește susținerile intimatelor-pârâte B. și C. formulate prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a învederat că acestea sunt întemeiate.

Ambele recursuri au fost timbrate fiecare cu câte 50 RON taxă judiciară de timbru, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017, s-a constatat că recursurile declarate de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și de pârâta A., prin administrator judiciar Dr. F. și, în nume propriu, administratorul judiciar Dr. F. împotriva sentinței civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă sunt admisibile în principiu, conform art. 613 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport, prin care au solicitat fiecare admiterea recursurilor lor astfel cum au fost formulate.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamantei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., invocată de pârâții A. prin administrator judiciar Dr. F. și, în nume propriu administratorul judiciar Dr. F., B. și C.. S-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și de pârâta A., prin administrator judiciar Dr. F. și, în nume propriu, administratorul judiciar Dr. F. împotriva sentinței civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a stabilit termen de judecată la data de 15 mai 2018.

Analizând recursurile, în limita criticilor și apărărilor invocate de părți, Înalta Curte de Casație și Justiție formulează următoarele considerente:

Un prim motiv al recursului declarat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. (CNAIR) vizează lipsa unei motivări corespunzătoare a sentinței atacate, motivarea insuficientă a acesteia și, nu în ultimul rând, ignorarea înscrisurilor depuse de această parte, precum și omisiunea cercetării apărărilor formulate de către CNAIR în cadrul acțiunii în anularea sentinței arbitrale soluționate de curtea de apel prin sentința nr. 111 din 1 aprilie 2016.

Acest prim motiv de recurs nu este fondat. Sentința criticată este amplu motivată, iar expunerea raționamentului judiciar are caracter exhaustiv și precis, argumentele instanței acoperind întreg spectrul problemelor ridicate de părți în actele de procedură efectuate de acestea.

Chiar dacă în cuprinsul considerentelor, care redau raționamentul judiciar, nu se individualizează apărarea corespondentă fiecărui motiv de anulare a sentinței arbitrale, instanța de fond a realizat o sistematizare a acestora, răspunzându-le grupat și complet.

Nu este reală susținerea recurentei, potrivit căreia apărările proprii au fost ignorate; examenul întregii sențințe relevă expunerea tuturor apărărilor formulate de această parte, iar considerentele proprii fiecărui set de probleme înglobează răspunsul instanței la toate aceste apărări. De asemenea, apărările care au avut caracterul unor excepții procesuale au fost puse în dezbatere și soluționate de instanța de fond prin acte premergătoare, înaintea oricăror dezbateri, astfel cum impune art. 248 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că acest motiv de recurs este enunțat general, iar recurenta arată că au fost ignorate toate apărările sale, precum și înscrisurile administrate, fără a le individualiza și fără a demonstra, astfel, că instanța nu și-a îndeplinit în mod real și efectiv obligația de a examina cauza sub toate aspectele.

Se cuvine subliniat că orice critică individualizată ca motiv de recurs nu poate fi doar enunțată, ci recurentul are obligația de a demonstra în cea a constat încălcarea unei obligații legale procesuale a instanței care a judecat cauza, cum este aceea a analizării tuturor argumentelor părților și a motivării hotărârii atacate.

Astfel cum s-a arătat obligația de motivare a hotărârii, sub toate aspectele relevate anterior, a fost îndeplinită, iar hotărârea atacată îndeplinește exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Verificând în continuare motivele recursului, încadrat de parte în dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că încălcarea regulilor de procedură de către instanța care a judecat procesul sunt în totalitate contrase de criticile fundamentate pe greșita aplicare a legii, generată de greșita evaluare a raportului juridic dedus judecății și, astfel, aceste grupe de critici vor fi examinate concomitent.

O primă critică a recurentei CNAIR vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la interpretarea unui act juridic, mai precis, calificarea greșită ca tranzacție a acordului semnat de părți la 13 mai 2011.

Din punctul de vedere al recurentei, acest acord de soluționare amiabilă este doar un act încheiat în executarea contractului ISPA x, care impunea părților, în cazul disputelor, încercarea de soluționare amiabilă, astfel, acesta nu are aptitudinea de a modifica actul primordial, deci nu poate fi interpretat nici ca act adițional al acestuia, pentru a se considera că modifică clauza compromisorie din art. 11 al contractului ISPA, care rămâne activă.

Curtea de apel a reținut, cu privire la natura juridică a acestui act că prin nerecunoașterea facturii emise de CNAIR din 17.12.2008 în temeiul contractului ISPA x, de către A., între părțile implicate s-a declanșat o dispută, cu privire la care deveneau incidente dispozițiile art. 11 ale acestui contract. Prin această clauză părțile se obligau ca, în acest caz, să demareze prioritar procedura de soluționare amiabilă. Procedând astfel, părțile au încheiat la 13 mai 2011 o tranzacție, care nu este doar un simplu act de recunoaștere a unei creanțe, ci reprezintă o nouă manifestare de voință, semnatarii acordului făcăndu-și concesii reciproce, iar acest act a dat naștere la noi drepturi și obligații între părți. Pe cale de consecință, acest act este o convenție distinctă, prin care părțile și-au asumat noi obligații, condiții și termene de aducere la îndeplinire și au inserat, cu privire la acestea, o clauza compromisorie distinctă de clauza inițial inclusă în prevederile art. 11 din contractul ISPA.

Din analiza proprie a actului intitulat "Acord de tranzacție privind Contractul ISPA x", Înalta Curte arată că acesta cuprinde trei repere esențiale care permit calificarea sa juridică, respectiv, că acest acord este încheiat în baza contractului ISPA x, că prin semnarea acordului părțile convin să soluționeze toate chestiunile rămase și să stingă orice litigii în curs și că părțile convin, ca în condițiile acordului, relația dintre acestea, în ceea ce privește executarea contractului ISPA, încetează de comun acord, la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în acest act.

Primul dintre acestea, pus în relație cu art. 11 din contractul ISPA, care impunea părților, ca în caz de dispută, să demareze procedura de soluționare amiabilă, impune concluzia că acest acord este încheiat tocmai în executarea contractului ISPA. În lipsa procedurii amiabile, părțile nu puteau accede la etapa procedurilor judiciare de soluționare a disputelor.

Reprezentând, așadar, un act de executare a contractului ISPA, acest acord nu poate fi considerat ca act adiționat al contractului primordial. De altfel, nici curtea de apel nu a validat, în raționamentul său, vreo concluzie din care că rezulte că acordul de tranzacție din 13 mai 2011 este un act adițional al contractului primordial, din acest punct de vedere critica recurentei fiind lipsită de orice fundament. În mod succesiv, nu s-a stabilit, astfel num nereal a susținut recurenta, că instanța de fond a considerat că acordul din 13 mai 2011 este de natură să modifice contractul primordial în privința clauzei compromisorii, ci stabilit doar concursul dintre cele două clauze succesive.

Ultimele două repere relevate anterior sunt legate de obiectul actului, adică de suma și natura drepturilor și obligațiilor conținute de acesta, care permit instanței, prin determinarea voinței părților, calificarea juridică a acestui acord.

Din acest punct de vedere, dincolo de denumirea de "acord de tranzacție" dată de părți actului analizat, este dincolo de interpretare că părțile au urmărit să lichideze orice chestiuni legate de executarea contractului ISPA și să soluționeze toate chestiunile rămase în dispută din acest contract, dar și să stingă litigiile aflate deja în curs între acestea.

Este evident că prin concesiile reciproce pe care părțile le-au angajat, prevăzute la pct. I din acest acord, acestea au intenționat, așa cum menționează expres, stingerea completă a tuturor drepturilor și obligațiilor născute din contractul inițial și au declarat că astfel nu vor mai avea alte pretenții efective sau potențiale în legatură cu acesta.

În aceste condiții, dând relevanță dispozițiilor art. 977 și 982 C. civ. din 1864, aplicabil actelor analizate, dar văzând și dispozițiile art. 1704 din același cod, actul semnat la 13 mai 2011 primește, în mod corect, calificarea naturii sale juridice ca fiind un act de tranzacție, de vreme ce, prin conținutul său determinat, părțile au intenționat finalizarea unor procese începute, dar și preîntâmpinarea unor procese care ar putea fi generate de executarea contractului primordial.

Pe baza acestor considerente, instanța de recurs stabilește că aplicarea legii de către curtea de apel s-a realizat corect, ca efect al unei aplicări și interpretări corecte a legii, criticile corespondente fiind, așadar, nefondate.

Un alt set de critici formulate de CNAIR vizează, de asemenea, greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de fond, prin nedepartajarea clauzei compromisorii de compromis. A susținut recurenta prin acest motiv că în art. IV din acordul de tranzacție părțile au stabilit un compromis, care are efect în legătură cu un litigiu deja început, iar nu o clauză compromisorie care are rolul de a reglementa soluționarea litigiilor viitoare, ignorând astfel dispozițiile art. 550 și 551 C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte, instanța de apel nu a realizat o astfel de departajare, stabilind, prin evaluarea datelor cauzei, că art. IV din acord conține o clauză compromisorie, care intră în concurs cu clauza compromisorie din art. 11 din contractul ISPA x și a stabilit care dintre ele este incidentă în aceasta dispută.

Distincția cu care a operat recurenta este corectă, între clauza compromisorie și compromis, existând diferențe semnificative.

Cu toate acestea, clauza analizată nu are valoarea unui compromis. Potrivit dispozițiilor art. 551 C. proc. civ., compromisul presupune încheierea unui acord de arbitrare între părțile unui litigiu deja declanșat, în legătură cu care părțile nu aveau deja încheiată o convenție arbitrală, ori aceasta era nulă ori inoperantă.

Nu se poate aprecia, așadar, că funcția clauzei IV din acordul de tranzacție avea acest rol și se adresa dosarului arbitral nr. 224/2010 care se afla pe rolul Curți de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, deoarece, în acest caz, arbitrajul era constituit deja pe baza art. 11 din contractul ISPA x. Mai mult decât atât, analiza acordului de tranzacție a presupus, nu stabilirea și constituirea arbitrajului în acest litigiu, ci doar obligația CNAIR de a "retrage orice procedură de arbitraj în curs, respectiv, dosarul nr. x", deci acest litigiu nu se afla în sfera de incidență a clauzei IV din acord.

Prin clauza analizată se stabilea că orice dispută legată de executarea acordului de tranzacție care nu va fi fost rezolvată pe cale amiabilă, urma să fie soluționată de Camera Internațională de Comerț, după regulile acesta, locul arbitrajului fiind la București.

Din acest punct de vedere, art. IV din acordul de tranzacție reprezintă o clauză compromisorie, astfel cum a apreciat înstanța de fond și după cum aceasta este definită de art. 550 C. proc. civ.

Astfel aceste set de critici de nelegalitate va fi înlăturat.

A mai susținut recuren