ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4147/2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei.

Prin Ordonanța nr. 5 din data de 8 martie 2017, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită în baza Legii nr. 176/2010, în Dosarul nr. x/2014, a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul A. și a dispus trimiterea cauzei la secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în vederea confiscării sumelor de 3.595.333 euro și 414.000 USD de la persoana cercetată.

Pentru a pronunța această soluție, Comisia de cercetare a averilor a reținut, în esență, următoarele:

Prin actul de constatare din data de 17 septembrie 2008, întocmit în urma verificărilor în Sesizarea nr. 17/II/2008 privind pe domnul A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2008, la data de 19 septembrie 2008, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat, în temeiul art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, confiscarea sumelor de 3.595.333 Euro și de 414.000 USD, sume considerate de reclamantă ca fiind obținute în mod nejustificat de către pârâtul A..

Prin Ordonanța nr. 1 din 11 martie 2011, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, constituită în baza Legii nr. 176/2010, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a constatat prescris dreptul reclamantei de formulare a cererii de cercetare a averii pârâtului.

În esență, a reținut că perioada verificată în ceea ce privește caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii de către pârât este reprezentată de intervalul 2000 - 2004, astfel cum reiese din adresa inițială a DNA nr. 2102/C/2007; întrucât mandatul pârâtului de senator în cadrul Parlamentului României s-a încheiat la data de 8 decembrie 2004, potrivit dispozițiilor Legii nr. 115/1996 coroborate cu dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, activitatea de evaluare a declarației de avere, a modificărilor patrimoniale, de evaluare a conflictelor de interese și incompatibilităților se efectuează pe durata exercitării funcțiilor ori a demnităților publice, cât și în decursul a trei ani după încetarea acestora, astfel că sesizarea inițială a organismelor competente în soluționarea cererilor având ca obiect caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii, formulată și înregistrată la data de 13 decembrie 2007, s-a realizat cu depășirea termenului general de prescripție al dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, ca nefondată, a admis acțiunea reclamantei Agenția Națională de Integritate împotriva ordonanței menționate, pe care a anulat-o, cu consecința trimiterii dosarului Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea realizării controlului.

Curtea de Apel București a reținut că, în materia răspunderii civile delictuale, termenul general de trei ani este inaplicabil și, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 aplicabile raportului juridic dedus judecății, verificările aflate în curs de desfășurare la agenție, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, continuă potrivit procedurii prevăzute de acesta, soluție devenită irevocabilă la data de 08 mai 2014, ca urmare a respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de către pârât, prin Decizia nr. 2111/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul cu nr. x/2012.

Astfel învestită, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București a apreciat, la termenul de judecată de la 8 octombrie 2014, că se impune suspendarea judecății cauzei, conform art. 244 pct. 2 din C. proc. civ., până la soluționarea litigiului care formează obiectul Dosarului penal nr. x/2007* aflat pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect infracțiunile de abuz în serviciu și luare de mită în legătură cu prejudicierea Ministerului Justiției, cu ocazia licitației publice pentru achiziționarea echipamentelor medicale, pârâtul fiind președinte al Comisiei de evaluare.

La data de 2 martie 2016, a fost reluat cursul judecății în fața Comisiei de cercetare a averilor, care a dispus unirea excepției lipsei de interes a sesizării cu fondul cauzei, reținând următoarele:

Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea sesizării, Comisia a reținut că nu poate fi primită, întrucât sesizarea pendinte, formulată în condițiile Legii nr. 176/2010, vizează analiza liceității veniturilor persoanei cercetate din perspectiva echilibrului dintre veniturile dobândite în condițiile legii de către persoana cercetată și volumul cheltuielilor realizate de aceasta.

În ceea ce privește fondul sesizării, Comisia a reținut că aceasta este întemeiată, demersul de cercetare a fost declanșat la solicitarea reclamantei care, verificând veniturile persoanei evaluate în perioada 2000 - 2004, când a ocupat o funcție de demnitate publică, a constatat că există o diferență vădită între averea dobândită și veniturile realizate.

Totodată, comparând adeverința de venit a pârâtului în perioada 2000 - 2008 cu declarațiile de avere depuse chiar de către persoana evaluată la momentul începerii mandatului de demnitar și, respectiv, la data finalizării acestuia, cu fișele fiscale pentru perioada 2000 - 2005, cu declarațiile martorilor și ale persoanei cercetate, ținând seama și de considerentele Deciziei penale nr. 587A din 15 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a constatat o diferență vădită între averea dobândită de persoana evaluată și veniturile sale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 aprilie 2017.

Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2017, Curtea de apel a stabilit că sunt aplicabile în cauză dispozițiile Noului C. proc. civ., a admis în parte cererea formulate de pârât și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 10 - 10

4

lit. a) din Legea nr. 115/1996, respingând cererea de sesizare în ceea ce privește celelalte dispoziții ale Legii nr. 115/1996 și, totodată, cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată.

2.1. Prin încheierea din 13 noiembrie 2017, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul A.. Totodată, a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de către reclamantă.

Prin aceeași încheiere, a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, iar pentru pârât proba cu înscrisuri și proba testimonială cu un martor, punându-i-se în vedere pârâtului să indice martorul propus spre a fi audiat, precum și domiciliul acestuia, pentru a putea fi citat și eventual numărul de telefon, în termen de 5 zile începând de astăzi, sub sancțiunea decăderii din probă, acordând termen de judecată la data de 15 ianuarie 2018.

De asemenea, a respins proba cu expertiză contabilă solicitată de pârâtul A., ca fiind neutilă soluționării cauzei, și a pus în vedere reclamantei să indice, în scris, punctual, care sunt probele de care înțelege să se folosească în fața acestei instanțe și anume care sunt înscrisurile, respectiv declarațiile de martori pe care le consideră relevante în soluționarea acestei cauze, precizările urmând a fi depuse la dosar în termen de 10 zile, începând de astăzi, și comunicate pârâtului A..

De asemenea, a pus în vedere pârâtului A. să indice, punctual, care sunt veniturile și cheltuielile care susține că le-a avut în perioada menționată și înscrisurile, respectiv probele pe care înțelege să le administreze sub aceste aspecte.

2.2. Prin încheierea din 15 ianuarie 2018, Curtea de apel a amânat cauza la data de 21 februarie 2018, în vederea audierii martorului încuviințat, B., cu privire la care s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pentru a asigura prezența acestuia la termenul acordat.

2.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2451 din 25 mai 2018, a admis, în parte, sesizarea privind pe reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunând confiscarea sumei de 737.769,60 franci elvețieni de la pârâtul A..

Împotriva Încheierilor de ședință din 13 noiembrie 2017 și 15 ianuarie 2018, precum și a Sentinței civile nr. 2451 din 25 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, a formulat recurs pârâtul A., sentința fiind atacată cu recurs și de către reclamanta Agenția Națională de Integritate și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

3.1 Recursul reclamantei Agenția Națională de Integritate

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, a fost dată având motive contradictorii și fără a se fără a se realiza o corectă stabilire a situației de fapt.

În opinia recurentei, prin greșita interpretare a materialului probator de către instanța de fond, s-a realizat o greșită identificare a situației de fapt, acest lucru conducând la o pronunțare greșită, ce nu reflectă corecta situație de fapt.

Din perspectiva art. 488 alin. f

1

) pct. 8 din Noul C. proc. civ., apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, se arată că Hotărârea primei instanțe este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici.

Recurenta precizează că înțelege să critice hotărârea instanței de fond doar cu privire la cuantumul sumei de bani înlăturate de la confiscare. În legătură cu acest aspect, arată că autoritatea de lucru judecat subzistă numai din perspectiva răspunderii penale, neavând nicio legătură faptul că răspunderea penală ar putea influența confiscarea administrativă, cu atât mai mult cu cât în cadrul dosarului penal au fost administrate probe cu privire la intrarea în patrimoniul intimatului a unor sume de bani.

În ceea ce privește diferența nejustificată identificată rezultă din documentele financiare și bancare referitoare la conturile deschise la C. de către intimat, acesta a întocmit personal la data de 19 aprilie 2002 la Zurich, deschiderea unor conturi bancare în numele firmei D., persoana împuternicită să utilizeze sumele de bani fiind pârâtul A.

Totodată, consideră recurenta că, în mod greșit, instanța de fond nu a luat în considerare și nici nu a făcut nicio referire cu privire la înscrisul depus la dosarul cauzei provenind de la C., din care reiese faptul că pe lângă intimatul A., mai erau, ca persoane împuternicite cu puteri nelimitate pentru conturile deschise la această bancă, doamna E. și domnul F. ceea ce demonstrează faptul că sumele aflate în aceste conturi bancare erau la dispoziția persoanei evaluate pentru utilizarea lor în interes personal, în interesul familiei sau persoanelor apropiate acestuia.

Recurenta arată că din probele administrate, a rezultat faptul că, contul bancar D. a fost alimentat cu diferite sume în perioada mai 2002 - ianuarie 2003, sumele totale fiind de 3.595.333 euro și 414.000 USD. Din aceste probe administrate în fata Comisiei și readministrate în fața instanței de judecată, rezultă faptul că persoana care a dispus de sumele de bani aflate în aceste conturi bancare este intimatul A.

Relevante în acest sens sunt înscrisurile referitoare la traficul de frontieră, din care rezulta că intimatul părăsea România prin Aeroportul Otopeni cu destinația Zurich pentru a efectua tranzacțiile bancare din aceste conturi, precum și înscrisurile comunicate de banca C. care atestă, fără putință de tăgadă, că intimatul era cel care își exercita dreptul de dispoziție și retrăgea sumele de bani aflate în conturile bancare deschise la această bancă.

În mod greșit instanța de fond a reținut faptul că hotărârea instanței penale, învestită cu soluționarea sesizării privind săvârșirea infracțiunii de luare de mită, se impun cu putere de lucru judecat și în prezentul litigiu.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, atât timp cât instanța penală a reținut că nu s-a dovedit însușirea banilor de către intimatul A. în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, instanța civilă învestită cu soluționarea prezentei cauze nu poate retine contrariul, respectiv că este dovedit ca acești bani au fost primiți de intimat.

Recurenta susține că, în ceea ce privește faptul că intimatul a utilizat în interes personal sumele de bani provenind de la C., acest lucru a fost reținut în mod irevocabil de către instanța penală, ceea ce constituie o probă ce nu mai poate fi contestată în dosarul ce are ca obiect confiscarea administrativă.

Faptul că această utilizare a sumelor de bani în interes personal nu a fost legată de nicio infracțiune prevăzută de legea penală nu poate sta la baza închiderii prezentului dosar cu privire la anumite sume de bani a căror confiscare se solicită.

Totodată, se subliniază în recurs, că prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către intimat, reținând faptul că relevante sunt considerentele dezvoltate la filele x din Decizia nr. 587/A din data de 15 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2007*. instanța penala stabilind că intimatul A. a primit aceste sume, fără însă a se putea stabili scopul special impus de legea penală pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Rezultă faptul că, în analiza excepției și pentru pronunțarea privind această excepție, instanța de fond retine faptul că intimatul a primit aceste sume de bani, ca fiind persoana împuternicită să utilizeze sumele aflate în conturile bancare ale firmei D., dar că nu a fost demonstrată săvârșirea infracțiunii de luare de mită, dar ulterior, în analiza fondului cauzei revine și reține că nu s-a dovedit însușirea banilor de către intimatul A.

Se mai precizează că, în procedura de fată, instanța de fond a fost învestită cu Ordonanța Comisiei de Cercetare a Averilor de a dispune confiscarea diferenței nejustificate din averea intimatului, procedura fiind una administrativă, desfășurată în baza prevederilor Legii nr. 115/1996. spre deosebire de temeiul de drept care a stat la baza cercetării penale, respectiv infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. și Legea nr. 78/2000.

Totodată, în cadrul procedurii de față, instanța este chemată să se pronunțe cu privire la caracterul justificat sau nejustificat al dobândirii averii de către intimat, în timp ce analiza instanței penale s-a limitat la analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită, aspecte ce nu au nicio relevantă în prezenta cauză.

Recurenta mai susține că, în procesul de evaluare a averii, procedura efectuată de Comisie nu are la bază o analiză a încălcării legii penale, ci are la bază o analiză a veniturilor licite pe care persoana cercetată le-a avut, respectiv a averii obținute pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice.

Din perspectiva legislației privind confiscarea administrativă, existența uneia din aceste căi nu se exclude automat una pe cealaltă, având în vedere interesul și intenția legiuitorului ca sumele săvârșirea unei, infracțiuni să fie confiscate, precum și făptui că nejustificarea averii din veniturile licite să ducă la confiscarea diferenței nejustificate pe cale administrativă.

Astfel, soluția dată în dosarul penal, nu poate avea nicio influentă asupra acțiunii de control a modului de dobândire a averii de către intimatul A. și implicit nici asupra soluției pe care urmează să o dispună Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel sau asupra soluției pe care instanța de fond urmează să o pronunțe, așa cum în mod greșit instanța de fond a reținut prin sentința atacată.

Consideră recurenta că, în prezenta cauză, nu poate fi pusă în discuție încălcarea prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care precizează că: nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat motivat de faptul că prezenta cauză nu este o cauză penală, nu se analizează încălcări ale legii penale, iar intimatul nu va fi pedepsit penal pentru săvârșirea vreunei fapte penale.

Din această perspectivă, nu are nicio relevanță în judecarea prezentei cauze faptul că acuzația de săvârșire a infracțiunii de luare de mită reținută față de intimat, în perioada 2002 - 2003. priveau diverse sume de bani până la concurenta sumei de 500.000 USD și 3.594.333 euro.

Deși instanța de fond a reținut legătura dintre cauza penală și prezenta cauză, aceasta, în sentința atacată, consideră că, în prezenta cauză nu este vorba despre o autoritate a statutului care să repună în discuție nevinovăția intimatului pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mita, ci este o cauză de evaluare a averii unei persoane care a ocupat o funcție de demnitate publică.

Astfel, instanța de fond, independent de soluția pronunțată de către instanța penală, ar fi trebuit să efectueze în baza probelor aflate la dosarul cauzei, o evaluare a averii intimatului și să se pronunțe dacă există vreo diferență nejustificată din averea acestuia.

Ca atare, se concluzionează că nu se pot extinde motivele în temeiul cărora instanța penală a pronunțat Decizia nr. 587/A din data de 15 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2007* și asupra prezentului dosar ce are ca obiect sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor în vedere confiscării diferenței nejustificate pentru care legiuitorul prevede expres o cale specială.

3.2 Recursul Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București:

Se susține că hotărârea instanței este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora, ceea ce este supus confiscării de către instanța de judecată este bunul sau cota parte dintr-un bun a cărui proveniență persoana cercetată nu o poate justifica.

Apreciază că instanța a interpretat în mod eronat aceste dispoziții, reținând că, în privința unei părți din sumele cu care fost învestită în vederea confiscării, se impune cu putere de lucru judecat constatarea instanței penale că aceste sume nu au fost însușite de către persoana cercetată, ținând seama de caracterul și scopul diferit al celor două proceduri, una vizând sumele de bani pe care o persoană le dobândește în mod ilicit, ca urmarea a săvârșirii unei infracțiuni, cealaltă sumele intrate în patrimoniul unei persoane dar pe care aceasta nu le poate justifica raportat la veniturile pe care obține în mod legal, potrivit funcției de demnitate publică pe care o deține.

De asemenea, relevant în privința distincției celor două proceduri este standardul probatoriu specific fiecăreia, distincție pe care chiar Curtea a sesizat-o, însă a apreciat că, în condițiile în care mijloacele probatorii administrate în procedura de cercetare a averilor sunt identice cu cele administrate în fața instanței penale, fără a fi administrat alt mijloc de probă, acestea trebuie să primească o interpretare identică.

Susține recurentul că a echivala cele două proceduri din punct de vedere al relevanței probatoriului, prin prisma identității mijloacelor de probă, înseamnă a lipsi de eficiență procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 115/1996, care are un alt scop și alte standarde în privința sarcinii probei.

Astfel, urmare cercetării efectuate în cadrul procedurii penale, guvernată de principul in dubio pro reo, consacrat de disp. art. 4 din C. proc. pen., s-a constatat că, în cauză nu s-a probat mai presus de orice dubiu că sumele pretins a fi primite de către inculpat cu titlu de mită, au ajuns în posesia acestuia, probatoriul administrat nefiind în măsura a înlătura apărările formulate de către inculpat în mod constant, în sensul în care nu ar fi fost beneficiarul sumelor cu care a fost alimentat contul D.

Cu referire la procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 115/1996, sesizând Comisia de Cercetare Averilor din cadrul Curții de Apel București, prin verificările efectuate conform atribuțiilor conferite prin lege, agenția Națională de Integritate a făcut dovada discrepanțelor vădite dintre sumele pe care persoana cercetată era îndreptățită sa le încaseze corespunzător funcțiilor deținute și sumele de bani intrate efectiv în patrimoniul acesteia, înlăturând astfel prezumția de liceitate a averii persoanei cercetate, acesteia din urmă revenindu-i sarcina de a justifica proveniența acestora.

Așa cum s-a reținut de către comisia de cercetare argumentele aduse de către persoana vătămată nu au fost plauzibile, nefiind în măsură să convingă comisia că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția de liceitate, iar în opinia noastră, nici în fața instanței de judecată nu s-a reușit cest lucru, declarațiile martorei B. și interogatoriul pârâtului A., neaducând nici un argument care să poate reținut ca verosimil, așa cum, de altfel, s-a exprimat și Curtea în considerente.

Pe de altă parte, se consideră că, în cuantificarea sumei considerate ca nejustificate, curtea a stabilit în mod eronat și sfera de incidență a autorității de lucru de judecat, preluând argumente izolate ale instanței care a soluționat cauza penală, fără o apreciere în ansamblu a considerentelor deciziei de achitare.

Se susține că, așa cum rezultă din considerentele deciziei penale și cu precădere în modul în care aceste considerente sunt structurate, principala motivare a instanței penale a purtat asupra lipsei unei condiții esențiale pentru întrunirea elementului material al infracțiunii de luare de mită și anume existența unei înțelegeri anterioare primirii sumei de bani și nu asupra realității transferurilor efectuate în contul persoanei cercetate.

Un alt argument pentru a susține că instanța penală nu a clarificat cu putere de lucru judecat situația primirii/însușirii sumelor de bani de către inculpat este modalitatea în care a acesta se exprimă în considerente în privința sumei de 737.769,60 de franci elvețieni - "cel puțin pentru sumele cu privire la care există indicii că au fost cheltuite în interes personal de către inculpat - 737.769, 60 franci elvețieni, conform rulajului de cont bancar aferent G., volum 13 dosar u.p., filele x,reprezentând achiziții de ceasuri, haine, excursii, ar fi putut fi pusă în sarcina inculpatului, infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. de la 1968, numai că, pentru această faptă a intervenit prescripția răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. de la 1968 și art. 124 din același cod, în anul 2010, cel mai târziu."

Apreciază recurenta că, în mod greșit Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a limitat cuantumul sumei apreciate ca nejustificate la suma de 737.769,6 franci elvețieni apreciind că este ținută de considerentele deciziei penale, întrucât sintagma "cel puțin", pe care instanța penală a folosit-o în acest context,nu poate fi interpretată decât în sensul în care, cu privire la restul sumelor de bani este deschisă calea unei alte cercetări, în cadrul unei altei proceduri. Aceasta este și rațiunea suspendării procedurii administrative până la soluționarea cauzei penale, iar nu clasarea acesteia.

De altfel, urmărind raționamentul instanței de contencios administrativ, în suma ce poate fi apreciată ca nejustificată ar trebui incluse și suma de 12.000 euro, folosită de către persoana cercetată pentru plata unui sejur de care a beneficiat, dar și suma de 150.000 USD pe care a aceasta a transferat-o din contul societății D. în contul personal în date de 3 mai 2002, respectiv 28 mai 2002

3.3 Recursul pârâtului A.:

Recurentul pârât și-a structurat recursul pe șapte motive esențiale, dezvoltând fiecare critică cu argumente ample expuse pe larg în recursul său.

Sub un prim aspect, hotărârea a fost criticată din perspectiva respingerii în mod nelegal a excepției prescripției dreptul material la acțiune al ANI de a cerceta averea recurentului, prin raportare la calitatea acestuia de președinte al comisiei de licitații organizată în vederea achiziționării de aparatură medicală de înaltă performanță, aplicând în mod greșit dreptul material incident în cauză - motiv de casare prevăzut în art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Termenul de prescripție de 3 ani (prevăzut de Decretul nr. 167/1958) de la momentul încetării activității a fost depășit. Calitatea de președinte al comisiei de licitații nu este o funcție publică, deci recurentul nu pot constitui subiect pasiv circumstanțiat al cercetării averii de către ANI și de către Comisie în sensul art. 2 (în vigoare la momentul mandatului, dar abrogat în prezent) și al art. 34 din Legea nr. 115/1996.

Susține recurentul că la termenul din data de 13 noiembrie 2017, a depus Note de ședință prin care a susținut că nu a exercitat puterea publică și nici nu a fost funcționar public în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (în continuare "Legea nr. 188/1999") când a îndeplinit funcția de președinte al comisiei de licitație organizată în vederea achiziționării de echipamente medicale de înaltă performanță pentru dotarea unor unități sanitare din rețeaua Direcției Naționale a Penitenciarelor și a Spitalului "Profesor dr. H." aflate în subordinea Ministerului Justiției,.

De asemenea, susține că a invocat în ședință publică, ca în măsura în care instanța de judecată consideră că președintele comisiei de licitație este într-adevăr un funcționar public, dreptul material la acțiune al ANI de a formula cererea de cercetare a averii este prescris, pentru că această funcție a încetat la data de 12 decembrie 2001 (mandatul a avut o durată de 6 luni din data de 19 iunie 2001 și până la data de 12 decembrie 2001).

Actul de constatare al ANI din data de 17 septembrie 2008 și Ordonanța nr. 5 din 8 martie 2017 a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, care l-a validat, au în vedere calitatea recurentului de președinte al comisiei de licitații și nu pe cea de senator, cum a susținut prima instanță.

Se mai arată că a motivat, la termenul din data de 13 noiembrie 2017, diferența de obiect dintre excepția prescripției invocată în fața Comisiei, în cadrul procedurilor din anul 2011 și obiectul excepției invocată în prezentul demers judiciar.

Prin Ordonanța nr. 1 din 11 martie 2011, Comisia a admis excepția prescripției invocată de recurent cu privire la prescrierea dreptului ANI de a cere cercetarea averii, având în vedere că mandatul de senator s-a încheiat la data de 8 decembrie 2004, iar cererea ANI a fost înregistrată la data de 13 decembrie 2007.

Curtea de Apel București a anulat această Ordonanță la data de 15 ianuarie 2013 și a trimis cauza Comisiei spre rejudecare și cercetare, pe motiv că sesizarea DNA s-a efectuat în termen, iar acela este momentul la care se raportează termenul de prescripție.

Or, recurentul a susținut nelegalitatea hotărârii primei instanțe în legătură cu excepția prescripției invocată din două direcții, respectiv președintele de comisie de licitație nu este un funcționar public în sensul Legii nr. 115/1996, iar în al doilea rând, Curtea de Apel București nu a recunoscut diferența de obiect al două excepții deși prima vizează fapte desfășurate în cadrul mandatului de senator (neimputate) și a doua, fapte din perioada exercitării activității de președinte al comisiei de licitație (imputate). Recurentul susține că a fost cercetat de ANI și ulterior, de Comisie în calitate de președinte al comisiei de licitații și nu în calitate de senator.

Pentru a putea proba nelegalitatea soluției privind respingerea excepției prescripției de către Curtea de Apel București, recurentul a făcut trimitere la modificările legislative intervenite în Legile nr. 115/1996, 144/2004 și 176/2010 cu privire la procedura de cercetare a averilor. Analiza acestora conduce la concluzia că noțiunea de funcție publică la care se referă Legea nr. 115/1996 este aceeași cu cea reglementată de Legea nr. 188/1999.

În concret, s-a arătat că prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 în vigoare în anul 2001, funcția publică a fost definită drept "ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.", fiind expres și limitativ enumerate în Anexele aceleiași legi. Funcția de consultant extern în cadrul unei Comisii de evaluare a licitațiilor nu se numără printre acestea.

Recurentul arată că a făcut parte din comisia de licitație în calitate de colaborator extern, iar în această calitate nu a exercitat prerogative de putere publică, nu poate fi cercetat în baza Legii nr. 115/1996 dacă cercetarea se raportează la această calitate.

De asemenea, arată că nu a exercitat calitatea de membru al comisiei de licitație cu caracter de permanență, astfel încât să poată fi asimilat funcționarilor publici în sensul art. 34 din Legea nr. 115/1996, pe perioada mandatului cuprinsă între 19 iunie 2001 - 12 decembrie 2001.

Deși s-ar putea considera că Ordinul Ministrului Justiției privind numirea ca președinte al comisiei ar putea constituit un izvor de drept care să dea naștere unui raport de serviciu, un astfel de raport nu se poate exercita decât pe o perioadă nedeterminată pentru a fi asimilat funcției publice. Or recurentul arată că a ocupat funcția pe o perioadă determinată de 6 luni, deci ipoteza legală nu este îndeplinită.

Prima instanță a aplicat în mod greșit dreptul material cuprins în Legile nr. 115/1996, nr. 144/2007 și nr. 176/2010 coroborate cu Legea nr. 188/1999 și Decretul nr. 167/1958 și a pronunțat o soluție de respingere a excepției prescripției nelegală, fundamentată pe omisiune analizării unei chestiuni foarte importante: lipsa calității de funcționar public cerută de Legea nr. 115/1996 pentru a putea fi inițiate procedurile de cercetare a averii.

Un al doilea motiv de nelegalitate invocat a fost faptul că prima instanță a modificat cadrul procesual inițial în cursul judecății prin încheierile de ședință din data de 13 noiembrie 2017 și 15 ianuarie 2018. ca urmare a unei interpretări și aplicări greșite a dreptului material, cuprins în art. 18 din Legea nr. 115/1996, coroborat cu conținutul Anexei Legii nr. 115/1996.

În acest sens, se susține că recurentul a depus Note de ședință la termenul din data de 15 ianuarie 201812, prin care a solicitat clarificarea cadrului procesual în vederea formulării unor apărări pertinente și coerente prin raportare la acuzațiile ce i se aduc.

Or, contrar celor consemnate în încheierile de ședință din datele de 13 noiembrie 2017 și 15 ianuarie 2018, în cadrul Sentinței recurate, Curtea de Apel București recalifică obiectul sesizării sale ca fiind "dobândirea de către pârât a sumelor de 3.595.333 euro și 500.000 USD, fără ca acestea să se fi modificat pe parcursul desfășurării procedurii"'

Precizează recurentul că ceea ce a susținut a fost faptul că s-a schimbat caracterizarea sumelor din venituri ilicite în cheltuieli, pe calea susținerilor orale făcute în ședință publică, de consilierul juridic al ANI, fără ca instanța să solicite clarificări și să ceară formalizarea acestei schimbări de învestire pentru a se apăra corespunzător (Note de ședință depuse la termenul din 15 ianuarie 2018) a susținut schimbarea încadrării juridice a acestor sume pe parcursul procedurii, ceea ce este diferit de considerentele instanței de judecată.

Nelegalitatea încheierilor de ședință în discuție și a Sentinței recurate decurge tocmai din această modificare continuă a obiectului sesizării sub aspectul încadrării acestor sume propuse spre confiscare într-o categorie clară: sunt considerate venituri ale recurentului, sunt considerate cheltuieli, sunt diferențe nejustificate dintre veniturile sale și cheltuielile efectuate sau au fost considerate bunuri (ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 115/1996 care face o distincție clară între sumele de bani și bunurile persoanei cercetate în măsura în care se discută despre o propunere de confiscare.

A treia critică adusă hotărârii instanței de fond se referă la faptul că au fost aplicate și a interpretate, în mod greșit, normele de drept material cuprinse în art. 18 din Legea nr. 115/1996, art. 562 alin. (4) din C. civ. art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011 și art. 17. art. 65 și art. 67 din Legea nr. 24/2000

Curtea de Apel București a respins apărările recurentului cu privire la abrogarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 odată cu intrarea în vigoare a prevederilor art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011.

Sub acest aspect, recurentul reiterează aspectele invocate în cadrul dezbaterilor asupra fondului în primă instanță având în vedere confuzia creată cu privire la susținerile sale - prin Decizia nr. 22 din 26 septembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ a statuat că art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fost abrogat în mod expres și indirect prin dispozițiile Legii nr. 71/2011, întrucât contravine dispozițiilor C. civ. (art. 1.138).

Nu s-a discutat ipoteza abrogării întregii Legi nr. 115/1996 - ci a art. 18 din Legea nr. 115/1996 - sau a neclarității acesteia, în acest cadru procesual (lipsa de claritate și celelalte nereguli de ordin constituțional fac obiectul sesizării Curții Constituționale).

Prima instanță nu a analizat raționamentul juridic al ÎCCJ privind efectele juridice ale art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011, fapt ce a condus la aplicarea greșită a dreptului material incident în prezenta cauză.

Concret, recurentul susține că art. 18 din Legea nr. 115/1996 a fost abrogat în mod expres și indirect prin dispozițiile art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011, ca urmare a considerentelor reținute de ICCJ în Decizia nr. 22/26 septembrie 2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 947 din 24 noiembrie 2016

În acest context, recurentul a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea principiului ubi eademest ratio, eadem solutio ese debet, dată fiind identitatea de raționament juridic dezvoltat în speța analizată de ICCJ și prezenta cauză,astfel că dezlegarea legală se impune să fie aceeași.

Se arată că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dreptul material, prevăzut de dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

ÎCCJ a statuat în mod expres faptul că "acest text din reglementarea legii de punere în aplicare a C. civ. relevă abrogarea expresă indirectă, care reprezintă o formă a abrogării, ca procedeu de încetare a acțiunii unei norme de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi contrare (lex posterior derogat priori), astfel cum abrogarea a fost constant definită în doctrină.".

Dovada aplicării și interpretării greșite a normelor de drept material este contradicția dintre considerentele Curții de Apel București și cele ale ÎCCJ în legătură cu prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (în continuare "Legea nr. 24/2000").

Prima instanță citează art. 17, art. 65 și art. 67 din Legea nr. 24/2000, fără a motiva de ce le consideră relevante sau a justifica incidența lor în cauză. Totuși, soluția pronunțată ulterior presupusei analize a acestor dispozițiilor este eronată și contrară celei obligatorii erga omnes dictate de ÎCCJ, prin Decizia nr. 22/26 septembrie 2016.

Urmare a interpretării per a contrario a art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 ICCJ a statuat foarte clar că "este posibilă abrogarea unei norme speciale sau cuprinse într-un act normativ special printr-o lege generală ulterioară, dacă există o dispoziție legală expresă în acest sens, fiind aplicabil principiul lex posterior derogat priori, și nu principiul specialia generalibus derogant.

ÎCCJ a clarificat și întinderea abrogării operate în baza art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011:

"Abrogarea nu operează cu privire la alt aspecte reglementate de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (...) și care, în același timp, nu sunt prevăzute de art. 1.138 din C. civ., precum dreptul de administrare al consiliilor locale, obligația comunicării către camera notarilor publici a datelor necesare dezbaterii procedurii succesorale și răspunderea administrativă pentru neîndeplinirea obligației. În privința acestor aspecte, norma continuă să își producă efectele".

Așa fiind, soluția Curții de Apel București ca urmare a interpretării și aplicării dreptului material conținut de Legea nr. 24/2000 este una greșită, care se impune a fi cenzurată de către instanța supremă.

Mai mult, se arată că abrogarea prevăzută de art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011 nu presupune existența unei identității exacte între reglementarea specială și cea a C. civ., astfel cum pretinde Curtea de Apel București.

Situația este identică în prezenta cauză: art. 18 din Legea nr. 115/1996 reprezintă o normă specială care reglementează dreptul curților de apel sesizate de comisiile de cercetare a averilor să dispună confiscarea bunurilor persoanelor cercetate (sau a contravalorii acestora), a căror dobândire nu este justificată. C. civ. reglementează cu caracter general situațiile în care se poate dispune măsura confiscării.

În mod greșit, prima instanță analizează obiectul generic de reglementare al Legii nr. 115/1996 (cercetarea averilor persoane care îndeplinesc funcții publice) și pe cel al art. 562 din C. civ. (stingerea dreptului de proprietate).

Dacă analiza ar trebui condusă precum propune Curtea de Apel București, ÎCCJ ar fi avut în vedere obiectul generic de reglementare al Legii nr. 18/1991 (reglementarea fondului funciar) și pe cel al art. 1.138 din C. civ. (dreptul de a culege o moștenire vacantă), iar soluția în acea cauză ar fi fost diferită. Or instanța supremă a analizat exclusiv suprapunerea legislativă, dând efect voinței ulterioare a legiuitorului - dispozițiile C. civ.

O aplicarea corectă a dreptului material de către prima instanță presupunea să constatate suprapunerea de reglementare dintre prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996 și cele ale art. 562 alin. (4) din C. civ., iar în continuare, să dea efect dispozițiilor art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011.

Recurentul mai arată că nu a susținut că Legea nr. 115/1996 în întregime este abrogată, așa cum a reținut prima instanță, dimpotrivă, a invocat că sunt abrogate exclusiv prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996, care vizează dreptul curților de apel să dispună confiscarea unor bunuri din averea persoanelor cercetate de către comisiile de cercetare a averilor sau a contravalorii acestora.

În pofida considerentelor ICCJ din decizia indicată mai sus, prima instanță face vorbire despre diferențe de ordin terminologic dintre noțiunile de "bun" și "avere", care atrag, conform raționamentului acesteia, incompatibilitate dintre sferele de aplicare a Legii nr. 115/1996 (art. 18) și a C. civ. (art. 562 alin. (4)).

Recurentul susține, însă, că nu există nicio diferență de ordin terminologic între noțiunile cu care operează C. civ. și cele cu care operează Legea nr. 115/1996 în ce privește măsura confiscării - ambele vizează confiscarea de bunuri (în plus, Legea nr. 115/1996 reglementează și posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor).

Voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa un regim juridic unic al anumitor instituții juridice, precum confiscarea bunurilor unor persoane, voință concretizată prin adoptarea C. civ. și abrogarea dispozițiilor contrare acestuia, în baza Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.

Curtea de Apel București a negat intenția legiuitorului cu privire la uniformizarea regimului juridic al confiscării, aplicând în mod eronat, dispoziții legale abrogate.

Mai pretinde recurentul că prima instanță interpretează și aplică în mod greșit noțiunea de "confiscare", ceea ce conduce la o soluție eronată în prezenta cauză. Greșeala flagrantă realizată de Curtea de Apel București este, din punctul de vedere al recurentului, extinderea sferei de aplicare a măsurii confiscării dincolo de sfera infracțiunilor și a contravențiilor.

Rațiunea legiuitorului avută în vedere la redactarea textului art. 562 alin. (4) din C. civ. este ușor de înțeles: s-a urmărit excluderea posibilității dispunerii confiscării în baza unor alte proceduri decât cele urmate în cazul ilicitului penal și contravențional.

În opinia recurentului, faptul că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la constituționalitate Legii nr. 155/1996 nu reprezintă un argument suficient pentru a motiva că art. 230 lit. b

1

), bb) din Legea nr. 71/2011 nu este aplicabil în cazul art. 18 din Legea nr. 115/1996.

Controlul constituțional al prevederilor unei legi presupune analiza conformității acestora cu dispozițiile constituționale. Curtea Constituțională nu poate fi învestită cu constatarea abrogării unui text de lege special, în baza unui text de lege general, aceasta fiind opera judecătorului firesc la speță.

Altfel, instanța competentă să dezlege o asemenea chestiune de drept, dacă aplicarea dispoziției abrogatorii comportă interpretări diferite este înalta Curte de Casație și Justiție. Calea pe care instanța supremă se pronunță este sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța supremă a dispus în această privință prin Decizia nr. 22/26 septembrie 2016, care cuprinde raționamentele ÎCCJ cu privire la problema de drept a operării abrogării indirecte (după intrarea în vigoare a C. civ.) a reglementărilor anterioare devenite contrare noii ordini juridice, având efecte obligatorii erga omnes.

Faptul că un text abrogat a fost aplicat de către o instanță judecătorească, chiar dacă aceea este instanța supremă nu reprezintă un argument în sensul că art. 18 din Legea nr. 115/1996 nu este abrogat. Neidentificarea și nediscutarea problemei de drept într-un caz, nu înlătura soluția corectă în alt dosar.

Se mai arată că soluția constatării abrogării art. 18 din Legea nr. 115/1996 nu atrage denegarea de dreptate din partea unui judecător învestit cu soluționarea unui litigiu cu specificul prezentei cauze.

Așa fiind, dacă la momentul soluționării este în vigoare o dispoziție abrogatorie, judecătorii trebuie să facă aplicarea acesteia, coroborat cu considerentele unor eventuale decizii general obligatorii în legătură cu aceasta.

Un al patrulea motiv de recurs invocat de recurentul pârât se referă la faptul că cererile și susținerile sale au fost consemnate în mod greșit, ceea ce a condus la stabilirea incorectă a limitelor cadrului procesual.

Astfel, se arată că a susținut în repetate rânduri că a fost cercetat de către ANI și ulterior de către Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel București, ca urmare a calității de președinte al comisiei de licitații pentru achiziționarea de aparatură medicală de înaltă performanță, pe care a exercitat-o 6 luni, între 19 iunie 2001 și 12 decembrie 2001.

La momentul la care s-a conturat cercetarea averii recurentului, ANI (prin Actul de constatare din data de 17 septembrie 2007) și ulterior Comisia (prin Ordonanța nr. 5 din 8 martie 2017) au analizat infracțiunile și pretinsa dobândire nejustificată/ilicită a unor sume de bani de către președintele de comisie A..

Aceasta nu este decât o dovadă că, pentru aceleași fapte săvârșite în aceeași calitate s-a continuat demersul judiciar derulat conform procedurii penale, încheiate cu achitarea recurentului.

Ancheta penală a cercetat fapta președintelui comisiei de licitații de luare de mită. S-a considerat că președintele de comisie este funcționar public în sens penal (noțiune mai largă decât cea din dreptul administrativ).

Ancheta pretins administrativă privind cercetarea averii mele are în vedere fapta președintelui comisiei de licitații de însușire a unor sume de bani, în mod nejustificat și folosirea lor în interes personal. S-a considerat că președintele de comisie este, de această dată, funcționar public în sens administrativ, în sensul Legii nr. 188/1999 - aspect criticat anterior.

Or această interpretare atrage incidența motivului de casare prevăzut Ia art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pentru cele dezvoltate în cadrul motivării faptului că președintele de comisie nu a fost un funcționar public în sens administrativ.

Susține recurentul că distincția dintre venituri și avere este extrem de clară, iar în continuare, art. 18 din Legea nr. 115/1996 reglementează dreptul instanței de judecată de a confisca bunurile persoanei cercetate a căror dobândire este nejustificată sau echivalentul în bani al acestora, echivalent care, însă, se stabilește în baza unei expertize care trebuie dispusă de instanța sesizată.

Așa fiind, propunerea de confiscare a ANI, validată de Comisie apare ca excedând cadrului legal reglementat de Legea nr. 115/1996. Organismele administrative menționate au sesizat Curtea de Apel București cu propunerea de confiscare a unor sume de bani, pretins deținute de către recurent.

Astfel cum a arătat, în cursul procesului, regimul acestor sume a fost modificat în sensul în care nu au mai fost considerate venituri ilicite, ci cheltuieli nejustificate.

Recurentul este acuzat și condamnat, în prezent că a utilizat sume de bani în cuantum de 737.769, 60 CHF, în interes personal, fără a justifica proveniența lor, însă acesta susține că nu a dobândit niciun bun în mod ilicit, astfel cum s-a constatat de către chiar instanța de contencios administrativ.

Instanța de judecată consideră că nu s-a putut limita exclusiv la analizarea bunurilor recurentului(astfel cum prevede Legea nr. 115/1996), ci și-a extins analiza și la sumele de bani pe care acesta le-a dobândit sau pe care le-a utilizat în numele și pe seama altei persoane (în speță, defuncta I.).

Mai mult, Curtea de Apel București a considerat că și diferențele nejustificate dintre veniturile Recurentului și pretinsele sale cheltuieli pot face obiectul confiscării, în pofida faptului că Legea nr. 115/1996 prevede în mod expres posibilitatea dispunerii măsurii confiscării în ce privește bunurile dobândite ilicit/a contravalorii lor.

De asemenea, prima instanță a interpretat în mod eronat art. 31 din C. civ. care reglementează definiția legală a patrimoniului, aplicând, pe cale de consecință legea în mod incorect.

În mod greșit, sumele de bani în discuție au fost considerate cheltuieli nejustificate ale sale/diferențe nejustificate dintre veniturile dobândite de acesta și cheltuielile efectuate/sume dobândite în mod nejustificat. Acestea au aparținut în integralitate defunctei I.

Se mai susține că prima instanță a luat act de faptul că ANI nu a contestat balanța existentă între veniturile și cheltuielile mele - această chestiune este consemnată în încheierea de ședință din data de 13 noiembrie 2017, însă, în pofida acestui fapt, prima instanță a recalificat, în cuprinsul Sentinței recurate suma de 737.769.60 CHF în "sume dobândite nejustificat" de recurent, deci în venituri ilicite, fără vreo motivare.

Pe de altă parte, dacă instanța face referire la o diferență între venituri și cheltuieli, atunci analizează balanța plăților unei persoane și revine la una dintre încadrările de pe parcursul demersului judiciar - sumele propuse spre confiscare reprezintă, de fapt, diferența nejustificată dintre veniturile obținute de recurent și cheltuielile efectuate.

Înalta Curte de Casație și Justiție poate observa cu ușurință faptul că prima instanță nu a procedat la calificarea obiectului sesizării într-o anumită categorie, pentru ca ulterior, să poată realiza o aplicare legală a dreptului material.

Un al cincilea motiv de recurs este cel potrivit căruia Curtea de Apel București a încălcat în mod flagrant autoritatea de lucru judecat, fiind incidente prev. art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În această privință se arată că prima instanță își fundamentează soluția de admitere în parte a sesizării ANI/a Comisiei exclusiv pe o interpretare abuzivă și pe distorsionarea considerentelor instanței penale.

Curtea de Apel București motivează soluția dată, fundamentându-se în mod abuziv și cu profundă rea-credință pe interpretări trunchiate, susceptibile de a distorsiona realitatea juridică creată prin Decizia penală de achitare nr. 587/A din 15 aprilie 2015.

Recurentul arată că instanța penală nu a reținut că ar fi cheltuit aceste sume de bani în interes propriu. Având în vedere că instanța civilă și organele administrative care au sesizat-o nu au administrat alte probe în afară de cele deja administrate de către organele penale și instanța penală, soluția primei instanțe încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

Se arată că prima instanță analizează considerentele Deciziei penale nr. 587/A din 15 aprilie 2015 și constată că aceasta nu a statuat în sensul însușirii de către recurent a sumei de bani cu privire la care Curtea de Ap