ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 190 din 8 noiembrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei, în baza art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.

A fost respinsă cererea Parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului din ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. în ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) C. pen.

Au fost respinse cererile formulate de către părțile civile B., Serviciul de Ambulanță Sălaj și Spitalul Județean de Urgență Sălaj.

S-a constatat că persoana vătămată C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A., posesor al permisului de conducere valabil pentru categoriile A, B, C, BE, CE de autovehicule, conducea, în data de 14.10.2014, în jurul orei 21:15, autoturismul marca "D." cu nr. de înmatriculare x, aparținând S.C. "E." S.R.L. pe raza localității Boghiș, respectiv pe DJ 191 D, pe sensul de mers spre Valcău de Jos. Ajuns în dreptul imobilului cu nr. x, la km 6+750, inculpatul s-a angajat într-o manevră de depășire a autoturismului care rula în fața lui, cu nr. de înmatriculare x, condus de martora F., și în timpul acestei manevre a accidentat partea vătămată G. care se deplasa în calitate de pieton pe partea stângă a drumului în același sens de mers ca și autoturismul condus de inculpat.

În urma impactului cu partea vătămată G., acesta a fost preluat pe capota mașinii conduse de inculpat, apoi pe parbriz, după care a căzut în șanțul de la marginea din stânga a drumului.

La fața locului au sosit două echipaje, SMURD și Ambulanța, care au resuscitat partea vătămată. Din cauza leziunilor grave, partea vătămată G. a fost transportat cu ambulanța la Spitalul Orășenesc Șimleu Silvaniei, apoi la Spitalul Județean de Urgență Zalău, unde, în dimineața zilei de 15.10.2014, în jurul orelor 01:45, a decedat.

Din Raportul de expertiză medico-legală nr. x din 16.10.2014 al Serviciului Județean de Medicină Legală Zalău-Sălaj, a rezultat că moartea părții vătămate G. a fost violentă și s-a datorat hemoragiei, contuziei și dilacerării meningo-cerebrale. Leziunile s-au putut produce în cadrul unui accident rutier în condițiile stabilite de anchetă.

Inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest marca "Drager" seria x, rezultatul fiind 0,00 ml/L.

În continuare, în sentință, au fost prezentate declarațiile inculpatului A. și ale martorilor F., H. și I., precum și concluziile raportului de expertiză tehnică auto judiciară întocmit de expertul desemnat J.

Prima instanță a constatat că organul de urmărire penală a apreciat că, inculpatul, prin fapta de a angaja autovehiculul condus în depășire, având drept consecință decesul persoanei vătămate, a încălcat normele rutiere prevăzute de dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private.

Conform art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, vehiculele, atunci când circulă pe drumurile publice, trebuie conduse pe partea dreaptă a drumului public în sensul de circulație, cât mai aproape de marginea părții carosabile, cu respectarea semnificației semnalizării rutiere și a regulilor de circulație.

Instanța de fond a reținut că aceste două articole din Codul rutier sunt de interpretare și recomandare generală, stabilind un cadru general în care subiectul să uzeze de anumite drepturi, ori stabilesc anumite drepturi, interese, capacități și competențe. Prin urmare, a constatat că, în speță, trebuie analizate prevederile legale referitoare la "depășire" respectiv:

- prevederile art. 45 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 195/2002, conform cărora "conducătorul vehiculului care se angajează în depășire trebuie să se asigure că vehiculul care circulă în fața sau în spatele lui nu a inițiat o asemenea manevră. Atunci când prin manevra de depășire se trece peste axa care separă sensurile de circulație, conducătorii de vehicule trebuie să se asigure că din sens opus nu se apropie un vehicul și că dispun de spațiu suficient pentru a reintra pe banda inițială, unde au obligația să revină după efectuarea manevrei de depășire"

- prevederile art. 120 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002, conform cărora "Se interzice depășirea vehiculelor:

a) în intersecții cu circulația nedirijată;

b) în apropierea vârfurilor de rampă, când vizibilitatea este redusă sub 50 m;

c) în curbe și în orice alte locuri unde vizibilitatea este redusă sub 50 m;

d) pe pasaje denivelate, pe poduri, sub poduri și în tuneluri. Prin excepție, pot fi depășite în aceste locuri vehiculele cu tracțiune animală, motocicletele fără ataș, mopedele și bicicletele, dacă vizibilitatea asupra drumului este asigurată pe o distanță mai mare de 20 m, iar lățimea drumului este de cel puțin 7 m;

e) pe trecerile pentru pietoni semnalizate prin indicatoare și marcaje;

f) pe trecerile la nivel cu calea ferată curentă și la mai puțin de 50 m înainte de acestea;

g) în dreptul stației pentru tramvai, atunci când acesta este oprit, iar stația nu este prevăzută cu refugiu pentru pietoni;

h) în zona de acțiune a indicatorului Depășirea interzisă;

i) când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spațiul de interzicere;

j) când din sens opus se apropie un alt vehicul, iar conducătorul acestuia este obligat să efectueze manevre de evitare a coliziunii;

k) pe sectorul de drum unde s-a format o coloană de vehicule în așteptare, dacă prin aceasta se intră pe sensul opus de circulație.

(2) Se interzice depășirea coloanei oficiale."

Examinând dispozițiile anterior menționate, instanța de fond a reținut că, din probele administrate nu rezultă că inculpatul, în calitate de conducător auto, ar fi încălcat vreuna din prevederile legale referitoare la efectuarea manevrei de depășire.

Referitor la obligațiile victimei în calitate de pieton, instanța a avut în vedere prevederile art. 1 și art. 166 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002 și anume:

- participanții la trafic sunt obligați să respecte regulile de circulație și semnificația mijloacelor de semnalizare rutieră, precum și celelalte dispoziții din prezentul regulament.

- pe timp de noapte, pietonul sau persoana asimilată acestuia, care circulă pe partea carosabilă a drumului, care nu este prevăzut cu trotuar sau acostamente, trebuie să aibă aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent-reflectorizante sau să poarte o sursă de lumină, vizibilă din ambele sensuri.

De asemenea, conform art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002: 1) Pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția lor de mers. Când și acostamentul lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părții carosabile, în direcția lor de mers. (2) Pietonii au prioritate de trecere față de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajați în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate și semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor. (3) Traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate și semnalizate corespunzător, iar în lipsa acestora, în localități, pe la colțul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei și pentru ceilalți participanți la trafic. (4) Pietonii surprinși și accidentați ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roșie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligații stabilite de normele rutiere, poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condițiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulația prin acel sector.

În continuare, în sentința instanței de fond s-a reținut că, deși din cuprinsul Raportului de expertiză medico-legală nr. x din 16.10.2014 al Serviciului Județean de Medicină Legală Zalău - Sălaj rezultă că victima G. avea o alcoolemie de 1,95 g‰, organul de urmărire penală nu a făcut nicio mențiune în rechizitoriu cu privire la alcoolemia victimei. De asemenea, s-a subliniat că și martorul H. a menționat că, în jurul orelor 21:00, l-a văzut pe G. clătinându-se, părând a fi sub influența băuturilor alcoolice.

Astfel, instanța de fond a constatat că, din fișa medicală nr. x UPU-SMURD Spitalul Județeana de Urgență Zalău, rezultă că victima G. a fost adusă de ambulanța la ora 00:22 de la CPU Șimleu-Silvaniei, în urma unui accident rutier, în stare generala alterată, în comă, iar în urma examenului toxicologic, efectuat, în mod evident, ulterior orei 00:22, deci la mai mult de trei ore de la momentul producerii accidentului, victima avea o alcoolemie de 1,95 g‰.

Totodată, s-a reținut că, potrivit Hotărârii nr. 2/18.09.2015 emisă de Consiliul Superior de Medicină Legală - Institutul Național de Medicină Legală "M. Minovici" București, în situația în care, cu certă motivație medicală, a fost prelevată numai o singură mostră de sânge, pornindu-se de la premisa rezonabilă că alcoolul se află în faza de eliminare la momentul prelevării mostrei biologice de sânge, luându-se în calcul o rată de scădere a alcoolemiei cu 0,15 g%, cu limitele cuprinse între 0,12 - 0,20 g%, sub rezerva cunoașterii ratei individuale de metabolizare a alcoolului în organismul persoanei respective, se va efectua expertiza medico-legală vizând estimarea retroactivă, valoarea alcoolemiei astfel obținute neputând fi mai mică decât cea a alcoolemiei stabilite prin analiza toxicologică.

Având în vedere acest element, instanța de fond a constatat că alcoolemia victimei la momentul producerii accidentului era de cel puțin 2,5 g‰, or în aceste circumstanțe, victima nu putea să aibă un comportament conform cu normele legale, ci, în mod cert, aceasta și-a pus în pericol viața, deoarece în condițiile unei vizibilități reduse (victima era îmbrăcată în haine de culoare închisă), este imposibil pentru un conducător auto să prevadă comportamentul unei persoane aflate într-o avansată stare de ebrietate.

De asemenea, s-a reținut că, din concluziile Raportului de expertiză criminalistică nr. 140/20.09.2017, întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj rezultă următoarele:

- viteza probabilă a autoturismului D., din momentul impactului, a fost de 55 km/h; în lipsa urmelor de frânare sau a cunoașterii regimului de deplasare al autovehiculului în faza anterioară coliziunii nu se poate determina viteza inițială de deplasare a autoturismului D. (din momentul declanșării stării de pericol iminent);

- în planul longitudinal al drumului, impactul a avut loc la o distanță de cca 14,2 m anterior punctului de reper, distanța măsurată pe direcția Valcău de Jos - Boghiș;

- în planul transversal al drumului, impactul a avut loc pe banda de deplasare Valcău de Jos - Boghiș, la o distanță de cca 0,65 m față de limita parții carosabile aferente acestei benzi de deplasare;

- din dispunerea leziunilor victimei expertul a conchis, cu probabilitate, că în momentul impactului, victima se afla cu fața îndreptată înspre autoturismul D., care se deplasa în sensul de mers Boghiș - Valcău de Jos, fără a se putea preciza însă dacă numitul G. se afla în mișcare sau în repaus.

- în condițiile date, inculpatul A. nu putea evita producerea accidentului;

- inculpatul A. putea preveni producerea evenimentului rutier dacă, înainte de a se angaja în depășire, s-ar fi asigurat că poziția și modul de deplasare al celorlalți participanți la trafic permit efectuarea acestei manevre în condiții de siguranță;

- victima G., aflat sub influența băuturilor alcoolice, putea preveni producerea accidentului dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă, în condițiile existenței, la marginea acesteia, a unui trotuar.

- accidentul s-a produs atât din cauza deplasării numitului G., pe partea carosabilă a drumului public, în condițiile existenței, la marginea acestuia, a unui trotuar, cât și din cauza angajării în depășire a numitului A. cu o viteză neadaptată condițiilor de drum și fără a se asigura că această manevră nu reprezintă un pericol pentru participanții la trafic.

În continuare, analizând fotografiile comparative privind viteza de impact, fig. 6 - 13 de la dosar, instanța a constatat că deformările produse în caroseria autoturismului condus de către inculpat sunt mai asemănătoare cu cele din figura 9 din raportul de expertiză, nicidecum cu cele din figura 11 reținute de expert, deoarece:

- autoturismul din figura 11 prezintă avarii pe mijlocul capotei, spre deosebire de autoturismul condus de către inculpat, care are avarii pe partea stângă, parte pe care a fost lovită și victima;

- urma de impact de pe parbrizul autoturismului condus de inculpat seamănă mai mult cu cea de pe autoturismul din fig. 9, celelalte urme de impact de pe parbrize din fig. 10 - 13 fiind mult mai mari.

Așadar, întrucât există dubii cu privire la viteza cu are a circulat autoturismul condus de către inculpat, instanța a considerat că aceasta trebuie interpretată în favoarea inculpatului și astfel, a reținut că, probabil, viteza cu care a circulat autovehiculul condus de inculpat, prin comparație cu autoturismul din fig. 9, a fost de 46 - 47 km/h.

Referitor la vizibilitatea victimei, instanța a constatat că, potrivit celor susținute de expert, inculpatul nu a observat victima pentru că nu a existat nicio urmă de frânare, fiind posibil ca victimă, în principiu, să fi circulat pe acostament, însă din cauza mersului dezechilibrat ca urmare a stării avansate de ebrietate în care se afla, să fi ajuns pe carosabil, motiv pentru care se poate reține că starea de pericol, care a condus în final la decesul victimei, a fost declanșată de comportamentul acesteia.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că doar culpa exclusivă a victimei este dovedită în producerea accidentului rutier, aceasta încălcând prevederile art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât:

- victima se afla în stare avansată de ebrietate,

- victima circula pe carosabil,

- victima nu avea aplicate pe îmbrăcăminte accesorii fluorescent-reflectorizante, nu purta o sursă de lumină, vizibilă din ambele sensuri,

- victima era îmbrăcată în articole vestimentare de culoare închisă (maro).

Față de considerentele sus-menționate, având în vedere că inculpatul nu putea să evite impactul cu victima în timpul manevrei de depășire, din cauza comportamentului acesteia, instanța de fond a constatat lipsa vinovăției inculpatului, sens în care, a dispus achitarea acestuia.

În ceea ce privește latura civilă, având în vedere că achitarea inculpatului s-a dispus pentru lipsa de vinovăție, instanța de fond a respins cererile formulate de către părțile civile B., Serviciul de Ambulanță Sălaj și Spitalul Județean de Urgență Sălaj, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina inculpatului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și partea civilă B.

Prin Decizia nr. 367/A din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei și partea civilă B. (cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat K. - Șimleu Silvaniei, str. x, jud. Sălaj) împotriva Sentinței penale nr. 190 din 08 noiembrie 2017 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, care a fost desființată în întregime și, pronunțând o nouă hotărâre:

A fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) C. pen. și art. 76 C. pen.

În baza art. 91 - 92 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Sălaj la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile, la Primăria comunei Valcău de Jos, jud. Sălaj sau Primăria orașului Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj.

S-a dispus ca supravegherea executării obligațiilor și măsurilor stabilite de instanță să se facă de către Serviciul de Probațiune Sălaj, căruia i se vor comunica datele prevăzute la art. 93 alin. (1) C. pen., mai sus menționate.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii (săvârșirea unei noi infracțiuni, nerespectarea cu rea credință a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligațiilor impuse de instanță - pe parcursul termenului de supraveghere).

În baza art. 397 și art. 25 C. proc. pen. s-au admis, în parte, acțiunile civile formulate de părțile civile B., Spitalul Județean de Urgență Zalău și Serviciul de Ambulanță Sălaj și, în consecință, a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. L. S.A., prin lichidator M. să plătească:

- părții civile B., despăgubiri civile, cu titlu de daune morale în sumă de 5000 euro - echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății;

- părții civile Spitalul Județean de Urgență Zalău - suma de 530,26 RON cu dobânda legală de la data externării victimei G. - 15.10.2014 și până la data plății efective;

- părții civile Serviciul de Ambulanță Sălaj - suma de 533,5 RON.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească 2000 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului, la fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a constatat, în esență, că instanța de fond a reținut o stare de fapt corectă, însă a interpretat într-o manieră aparte probatoriul administrat și dispozițiile legale incidente în materie.

Astfel, instanța de apel a reținut, în acord cu judecătoria, că inculpatul A., în data de 14.10.2014, în jurul orelor 21:15, a condus pe drumul public DJ 191 D pe raza localității Bochiș spre Valcău de Jos. În dreptul imobilului cu nr. x s-a angajat în depășirea autoturismului care rula în fața sa cu număr de înmatriculare x condus de către martora F., iar în timpul acestei manevre a accidentat victima G. care se deplasa ca pieton pe partea stângă a drumului în același sens de mers ca și autoturismul condus de inculpat. În urma acestui impact victima a fost preluată pe capota mașinii inculpatului, apoi pe parbriz, fiind apoi proiectată în șanțul din marginea stângă a drumului.

De asemenea, curtea de apel a observat că inculpatul A. nu a contestat esențial această stare de fapt, ci a încercat să acrediteze ideea că victima s-a dezechilibrat în fața autoturismului pe care îl conducea și astfel nu a reușit să evite impactul dintre partea stângă a mașinii și corpul victimei. În același sens, inculpatul a mai arătat că a oprit mașina la o oarecare distanță, însă nu a observat victima, a efectuat apoi o manevră de mers cu spatele și abia atunci a văzut victima care era cu capul înspre drum și picioarele în șanț.

Curtea de apel a reținut că susținerile inculpatului potrivit cărora a oprit mai departe de locul accidentului și apoi a mers cu spatele, sunt confirmate de martorul H. care era în apropierea locului unde s-a produs accidentul, respectiv pe podul din fața casei cu nr. x din Boghiș. Acest martor a relatat că a observat victima care era ciurdarul satului clătinându-se și părând a fi sub influența băuturilor alcoolice, a auzit o bufnitură, iar, apoi, l-a observat pe inculpat care mergea cu spatele căutând o persoană pe care o lovise cu mașina. De asemenea, a susținut că l-a ajutat pe inculpat să găsească această persoană care se afla în șanț, pe lungimea acestuia și că l-a ajutat pe inculpat să scoată victima din șanț. Totodată, martorul a relatat că trotuarul era finalizat doar până în dreptul imobilului cu nr. x.

În continuare, instanța de apel a constatat că poziția victimei în șanț reiese și din declarația martorului I. care a și văzut cum inculpatul și martorul H. au scos victima din șanț și au poziționat-o cu picioarele în șanț și capul spre drum.

De asemenea, s-a subliniat că martora F., conducătoarea autoturismului depășit de inculpat, nu a observat victima deplasându-se pe marginea drumului și a constatat că iluminatul public funcționa.

Așadar, Curtea de Apel Cluj a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine următoarele aspecte:

- în seara de 14.10.2014 iluminatul public pe raza localității Boghiș funcționa;

- victima se deplasa pe marginea drumului public în același sens de mers ca și mașina inculpatului;

- victima avea un mers specific persoanelor aflate sub influența băuturilor alcoolice. La 3 ore de la producerea evenimentului rutier alcoolemia acesteia era de 1,95 g/l;

- victima era îmbrăcată cu haine de culoare închisă;

- victima nu s-a dezechilibrat anterior impactului cu autoturismul inculpatului - aspect ce rezultă din avariile prezentate de mașină;

- după impact victima a fost mutată din șanțul în care căzuse de către inculpat și martorul H.;

- în dreptul imobilului cu nr. x nu exista trotuar, contrar celor susținute prin adresa emisă de Primărie, însă conform celor reținute în procesul-verbal de cercetare la fața locului, fila x și schița aferentă;

- inculpatul a efectuat manevra de depășire fără a-și lua toate măsurile necesare pentru a putea să o desfășoare în condiții de siguranță pentru toți participanții la trafic.

În continuare, s-a observat că, în prezenta cauză au fost efectuate două lucrări tehnice de specialitate, respectiv expertize.

În prima dintre acestea, întocmită de către expert J. în faza de urmărire penală s-a concluzionat că victima, circulând în direcția în care circulă autoturismul, a fost lovită în partea posterioară a membrului inferior stâng - care probabil era membrul de sprijin - de partea frontală a autoturismului.

Astfel, în situația în care, în momentul impactului, victima s-ar fi dezechilibrat, autoturismul ar fi trebuit să prezinte deformații perpendiculare pe direcția sa de deplasare și nu pe direcția longitudinală a acestuia.

De asemenea, s-a apreciat că nu se confirmă, din punct de vedere tehnic, nici ipoteza în care, în momentul impactului, victima ar fi circulat pe o direcție perpendiculară pe direcția de deplasare a autoturismului, deoarece în acest caz victima trebuia să prezinte cel puțin fracturi la nivelul membrului inferior drept, respectiv fractură de tibie și peroneu.

Mai mult, s-a observat că, din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de organele de poliție rutieră rezultă că pe carosabil nu au fost identificate urme de frânare provenite de la autoturismul implicat în accident.

Așadar, s-a subliniat că spațiul pe care a fost acționat sistemul de frânare nu este cunoscut și, în consecință, viteza cu care circula autoturismul înainte de apariția stării de pericol nu se poate determina prin calcul din lipsa elementelor necesare. În acest sens, s-a mai arătat că, din probele testimoniale existente la dosarul cauzei, respectiv declarația conducătorului autoturismului implicat în accident, rezultă că, după impactul cu victima, a oprit autoturismul, după care, pentru a vedea ce s-a întâmplat, a manevrat autoturismul cu spatele, situație în care, în cadrul expertizei, nu se poate stabili din calcul, spațiul parcurs de autovehiculul în stare frânată din momentul impactului cu victima și până la oprire.

Prin urmare, s-a constatat că nu se poate determina, prin calcul, viteza autoturismului implicat în accident în momentul impactului cu victima.

În continuare, comparând leziunile victimei și avariile autoturismului, rezultate din probele existente la dosarul cauzei, s-a menționat că poziția victimei față de autoturism în momentul impactului nu putea să fie decât cea verticală, deoarece pe corpul victimei, în Raportul de constatare medico-legală, nu au fost identificate urme specifice de comprimare prin călcare.

Așadar, în condițiile în care s-a produs accidentul viteza maximă la care acesta putea fi evitat de către conducătorul auto prin frânare, era de circa 46 km/h.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că accidentul putea fi evitat de către conducătorul auto prin frânare, dacă acesta circula cu o viteză mai mică de 46 km/h.

În continuare, s-a observat că, în Secțiunea a III-a din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, la capitolul Reguli pentru alți participanți la trafic, art. 72 alin. (1) prevede: pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului în direcția lor de mers. Când și acostamentul lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părții carosabile în direcția lor de mers.

Având în vedere cele de mai sus, și coroborat cu faptul că victima G., în momentul impactului, circula pe partea carosabilă, instanța de apel a apreciat că accidentul putea fi evitat și de către aceasta dacă respecta prevederile Codului Rutier privind circulația pietonilor.

Examinând ceea ce-a doua expertiză (nr. 140/20 septembrie 2017 întocmită de către N. Cluj), curtea de apel a constatat că în aceasta s-au reținut următoarele:

- viteza probabilă a autoturismului D., din momentul impactului, a fost de 55 km/h;

- numitul A. putea preveni producerea evenimentului rutier dacă, înainte de a se angaja în depășire, s-ar fi asigurat că poziția și modul de deplasare al celorlalți participanți la trafic permit efectuarea acestei manevre în condiții de siguranță;

- numitul G., aflat sub influența băuturilor alcoolice, putea preveni producerea accidentului dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă;

- accidentul s-a produs atât din cauza deplasării numitului G. pe partea carosabilă a drumului public, cât și din cauza angajării în depășire a numitului A., cu o viteză neadaptată condițiilor de drum și fără a se asigura că această manevră nu prezintă un pericol pentru participanții la trafic.

În aceste condiții, s-a apreciat este lipsită de relevanță penală viteza deplasării autovehiculului condus de inculpat în momentul impactului.

În continuare, instanța de apel a reținut că inculpatului A. i se impută nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează condițiile în care poate fi efectuată manevra de depășire, respectiv prevederile art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că este cel puțin superficială modalitatea în care instanța fondului a stabilit viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul impactului, comparând doar fotografiile din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de N. și alegând să ignore celelalte argumente științifice care au stat la baza emiterii concluziilor.

În acest sens, s-a subliniat că, existența unor eventuale dubii cu privire la viteza autoturismului condus de inculpat - ceea ce nu este cazul - nu echivalează cu înlăturarea culpei inculpatului în producerea evenimentului rutier.

Astfel, instanța de apel a constatat că se poate vorbi despre inexistența culpei doar în situația reglementată de art. 13 C. pen., respectiv dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege, respectiv de art. 19 - 22 C. pen., sau vreuna dintre cauzele de neimputabilitate reglementate în art. 24 - 31 C. pen.

În hotărârea atacată s-a reținut, în continuare, că fapta inculpatului A. a fost comisă din culpă cu prevedere prevăzută de art. 16 alin. (4) C. pen., conform căruia o faptă este săvârșită din culpa cu prevedere când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce.

De asemenea, s-a arătat că, pentru existența culpei cu prevedere trebuie să fie întrunite două condiții:

- făptuitorul să fi prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activității desfășurate, rezultat pe care să nu îl fi acceptat;

- făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.

Totodată, s-a subliniat că, specific culpei cu previziune este faptul că autorul se bazează pe anumite împrejurări reale, obiective, apreciate de acestea ca fiind suficiente pentru ca rezultatul să nu se producă, chiar dacă la o analiză obiectivă ele se dovedesc insuficiente.

Astfel, s-a reținut că, în situația concretă dedusă judecății, inculpatul s-a bazat pe calitățile sale de conducător auto, pe cunoașterea zonei respective pe care circula în mod regulat și pe faptul că nu conducea cu viteză prea mare, aprecieri care, însă, s-au dovedit eronate.

Deopotrivă, s-a constatată că, în speță, nu au fost identificate cauze de neimputabilitate sau justificative.

Raportat la considerentele expuse, instanța de apel a apreciat că, din coroborarea judicioasă a întregului material probator administrat în cursul procesului penal, reiese starea de fapt descrisă anterior, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Pentru aceste considerente s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an și 4 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor, circumstanțele concrete de comitere a faptei, culpa concurentă a victimei care, deplasându-se pe partea carosabilă, în avansată stare de ebrietate și îmbrăcat necorespunzător, a încălcat prevederile art. 166 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, urmarea produsă, conduita procesuală a inculpatului care nu și-a asumat niciun moment responsabilitatea acțiunilor sale, lipsa antecedentelor penale.

De asemenea, constatând că sunt întrunite toate cerințele art. 91 C. pen. și apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia, s-a dispus suspendarea sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a constatat că sunt îndeplinite toate cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, 1357, 1371 și 1381 și următoarele C. civ.

Astfel, conform acestor dispoziții legale, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare.

Or, în cauza dedusă judecății, s-a constatat că există o acțiune ilicită comisă cu vinovăție de către inculpat, care a cauzat părților civile un prejudiciu material sau moral care nu a fost reparat până în acest moment.

De asemenea, după cum s-a precizat și anterior, instanța de apel a reținut culpa concurentă a victimei în proporție de 50%.

Raportat, așadar, la acest grad de culpă și având în vedere și prevederile art. 1371 C. pen. au fost admise în parte acțiunile civile formulate de către Spitalul Județean de Urgență Zalău și Serviciul de Ambulanță Sălaj.

În cauză, s-a mai constituit parte civilă și B., concubina victimei G., solicitând obligarea inculpatului la plata daunelor morale destinate să acopere suferința psihică cauzată de pierderea intempestivă a unei persoane dragi.

Curtea de apel a apreciat că decesul victimei cu care partea civilă B. a conviețuit o perioadă lungă de timp, fiind de notorietate relația lor, conform dispozițiilor martorilor, și sentimentele de afectivitate dintre cei doi, a fost de natură să-i provocate părții civile B. o reală suferință și o vădită stare de disconfort psihic care poate fi acoperită echitabil prin plata sumei de 5000 euro/echivalent în RON la data plății.

Totodată, partea responsabilă civilmente S.C. L. S.A. prin lichidator M. București a fost obligată la plata despăgubirilor stabilite prin prezenta decizie.

Împotriva hotărârii curții de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales O., la data de 15 mai 2018.

În cererea de recurs în casație, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În esență, a susținut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, a arătat că dispozițiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care statuează că "participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private" sunt de recomandare. Or, spre deosebire de normele prohibitive, normele de recomandare sunt acele norme care, fără a obliga sau a interzice săvârșirea unei acțiuni, stabilesc un cadru general în care subiectul să uzeze de anumite drepturi, ori stabilesc anumite drepturi, interese, capacități și competențe.

De asemenea, a precizat că acest caracter de normă permisivă reiese cu claritate din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 99 - 102, respectiv art. 105 din O.U.G. nr. 195/2002 care reglementează contravențiile, textul art. 35 alin. (1) neregăsindu-se printre situațiile reglementate.

În opinia apărării, încălcarea unei atare dispoziții nu este aptă să atragă nici măcar răspunderea contravențională, neputând, în niciun caz, să aibă valențe penale. Aceasta întrucât, din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală, ori o astfel de situație nu se justifică în speță.

În ceea ce privește încălcarea art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit căruia "vehiculele și animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulație, cât mai aproape de marginea părții carosabile, cu respectarea semnificației semnalizării rutiere și a regulilor de circulație", apărarea a susținut că această normă are caracter general. Astfel, s-a subliniat că, în niciun moment, procurorul de caz nu a invocat că inculpatul s-ar fi angajat într-o depășire neregulamentară. Prin urmare, în opinia apărării, în aceste condiții, apare ca fiind evident faptul că, odată inițiată manevra de depășire, permisă de altfel pe acel sector de drum, autoturismul condus de către inculpatul A. nu avea cum să rămână pe partea dreaptă a drumului public, cât mai aproape de marginea părții carosabile.

În continuare, apărarea a subliniat că instanța nu a fost învestită cu o faptă de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite activități, prin raportare la dispozițiile art. 118 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 referitoare la manevra de depășire. Astfel, apărarea a precizat că, prin actul de sesizare, inculpatului A. i se impută exclusiv încălcarea normelor rutiere prevăzute de dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. În acest context, apărarea a apreciat că extinderea acuzației în raport de o altă stare de fapt și de drept, abia în calea de atac, reprezintă o depășire a limitelor și obiectului judecății. În acest sens, apărarea a susținut că, în accepțiunea art. 371 C. proc. pen., prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înțelege simpla referire la o anumită faptă menționată în succesiunea activităților inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce efecte juridice, și anume de a învesti instanța, o atare condiție neputând fi îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată prin rechizitoriu este însoțită de precizarea încadrării ei juridice și de dispoziția de trimitere în judecată pentru acea faptă. În caz contrar, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanțiilor procesuale înscrise în lege pentru o faptă, pentru ca, în final, să se ceară condamnarea pentru altă faptă, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu garanțiile menite să asigure aflarea adevărului și dreptul la apărare al celui acuzat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual penal, precum și obligației prevăzute de art. 5 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, apărarea a susținut că prima ipoteză prevăzută de art. 118 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, referitor la manevra de depășire, vizează situația în care conducătorul auto nu s-a asigurat suficient, astfel încât să poată depăși fără a pune în pericol sau fără a stânjeni circulația din sens opus. Situația din speță este, în opinia apărării, total diferită, victima fiind accidentată în timp ce se deplasa în calitate de pieton pe partea stângă a drumului, în același sens de mers ca și autoturismul condus de către inculpatul A.. Așadar, apărarea a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că, din probațiunea administrată în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi încălcat vreuna din prevederile legale referitoare la efectuarea manevrei de depășire, însă a identificat o serie de încălcări ale obligațiilor pe care victima le avea în calitate de participant la trafic. În continuare, apărarea a invocat mijloacele de probă din care reies încălcări ale obligațiilor de către victimă.

Totodată, apărarea a susținut că nici cea de-a doua ipoteză prevăzută art. 118 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, nu este aplicabilă, întrucât accidentarea pietonului a intervenit în prima parte a manevrei de depășire, pe partea stângă a drumului, și nu la momentul la care inculpatul A. a reintrat pe banda sa de circulație.

Așadar, apărarea a susținut că, din mijloacele de probă administrate în cauză a reieșit că starea de pericol a fost declanșată de comportamentul victimei. În plus, s-a invocat opinia expertului, care, pornind de la lipsa urmelor de frânare, a apreciat că este posibil ca victima să fi circulat pe acostament, însă din cauza mersului dezechilibrat, consecință a stării avansate de ebrietate în care se afla, să fi ajuns intempestiv pe carosabil, în fața autoturismului condus de către inculpatul A., făcând inevitabilă accidentarea acestuia.

Apărarea a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere aceste argumente și a reținut că "inculpatul a efectuat manevra de depășire fără a-și lua toate măsurile necesare pentru a putea să o desfășoare în condiții de siguranță pentru toți participanții la trafic" (pag. 13 din decizia Curții de Apel Cluj), deși această concluzie este contrazisă de toate mijloacele de probă administrate în cauză.

În ceea ce privește încălcarea art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, apărarea a învederat că aspectele susținute anterior referitor la depășirea limitelor și obiectului judecății își găsesc aplicabilitate și prin raportare la acest text de lege, întrucât inculpatului A. nu i s-a reținut încălcarea acestei dispoziții legale prin actul de sesizare a instanței.

De altfel, apărarea a subliniat că instanța de fond, în mod corect a procedat la o analiză proprie a probațiunii administrate în cauză, reținând faptul că aceasta nu a condus, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că inculpatul A. ar fi circulat în localitate cu o viteză de peste 50 km/h (concluzie însușită și de către instanța de apel).

De asemenea, apărarea a menționat că, în ceea ce privește viteza inițială de deplasare a autoturismului D. condus de către inculpatul A., expertul criminalist a arătat cu claritate, la pag. 9 din raportul de expertiză, că "în lipsa urmelor de frânare sau a cunoașterii regimului de deplasare al autovehiculul în faza anterioară coliziunii nu se poate determina viteza inițială de deplasare a autoturismului D. (din momentul declanșării stării de pericol iminent)".

Prin urmare, apărarea a concluzionat că nu există niciun argument juridic care să justifice reținerea încălcării dispozițiilor art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 441 C. proc. pen., apărarea a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate până la judecarea recursului în casație, având în vedere caracterul nelegal al deciziei atacate, prin prisma faptului că infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală, precum și pentru a se preveni orice lezare suplimentară a drepturilor și libertăților inculpatului A.

Prin încheierea din 26 iunie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 367/A din 12 martie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 și a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casație.

Pentru a pronunța această încheiere, Înalta Curte a reținut că decizia recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

În ceea ce privește cerințele de formă, s-a constatat că recursul în casație este formulat în scris și cuprinde numele și prenumele părții care exercită recursul în casație, domiciliul părții, hotărârea care se atacă, indicarea cazului de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia, conform art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și semnătura persoanei care exercită recursul în casație.

Referitor la condiția de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esență, Înalta Curte a constatat că numai criticile privind lipsa de tipicitate a faptei, în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În ceea ce privește solicitarea inculpatului de suspendare a executării hotărârii atacate, Înalta Curte a observat că dispozițiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completului care judecă recursul în casație să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menționat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanței. Or, în cauză, s-a apreciat că, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că această măsură ar fi oportună în acest stadiu procesual (admisibilitatea în principiu a recursului în casație), când se analizează doar îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată recursul în casație este nefondat.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel.

(...) verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.) " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reținută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Analizând motivele invocate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu se circumscriu, decât în parte, cazului de casare invocat, aspect subliniat, de altfel, și în încheierea din 26 iunie 2018 prin care a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație.

Astfel, se observă că susținerile recurentului prin care s-a contestat situația de fapt, precum și cele privind latura subiectivă a infracțiunii (determinarea culpei inculpatului și a persoanei vătămate în raport de mijloacele de probă administrate în cauză), nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat, care permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțele de fond și de apel și conținutul normei de incriminare stabilit la încadrarea juridică. Așadar, nu pot fi cenzurate, în această cale extraordinară de atac, starea de fapt reținută prin sentința tribunalului și menținută prin decizia recurată ori concordanța acesteia cu probele administrate, limitarea obiectului recursului în casație la situațiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

De asemenea, se constată că nici criticile recurentului referitoare la încălcarea art. 371 C. proc. pen., privind limitele și obiectul judecății, prin extinderea acuzației în raport de o altă stare de fapt și de drept, în calea de atac a apelului, nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen. În acest sens este și jurisprudența Înaltei