ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3313/2018

Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2007, sub nr. x/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul Municipiul București prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a terenului în suprafață de 172 mp din imobilul proprietatea pârâților situat în București, str. x - 250, cu obligarea acestuia din urmă la plata către pârâți a despăgubirilor în valoarea stabilită prin raportul de evaluare din 15 aprilie 2007, respectiv suma de 258.625 RON.

Pârâții au formulat întâmpinare - cerere reconvențională în cuprinsul căreia au solicitat admiterea acțiunii doar în condițiile respectării stricte a normei exprese prevăzute de Legea nr. 33/1994 referitoare la efectuarea unei drepte și prealabile despăgubiri, sub acest aspect, pârâții solicitând ca valoarea despăgubirilor să fie compusă din valoarea reală a imobilului plus prejudiciul cauzat - despăgubiri ce urmează a fi stabilite de o comisie de experți desemnată conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Prin Sentința civilă nr. 60 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea și cererea reconvențională formulată de pârâți, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului compus din 172 mp situat în București, str. x nr. 248/250, din suprafața totală de 4.160 mp proprietatea pârâților, a stabilit în sarcina reclamantului expropriator o despăgubire în cuantum de 109.048 Euro, despăgubire ce urma a fi plătită pârâților la cursul oficial RON/euro al BNR valabil în ziua plății pentru exproprierea dispusă în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea pârâților, se află în zona afectată de lucrarea de sistematizare aprobată prin Hotărârea nr. 267 din 2 noiembrie 2006 emisă de CLMB conform Legii nr. 33/1994, motiv pentru care acestora le-a fost adusă la cunoștință, conform Notificărilor nr. 149 și 150 din 2 mai 2007, măsura exproprierii cu privire la suprafața de 57,33 mp din cota indiviză de 1.386,33 mp și respectiv suprafața de 114,67 mp din cota indiviză de 2.772,67 mp, pe care aceștia le dețin din suprafața totală de 4.160 mp, precum și cuantumul despăgubirilor calculate prin raportul de evaluare întocmit la 15 aprilie 2007 - raport ce a stabilit valoarea reală a termenului supus exproprierii.

Măsura exproprierii nu a fost contestată de pârâți, aceștia solicitând, prin cererea reconvențională formulată în cauză, recalcularea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind justa și prealabila despăgubire.

În raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanța a omologat raportul de expertiză întocmit de experta ANEVAR - D., apreciind că prin acest raport valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat a fost calculată în raport de prevederile Legii nr. 33/1994, cu luarea în considerare a tuturor factorilor ce au influență asupra acestor valori.

Împotriva acestei sentințe, pârâții A., B. și C. au declarat apel, criticând-o ca nelegală și netemeinică sub aspectul stabilirii valorii de piață a imobilului, cea corectă fiind stabilită de majoritatea comisiei, respectiv de expertul numit de instanță și expertul parte al persoanelor expropriate, valoare pe care, însă, instanța de fond a înlăturat-o cu încălcarea legii.

Prin Decizia civilă nr. 554 A din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a stabilit în sarcina reclamantului, o despăgubire în cuantum de 162.171 euro și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia instanței de apel și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu indicația administrării tuturor probelor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piață a imobilului.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a pronunțat Decizia civilă nr. 89 din 27 februarie 2012, prin care s-a luat act de renunțarea apelanților pârâți la judecarea cererii de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7118 din 20 noiembrie 2012, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele deciziei s-a arătat că nu a fost verificată intenția reală a părților, față de Hotărârea nr. 177/2010 emisă de intimatul reclamant, prin care li s-a acordat pârâților o despăgubire superioară celei stabilite prin hotărârea instanței de fond.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a pronunțat Decizia civilă nr. 264 din 4 noiembrie 2013, prin care s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a stabilit în sarcina reclamantului o despăgubire în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emise de Municipiul București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 1636 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În considerentele acestei decizii de casare, s-a reținut că, în cauză, deși avea obligația de a verifica intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, în acord cu dispozițiile din Legea nr. 33/1994, instanța de apel, fără o justificare în fapt și în drept, s-a limitat doar la a concluziona că s-a convenit asupra valorii terenului expropriat, în condițiile în care, în sistemul Legii nr. 198/1994, nu poate fi negociat un cuantum al despăgubirilor ca în precedentul act normativ.

De asemenea, s-a mai reținut că, pentru a se vorbi de un acord dat în mod valabil în procedura legii speciale, care să producă eventual efecte în cauza de față, supusă procedurii de drept comun, instanța de apel trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 198/2004, precum și ale art. 5 alin. (18) din H.G. nr. 432/2009, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 1998/2004, în vigoare la momentul emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, astfel încât era necesar a stabili dacă persoanele interesate au formulat cerere, au depus în termen documentele care fac dovada calității lor și sunt de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, aspecte consemnate într-un proces-verbal încheiat între comisie și acestea, în care urma a se menționa acordul cu privire la valoarea despăgubirilor.

Totodată, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 434/2009, hotărârea emisă în procedura legii speciale trebuie să aibă ca anexă, procesul-verbal întocmit în condițiile prezentelor Norme metodologice, era necesar să se stabilească dacă un astfel de proces-verbal a fost sau nu încheiat în cauză, precum și care este conținutul său.

S-a mai arătat că instanța de apel trebuia să cerceteze, de asemenea, dacă hotărârea comisiei a fost revocată pentru motive temeinice, față de dispozițiile legale citate anterior.

Deoarece nu s-a procedat la verificările susmenționate și pentru că nu s-au administrat probe obligatorii pentru soluționarea fondului litigiu, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare și fără a verifica condițiile de exercițiu ale acțiunii civile deduse judecății în noua situația expusă în dosar, s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și nu s-a intrat în cercetarea fondului.

S-a mai arătat că, în situația în care nu se vor proba cele de mai sus, instanța de rejudecare urmează a se conforma dispozițiilor Deciziei de casare nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul administrării tuturor dovezilor necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate pentru determinarea valorii despăgubirilor, care reflectă valoarea de piață a imobilului, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Rejudecând apelul, Curtea a încuviințat probele astfel cum au fost individualizate în Decizia de casare nr. 1636/2014, sens în care s-a depus la dosar toată documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010.

Înainte de acordarea cuvântului asupra dezbaterii fondului cauzei, Curtea a pus în discuție și necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de piață a imobilului, în condițiile Legii nr. 33/1994, însă nici una dintre părți nu a dorit să administreze această probă.

Prin Decizia civilă nr. 119 A din 16 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, stabilind că despăgubirea datorată de reclamant este în cuantum de 162.171 euro conform Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010 emise de Municipiul București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 1922 din 29 septembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Direcția Transporturi, Drumuri, Sistematizarea Circulației, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de casare anterioară, nr. 1636 din 29 mai 2014 a Înaltei Curți, s-a dispus ca în rejudecare să se verifice intenția reală a părților cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6.09.2010.

Constatând că instanța de apel nu a analizat, din perspectiva stabilirii voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, apărările reclamantei în sensul că suma a fost propusă cu rezerva faptului că părțile se aflau în litigiu tocmai cu privire la stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii, Înalta Curte a suplinit, sub acest aspect, motivarea sumară a instanței de apel, apreciind că nu este vorba despre o lipsă totală a motivării conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens a reținut că, pentru stabilirea voinței reale a emitentului legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, instanța de apel trebuia să interpreteze conținutul acestei hotărâri cu aplicarea mutatis mutandis a regulilor de interpretare a contractului, care se regăsesc în art. 970, 977 - 985 C. civ.. Interpretarea corectă a unui act juridic permite o exactă determinare a înseși forței obligatorii a acestuia.

Astfel, nu era suficient să se constate că hotărârea nu a fost invalidată și că astfel produce efecte juridice, ci trebuia să se determine care sunt aceste efecte juridice legat de suma propusă cu titlu de despăgubiri, în funcție de voința reală a emitentului actului.

Pentru determinarea voinței reale, instanța de apel trebuia să se raporteze la conținutul hotărârii privitor la suma propusă cu titlu de despăgubiri.

Analizând această hotărâre, instanța supremă a observat că, în paragraful al patrulea al părții introductive, se reține că titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu Municipiul București în Dosarul nr. x/2007, aflat la acea dată în recurs, pe rolul Înaltei Curți, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, situație despre care se susține că a fost consemnată în procesul-verbal nr. x din 6 septembrie 2010.

În Procesul-verbal nr. x din 6 septembrie 2010 paragraful 5, s-a reținut faptul că, întrucât titularii dreptului de proprietate se află în litigiu cu Municipiul București, Dosarul nr. x/2007, aflat pe rolul Înaltei Curți la acea dată, având ca obiect exproprierea imobilului în cauză și stabilirea despăgubirii, Comisia urmează să emită o hotărâre prin care să dispună consemnarea sumei menționate anterior pe numele titularilor dreptului de proprietate, potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și a art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009.

Potrivit art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 "În cazul altor situații litigioase decât cele prevăzute la alin. (5) și (6), sumele aferente exproprierii se consemnează pe numele persoanelor aflate în litigiu, urmând a fi plătite în condițiile prezentei legi".

Potrivit art. 5 alin. (23) din H.G.. nr. 434/2009, "În situația în care aceeași despăgubire este cerută în contradictoriu de mai multe persoane ce se pretind deopotrivă îndreptățite și între care există un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, comisia va solicita părților să prezinte un certificat de grefă din care să rezulte existența litigiului. Între comisie și persoanele aflate în litigiu se va încheia un proces-verbal care va atesta situația de fapt. Pe baza acestuia, comisia va emite hotărârea în temeiul căreia expropriatorul va consemna despăgubirea pe numele părților aflate în litigiu".

De asemenea, în paragraful al optulea al Hotărârii nr. 177 din 6 septembrie 2010, se reține că "despăgubirea propusă de către expropriator, stabilită de către Curtea de Apel București în ședința din data de 4 noiembrie 2009, Dosar nr. x/2007 și care se consemnează, este în cuantum de 162.171 euro", despre modul de stabilire a despăgubirii menționat anterior, făcându-se referire și în primul paragraf al art. 1 al dispozitivului acestei hotărâri.

Mai mult, în paragraful al treilea al art. 8 al hotărârii, s-a dispus că "eventualele litigii amână eliberarea despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator".

Actul Curții de apel București din 4 noiembrie 2009 din Dosarul nr. x/2007 este reprezentat de Decizia nr. 554/A din 4 noiembrie 2009, definitivă la data emiterii hotărârii menționate, dar aflată în calea de atac a recursului și casată ulterior pentru motivul neîntocmirii expertizei cu respectarea prevederilor legale.

Recurentul reclamant a justificat stabilirea despăgubirii prin raportare la o valoare determinată în cadrul unui dosar aflat pe rolul instanțelor prin aplicarea prevederilor art. III din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, potrivit cărora "orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă".

Aceeași dispoziție se regăsește și în art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, potrivit căruia "orice documentație tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a prezentelor norme sau întocmită în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, se consideră valabilă".

Astfel, din aceste dispoziții legale coroborate, raportate la mențiunile din Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010, rezultă că voința reală a emitentului deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere, ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în Dosarul nr. x/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale.

Instanța de apel a dedus că suma din Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 reprezintă voința reală a emitentului în sensul că aceasta este valoarea de circulație a imobilului la data exproprierii, doar bazându-se pe faptul că la data emiterii hotărârii s-a realizat transferul proprietății și că această sumă a fost consemnată pe numele pârâților, cu ignorarea faptului că acestea erau consecințele legale ale emiterii hotărârii conform art. 9 și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 și fără a analiza conținutul concret al hotărârii care privea aspectul în discuție.

Mai mult, dacă se considera că Hotărârea nr. 177 din 6 septembrie 2010 este suficientă în sine pentru a produce efecte juridice cu privire la stabilirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nu mai era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în prezenta cauză, ci acest litigiu ar fi rămas fără obiect, situație pe care nu au susținut-o nici măcar pârâții.

Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil și nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei faptul că nu a revocat hotărârea menționată anterior, după ce Decizia nr. 554/A din 4 noiembrie 2009 a fost casată prin Decizia civilă nr. 8489 din 30 noiembrie 2011 pentru a se efectua o nouă expertiză cu respectarea criteriilor legale.

În consecință, având în vedere că instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirii pentru expropriere la o sumă determinată printr-un raport de expertiză despre care s-a reținut, printr-o decizie de casare anterioară, că a fost efectuat cu încălcarea criteriilor prevăzute de lege, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare, la aceeași curte de apel.

S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să aplice dispozițiile Deciziei civile nr. 8489 din 30 noiembrie 2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus administrarea tuturor probelor necesare, inclusiv a unei noi expertize tehnice de specialitate, pentru determinarea valorii despăgubirilor care reflectă valoarea de piață a imobilului și să țină cont de cele reținute în Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale referitor la momentul evaluării imobilului supus exproprierii.

În rejudecare, s-a invocat de către apelanți, excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, raportat la existența Hotărârii administrative nr. 177/2010 emise de intimata reclamantă, excepție care a fost unită cu fondul.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 277 A din 20 martie 2018 a respins excepția lipsei de obiect, precum și apelul declarat de pârâții A., B. și C., ca nefondate. A luat act că apelanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată. A luat act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Soluționând excepția procesuală de fond a lipsei de obiect, Curtea de apel a observat că subzistența Hotărârii administrative de stabilire a despăgubirilor nr. 177 din 6 septembrie 2010, act administrativ de care apelanții s-au prevalat, nu a lipsit de obiect cererea de chemare în judecată, atât timp cât prin Decizia de casare nr. 1922 din 29 septembrie 2015, s-a stabilit, în mod irevocabil și obligatoriu, faptul că "voința reală a emitentului Deciziei nu a fost în sensul unei propuneri ferme a sumei din hotărâre cu titlu de despăgubire pentru expropriere, ci a sumei care va rezulta în urma finalizării litigiului înregistrat în Dosarul nr. x/2007 care avea ca obiect tocmai evaluarea acestei despăgubiri potrivit prevederilor legale", dispunându-se, pe cale de consecință, de către instanța supremă, efectuarea unei noi expertize evaluatorii în cauză, în acord cu deciziile anterioare de casare pronunțate în cadrul litigiului.

Nu mai puțin, în hotărârea judecătorească evocată a instanței supreme, s-a statuat, în aceeași direcție și cu același regim juridic, și că "Atâta timp cât litigiul nu era finalizat irevocabil și nu a fost efectuată o altă expertiză în cauză, nu i se poate imputa reclamantei, faptul că nu a revocat hotărârea menționată anterior".

Așadar, astfel fiind configurate irevocabil limitele actului administrativ de care se prevalează apelanții în susținerea acestei excepții, Curtea a constatat că excepția lipsei de obiect este nefondată, toate argumentele apelanților pârâți sub acest aspect, fiind infirmate de statuările obligatorii din Decizia de casare nr. 1922 din 29 septembrie 2015 a instanței supreme, ce a dezlegat amplu acest element.

Curtea a apreciat că apelul pârâților este nefondat, având în vedere următoarele:

Prin Hotărârea nr. 267/2006, emisă de Consiliul Local al municipiului București, potrivit Legii nr. 33/1994, expropriatorul-apelant pârât Municipiul București prin Primar general a declarat ca zonă de interes public, o arie în care se includ și imobilele proprietatea pârâților A., B. și C., compuse din teren în suprafață de 57,33 mp (din cota indiviză de 1.386,33 mp), respectiv teren în suprafață de 114,67 mp (din cota indiviză de 2.772,67 mp), situate în București, str. x - 250.

Persoana juridică expropriator Municipiul București prin Direcția Transporturi Drumuri și Sistematizarea Circulației s-a adresat instanței, la data de 27 noiembrie 2007, pentru dispunerea exproprierii și stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate.

Prin expertiza efectuată în primă instanță la data de 21 august 2008, s-a stabilit, în opinie majoritară, că valoarea, la data efectuării expertizei, a întregului imobil expropriat este de 162.171 euro, iar în cadrul opiniei separate (realizate la data de 17 septembrie 2008) este de 109.048 euro.

În cadrul apelului, în prezenta rejudecare, s-a efectuat o nouă expertiză tehnică de specialitate care a procedat la determinarea valorii imobilului la data exproprierii, completată cu răspunsurile la obiecțiuni.

Față de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și decizia Curții Constituționale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, valoarea care trebuie avută în vedere în algoritmul juridic al stabilirii despăgubirilor în caz de expropriere, este cea corespunzătoare datei lipsirii proprietarului de atributele dreptului său de proprietate, dată care, potrivit coroborării înscrisurilor reprezentate de Adresa nr. x/2016 a SC E. SRL, Proceselor-verbale de predare-primire amplasament din 6 decembrie 2006 cu anexă și adresei nr. x/2016 a SC E. SRL, este 6 decembrie 2006, lucrările începând efectiv la începutul anului 2007.

În apel a fost administrată o nouă expertiză evaluatorie care a stabilit valoarea imobilului în raport inclusiv de această dată de referință enunțată (ambele părți renunțând în mod expres, în raport de administrarea probelor cu înscrisuri enunțate în paragraful anterior, la alte momente de referință pentru operațiunea de evaluare a despăgubirilor - a se vedea în acest sens, încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2016), expertiză căreia instanța de apel i-a dat eficiență, în detrimentul celei efectuate la fond, care a circumscris valoarea, momentului realizării lucrării științifice. Pe cale de consecință, criticile din apelul formulat de pârâți, referitoare la expertiza efectuată la fond, au devenit lipsite de eficiență.

Curtea a reținut că prețul (sau valoarea) de circulație (piață) a unei proprietăți imobiliare reprezintă suma estimată la care ar putea fi vândută aceasta, printr-o tranzacție liberă între părți (vânzător și cumpărător) informate, decise și prudente. Valoarea de circulație este dată de interacțiunea dintre cererea și oferta existente la data evaluării.

Referitor la metoda de evaluare folosită de către comisia care a efectuat expertiza din apel, Curtea a apreciat că aceasta este conformă prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sintagma "prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" de același fel în unitatea administrativ-teritorială având semnificația de preț plătit efectiv și consemnat în contractele autentice de vânzare-cumpărare, acesta neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet.

Procedând așadar, la analiza concretă a raportului de expertiză efectuat în cursul fazei de judecată a apelului, Curtea a observat că parte din comisia de experți (respectiv expertul numit de instanță F. și expertul numit de apelanți G.) s-au grefat în algoritmul de evaluare a despăgubirilor, pentru stabilirea valorii unitare, pe comparabila reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, pe care au considerat-o prevalentă.

Analizând această comparabilă, Curtea a constatat faptul că ea nu corespunde criteriului legal enunțat.

Această concluzie se justifică prin prisma mențiunilor de la punctul IV al convenției juridice, relative faptului că prețul vânzării a fost stabilit printr-o decizie a Comisiei de soluționare a întâmpinărilor, fiind astfel acceptat de către părți, nefiind vorba așadar, despre o vânzare obișnuită de imobil - lipsind un grad corespunzător de prudență cerut conform definiției consacrate a prețului de piață, pentru ca astfel, același caracter juridic ("obișnuit") să fie translatat și asupra elementului preț. Din aceste motive, Curtea a apreciat că nu poate fi avută în vedere valoarea unitară rezultată din acest act juridic.

Curtea a observat, în continuarea algoritmului juridico-matematic de evaluare, că din aceeași perspectivă, a criteriului legal enunțat, rezultă în mod implicit și faptul că evaluarea trebuie să se raporteze la comparabile din perioada de referință (cea a exproprierii) și doar în lipsă, la convenții de vânzare-cumpărare încheiate într-o perioadă apropiată sau mai îndepărtată de cea de referință, astfel de ultime convenții nemaiprezentând același grad înalt de evidențiere a prețului obișnuit al perioadei, fiind astfel mai puțin relevante și necesitând inclusiv aplicarea de corecții.

Din acest unghi de vedere, Curtea a notat faptul că majoritatea expusă a comisiei de expertiză a apreciat faptul că imediat subsecvent Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007, se află comparabila reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 7 martie 2008, având corecția minimă în raport de celelalte comparabile.

Or, instanța de apel a notat faptul că această convenție (care determina un preț corectat unitar de 592 euro/mp) vizează (în comparație cu Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2007 reținut ca prevalent, de expertul propus de intimata-reclamantă) o perioadă mai îndepărtată cu circa un an față de data reținută ca fiind cea a exproprierii, în contextul în care luna martie 2008 este consemnată de către expert F., în mod necontestat de către părți, ca reprezentând vârful în domeniul imobiliar.

Chiar dacă acest preț subsecvent (de 592 euro/mp) a fost corectat de experții majoritari și prin prisma corecției determinate de condițiile de piață, Curtea a observat, comparativ, faptul că opinia expertului H. propusă de intimata - reclamantă, a fost fundamentată exclusiv pe contracte încheiate în cursul anului 2007, fără a mai fi așadar, aplicată de către aceasta, vreo corecție legată de criteriul datei încheierii vânzării - cumpărării, corecție care prin natura ei, ab initio, ilustrează astfel cum s-a expus anterior, un grad mai mic de evidențiere a prețului de piață obișnuit și deci, o lipsă de preferabilitate juridică.

Aceste considerente legate de încheierea într-o perioadă mai îndepărtată față de data exproprierii, cu același efect juridic al lipsirii sale de prevalență în cadrul algoritmului juridic al evaluării despăgubirilor, au fost constatate valabile și în privința celeilalte comparabile încheiate în cursul anului 2008, folosită de către experții majoritari, respectiv contractul nr. x din 23 ianuarie 2008.

De asemenea, Curtea a observat că în cadrul operațiunii de decelare a comparabilei celei mai potrivite, majoritatea comisiei de expertiză a folosit doar o singură altă convenție juridică aferentă anului 2007 (respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 august 2007, însă în referire la aceasta, corecția totală brută a experților a fost de circa 99,7%, ceea ce atrage concluzia neîntrunirii de către această comparabilă (îndepărtată de altfel și de experții majoritari, urmare a ierarhizării în ordine inversă a corecțiilor aplicate), a cerinței legale a raportării sale la imobile "de același fel" tranzacționate în zonă, cu concluzia astfel, a nereflectării de către această comparabilă, a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

Instanța de apel a observat că, în antiteză, opinia separată a expertului H. cuprinde comparabile în privința cărora corecțiile aplicate (cvasitotal identice ca natură, cu cele aplicate de către experții majoritari) au fost minimale, respectiv de maxim 0,66 (total corecție brută %), ceea ce atestă o apropiere mai mare a imobilelor obiect al comparabilelor alese de acest expert, de imobilul litigios.

Pe cale de consecință, în virtutea tuturor acestor considerente expuse, care configurează elementele de prevalență juridică reprezentate de apropierea mai mare cronologică față de data exproprierii și de valoarea mică (de până la 0,66%, astfel cum s-a expus) a corecțiilor cvasisimilar aplicate de expertul H., Curtea a apreciat că prețul unitar care trebuie să fie luat în considerare pentru stabilirea despăgubirilor, este cel evaluat de către expertul propus de intimata reclamantă.

Împrejurarea că tranzacția ce a suportat corecția cea mai mică (de doar 0,03%), reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 octombrie 2007, poartă mențiunea că prețul a fost întocmit de către expertul evaluator acreditat de Ministerul Justiției și acceptat de părți, a fost de natură să întărească aprecierea conform căreia convenția ilustrează, într-adevăr, prețul obișnuit cu care se vând imobilele de același gen în zonă, acest fapt imprimând o notă majoră de obiectivitate, cuantumului său, prin prisma cunoștințelor de specialitate temeinice ale unui expert evaluator, prin prisma neutralității sale față de părțile contractuale, cât și prin prisma inexistenței din acest unghi de vedere, a dozei de subiectivism în evaluare (evocată și de apelanții pârâți, prin referire la excluderea comparabilelor realizate pe calea înțelegerii și a medierii), posibil inerentă unora dintre părțile unui contract.

În egală măsură, instanța de apel a constatat faptul că apelanții pârâți nu au formulat explicit nicio obiecțiune față de opinia expertului propus de partea adversă, H..

Chiar dacă obiecțiunile pe care apelanții pârâți le-au formulat în mod expres, doar la adresa opiniei domnului expert F. desemnat de instanță, ar putea fi interpretate ca fiind formulate prin translatare, și în privința opiniei doamnei expert H., Curtea a apreciat, convergent răspunsului la obiecțiuni depus de domnul expert F., pe care instanța de apel și l-a însușit, că ele nu sunt fondate.

Astfel, în privința criticii legate de neevaluarea în cadrul despăgubirilor cuvenite, a daunelor aduse prin expropriere, pârâților, critică dezvoltată inclusiv prin prisma argumentelor legate de existența unor diferențe până la limita regulamentară construibilă, diferențe a căror valoare ar trebui și ele să reprezinte daune, Curtea a constatat faptul că această parte a prejudiciului cauzat prin expropriere nu a constituit obiect al vreunui motiv de apel formulat în cauză, apelanții pârâți criticând, în mod exclusiv, neînsușirea valorii de piață a imobilului stabilită de experții majoritari desemnați la fond. Niciuna dintre criticile din apelul formulat nu a fost arondată eventualei eronate nerețineri de către tribunal, în cadrul despăgubirilor cuvenite, și a potențialelor daune aduse proprietarilor, prin expropriere, tot astfel cum se constată, în paralel, că niciuna dintre deciziile de casare pronunțate în cauză, nu a statuat sau impus instanțelor de rejudecare, stabilirea despăgubirilor și prin raportare la acest element de prejudiciu. Dimpotrivă, toate aceste decizii de casare impun determinarea valorii despăgubirilor care să reflecte valoarea de piață a imobilului.

Așadar, evaluarea inclusiv a daunelor aduse foștilor proprietari, prin expropriere, excede limitelor stabilite prin cererea de apel, neputând fi obiect al judecății în această fază procesuală, date fiind dispozițiile art. 295 C. proc. civ., care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, motive pentru care Curtea a apreciat că atât obiecțiunea, cât și corecția pozitivă de daune adusă valorii unitare de către expertul G. propus de apelanți, nu poate fi aplicată.

Critica în sensul că actele juridice civile care au servit drept comparabile experților, ar conține prețuri nereale, inclusiv din perspectiva valorii minimale stabilite de grila notarială aferentă, nu este fondată, deoarece încalcă principiul securității juridice civile, conform căruia un act juridic intrat în circuitul juridic civil, își produce efectele (deci inclusiv din perspectiva analizată în prezenta cauză și configurată de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994) până la momentul anulării sale, condiție nedovedit a fi îndeplinită în cauză în referire la convenția reținută drept comparabilă eficientă.

Din această perspectivă, atât critica, cât și aplicarea corecției de preț declarat de către expertul G. propus de apelanți, nu sunt corecte.

Obiecțiunea referitoare la aplicarea unor corecții arbitrare și nerealiste (atât sub aspectul naturii, cât și al coeficientului) a fost considerată, de asemenea, nefondată cât timp însuși expertul G. propus de apelanți și împotriva opiniei căruia apelanții nu au formulat obiecțiuni, a aplicat (prin însușirea modului de calcul al valorii unitare pe mp al expertului F.), aceleași corecții, iar expertul propus de intimata reclamantă a aplicat cvasitotal, aceleași corecții, ceea ce denotă o unanimitate a comisiei de experți asupra necesității aplicării acestora (inclusiv a celei legate de suprafață, care a ajustat astfel, inerentele diferențe de arii între imobilul litigios și cele obiect al comparabilelor) și atât timp cât ele au fost fundamentate, explicate în mod suficient, la finalul grilelor de calcul, de către experți, nefiind așadar, discreționare sau abuzive.

În ceea ce privește coeficientul acestor corecții, Curtea a mai constatat că obiecțiunea este nefondată, inclusiv din perspectiva faptului că, însușindu-și opinia expertului propus de intimata reclamantă, ea rămâne fără obiect în privința aprecierilor sub acest aspect, ale expertului F., în timp ce în privința opiniei expertului H., corecția pozitivă totală și fundamentată (astfel cum s-a ilustrat deja) reținută are o valoare foarte mică, de doar 0,03%, deci aproape nulă.

Nereținerea unei corecții pozitive determinate de avantajele zonei, astfel cum apelanții au solicitat, este fondată, de asemenea, atât timp cât comparabila prevalentă reprezentată de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 vizează un imobil aflat în imediata vecinătate, respectiv la nr. 224 al str. x (față de nr. 248 - 250 din prezentul litigiu).

Argumentul apelanților că raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a fondului, a stabilit o valoare mult mai mare, a fost, de asemenea, înlăturat de instanța de apel, deoarece Decizia civilă de casare nr. 8489/2011 pronunțată în cauză de instanța supremă, a constatat implicit, dar inechivoc, nulitatea acestui raport de expertiză, motiv pentru care s-a și dispus casarea cu efectuarea uneia noi.

Nu s-a realizat vreo dovadă a existenței vreunei conivențe ilicite a direcțiilor de impozite și taxe locale care au furnizat comparabilele, cu intimata reclamantă din cauză, pentru a se invoca, în mod fondat, existența unor suspiciuni rezonabile legate de selectarea convențiilor din bazele de date. În plus, Curtea a observat că aceste direcții funcționează la nivelul sectoarelor municipiului, fiind înființate prin hotărâri ale consiliilor locale, iar funcționarii ce își desfășoară activitatea în cadrul lor beneficiază până la proba contrară (care nu a fost realizată în cauză), de prezumția de profesionalism, imparțialitate, cinste și corectitudine, potrivit principiilor care guvernează activitatea funcționarului public.

Curtea a constatat că această bază de date oficială a direcțiilor a folosit comisiei de experți, în condițiile în care răspunsul Camerei Notarilor Publici (instituție la care făceau trimitere spre interogare, apelanții, ca fiind imparțială) a fost unul negativ.

În egală măsură, Curtea a constatat că nu s-a dovedit nici existența unei eventuale înțelegeri frauduloase între expertul desemnat de instanță și cel propus de intimata reclamantă, colaborarea dintre membrii unei comisii de expertiză - fapt care poate presupune inclusiv comunicarea (reciprocă) de comparabile relevante, spre analiză și evaluare - fiind inerentă unei activități de echipă, precum cea a experților din speță.

Curtea a constatat (suplimentar celor deja expuse în cadrul încheierii de ședință de dezbateri asupra apelului), că nu se impune nici comunicarea de către intimată, a tuturor despăgubirilor plătite pentru exproprierile din zonă, atât timp cât valoarea acestora variază în mod incontestabil, logic, în raport de ansamblul caracteristicilor fiecărui imobil în parte, în raport de eventuala acordare de despăgubiri și pentru daunele produse (care astfel cum s-a arătat, în prezentul litigiu nu fac obiectul cererii de apel), neputându-se așadar, realiza o corespondență cu situația prezentă.

În egală măsură, nu s-a putut proceda nici la realizarea unei medii a valorilor acordate - astfel cum au solicitat la un moment dat apelanții, întrucât s-ar încălca modul de calcul stabilit legal prin prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În privința obiecțiunii circumstanțiate de Hotărârea administrativă de stabilire a despăgubirilor nr. 177/2010, date fiind considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că ea nu poate fi folosită ca și comparabilă în cadrul algoritmului juridic de evaluare a despăgubirilor, tot astfel cum nici alte astfel de hotărâri administrative nu pot fi folosite, ele nefiind relevante pentru determinarea prețului de piață, întrucât nu relevă un preț agreat de ambele părți implicate, ci reprezintă doar o evaluare unilaterală.

În fine, în privința despăgubirii invocat a fi obținută de presupușii vecini (domnii I. și J.) ai apelanților prezenți, de circa 900 Euro/mp, Curtea a constatat că în cauză, nu s-a prezentat în termenul legal, ca probă, vreo eventuală hotărâre judecătorească definitivă care să ateste acest preț unitar, ci dimpotrivă, Sentința civilă nr. 362/2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă din Dosarul nr. x/2008, a fost depusă după dezbaterea apelului și după rămânerea cauzei în pronunțare asupra apelului, respectiv în timpul amânării de pronunțare, această hotărâre neputând fi așadar, evaluată din această perspectivă, în cadrul analizei probatoriului administrat în cauză, concluzie care se impune cu atât mai mult cu cât ea nu este însoțită de eventualele hotărâri pronunțate în căile de atac, spre a o putea aprecia ca element pertinent al declanșării unei dezbateri juridice a prezentei instanțe, și pe marginea sa.

Dând eficiență tuturor acestor considerente ilustrate și conchizând asupra corectitudinii algoritmului de calcul al evaluării cuprins în opinia expertului propus de intimata-reclamantă, Curtea a apreciat că suma despăgubirilor datorate apelanților pârâți, ar fi de 78.948 euro (rezultatul înmulțirii dintre prețul unitar stabilit - 459 euro/mp - și suprafața imobilului expropriat - 172 mp).

Întrucât această sumă este inferioară celei acordate de instanța de fond și întrucât cauza se află în calea de atac declanșată exclusiv de către pârâți, Curtea, în temeiul principiului procesual non agravatio in pejus, a procedat la respingerea apelului, ca nefondat.

Chiar dacă s-ar că momentul exproprierii nu este cel configurat anterior, ci anul 2010, astfel cum intimata reclamantă a invocat, Curtea a constatat că soluția de respingere a apelului subzistă, în condițiile în care întreaga comisie de experți a statuat, fără obiecțiuni din partea părților, că despăgubirile cuvenite în această situație pentru imobil sunt în cuantum de 42.580 euro, valoare, de asemenea, mult inferioară celei reținute de către tribunal, cu același efect juridic al activării principiului non agravatio in pejus.

Împotriva Deciziei nr. 277 A din 20 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții B., C. și A.

Prin primul motiv de recurs, pârâții au criticat, în principal, argumentația instanței cu privire la construcția juridică a voinței reale, manifestată de actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 177/2010, cu referire atât la greșita întemeiere în drept a instanțelor cât și cu privire la netemeinicia devoalării unei alte voințe a emitentului actului decât cea rezultată în urma unei corecte și drepte proceduri prealabile dispuse de lege.

Au invocat greșita întemeiere în drept în condițiile în care textele de lege cuprinse la art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009 și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 nu au nicio legătură cu cauza. În acest sens susțin că niciuna dintre situațiile premisă ale acestor texte de lege invocate de instanțe ca temei legal al aflării voinței reale a emitentului actului, nu se aplică în cauza de față, fiind străine de speță, întrucât cei trei recurenți pârâți nu se află în contradicție cu privire la îndreptățirea la despăgubire, ci, din contră, au avut în permanență o poziție comună, unitară.

Nici temeinicia argumentației juridice reieșite din analiza Hotărârii nr. 177/2010, nu este corectă, întrucât, nefiind sub imperiul unei legi sau hotărâri judecătorești definitive, se impune prezumția simplă că cei care au emis hotărârea administrativă și-au manifestat liber voința, în sensul stabilirii cuantumului prețului oferit pentru expropriere. Că aceasta a coincis cu suma existentă într-o hotărâre judecătorească (hotărâre stabilită de Curtea de apel București în ședința de 4 noiembrie 2009 și care este precizată în art. 1 din Hotărârea de despăgubire a municipiului București nr. 177 din 6 septembrie 2010), care nu obligă la nimic pe expropriator, nefiind definitivă, este un aspect care nu ține de o judecată dreaptă și imparțială, ci de subiectivitate în apreciere.

Susțin recurenții că toate actele și acțiunile aflate în spatele acestui act administrativ, neanalizate de instanță, sunt corecte și reprezintă voința reală a emitentului, astfel că procesul este rămas fără obiect. Hotărârea în cauză este consecința unui parcurs administrativ legal în care recurenții au fost părți și în care voința lor s-a întâlnit cu cea a expropriatorului fiind în acord.

Apreciază că voința procesuală reală a instanței a fost aceea a anulării actului administrativ, situație ilegală, deoarece este efectuată de o instanță necompetentă material și teritorial și în afara oricăror termene procedurale dispuse de lege pentru o anulare judiciară.

În secundar, recurenții au înțeles să conteste atât modul de efectuare a ultimei expertize, cât și modalitatea aleasă de instanță de a da eficiență concluziilor expertului parte al expropriatorului.

Deși instanța de apel explică pe larg și întemeiat cât de importantă este stabilirea prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel cu cel expropriat, alege, dintre opiniile celor trei experți, prețul stabilit de către expertul parte numit și plătit de expropriator, respectiv Statul Român. Ca să ajungă la această concluzie și să înlăture opinia expertului numit de instanță cât și pe cea a expertului parte al expropriaților, instanța stabilește că în raportul acestora a fost aleasă o comparabilă care nu reflectă o vânzare cumpărare efectivă, ci prețul stabilit în cadrul unei proceduri administrative de către o Comisie de soluționare a întâmpinărilor, în cadrul unei alte exproprieri.

Această argumentare este contrazisă de alegerea, de către chiar instanța de apel, a expertei parte a primăriei, argumentând fix împotriva propriei păreri, întrucât comparabila aleasă de către această expertă în raportul său are la bază nu un preț stabilit în urma unei vânzări cumpărări efective, ci chiar așa cum instanța recunoaște, un preț stabilit de către un evaluator, deci un expert ca și cei trei din dosar, în cadrul unei alte exproprieri.

Procedând astfel, instanța de apel, asemănător instanței de fond a cărei sentință a fost atacată pentru același considerent, a ales, din comisia de experți, părerea unui expert parte, împotriva părerii expertului numit de instanță, pe de o parte, și împotriva majorității absolute a comisiei de experți, pe de altă parte, întrucât la fond expertul parte al expropriaților și expertul numit de instanța au avut aceeași opinie.

Recurenții au solicitat a se avea în vedere că discuția despre prejudiciu și argumentarea instanței de apel sunt făcute cu încălcarea legii, întrucât acest prejudiciu, chiar dacă nu ar fi fost solicitat în toate etapele procesuale, lucru pe care, de altfel, l-au făcut, atât experții cat și instanța erau obligați să țină cont de el, conform legii, el trebuind distinct calculat în cadrul expertizei și menționat în mod expres. Expertul parte l-a calculat la coeficienții de corecție D, fiind de notorietate că un teren mai mic ca suprafață căruia i se aplică coeficienți urbanistici de construcție ai zonei, determină o suprafață mai mică de construcție și în consecință valoarea terenului rămas după expropriere, scade.

Prejudiciul mai constă și din lipsa de folosință aferentă anilor 2007 - 2010. În acest sens recurenții susțin că au arătat în permanență că articolul de lege despre despăgubire solicită expres ca despăgubirea să fie compusă din valoarea terenului și valoarea prejudiciului adus proprietarilor. Atât expertul primăriei cât și expertul numit de instanță, cât și instanța de apel au refuzat calcularea prejudiciului și achitarea lui.

Recurenții critică, totodată, eroarea procesuală a instanței de apel constând în faptul că a considerat actul de despăgubire al vecinilor ca fiind unul tardiv și care nu produce efecte, în condițiile în care această sentință a fost menționată de expertul parte în obiecțiunile depuse la dosar în februarie 2017, proba fiind importantă în stabilirea prețului real, întrucât ambele prețuri ale terenului în expertiza efectuată în apel sunt, în realitate, din proceduri de expropriere și sunt efectuate de aceeași experți ca și cei din dosar, cu aceleași competențe, fiind un act valabil de aceeași valoare cu cele pe care și-au întemeiat expertiza.

Susținerea instanței de apel că sentința respectivă nu ar fi definitivă, este în mod real o denegare de dreptate, un refuz de judecare în baza unor probe câștigate cauzei.

Un ultim motiv de recurs se referă la refuzul instanței de a exercita rolul activ în administrarea probatoriului. Susțin că Direcția Impozite și Taxe Locale este o instituție juridică subordonată expropriatorului, care a trimis așa zise comparabile, ce nu respectă cerințele legale (adică suprafețe foarte mici, sub 1000 mp), rezultate din dezmembrăminte, drumuri de servitute, suprafețe aflate în indiviziune, care nu sunt nici pe departe comparabile cu terenul supus exproprierii, care are altă valoare de piață, în loc să trimită comparabile care să se raporteze la suprafața întregului teren supus exproprierii (de aprox. 4000 mp), din care li s-au luat 172 mp. Pe acest considerent, au solicitat instanței să ceară comparabile echivalente Camerei Notarilor Publici și Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

În concluzie, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ., solicită admiterea recursului, urmând a se constata că prezenta cauză a rămas fără obiect, între părți intervenind o cale legală de stingere a procesului constând în înțelegerea acestora manifestată prin Hotărârea nr. 177/2010, iar în subsidiar, au solicitat invalidarea expertizei.

Intimatul Municipiul București prin Direcția Transporturi, Drumuri, Sistematizarea Circulației a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, instanța reține următoarele:

Prima critică, ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizează greșita interpretare de către instanța de apel a efectelor Hotărârii nr. 177/2010 emisă în procedura administrativă, pe motiv că hotărârea reprezintă acordul de voință al părților cu privire la valoarea despăgubirilor, peste care instanța, care a invocat texte de lege străine de cauză, nu putea trece decât cu depășirea propriilor competențe.

În susținerea acestei critici, invocă o interpretare greșită a conținutului actului juridic, în condițiile în care, în lipsa unei legi sau hotărâri judecătorești definitive, se impune prezumția simplă că cei care au edictat hotărârea administrativă și-au manifestat liber voința, în sensul stabilirii cuantumului prețului oferit pentru expropriere, fiind nerelevantă împrejurarea că aceasta a coincis cu suma existentă în hotărârea judecătorească care nu obligă la nimic pe expropriator.

Susțin, în legătură cu acest aspect, și greșita întemeiere a soluției în drept pe textele de lege cuprinse la art. 5 alin. (23) din H.G. nr. 434/2009 și art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 care nu au nicio legătură cu cauza, cei trei recurenți neaflându-se în contradicție cu privire la îndreptățirea la desp