ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3372/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13.12.2012, sub nr. de dosar x/2012, astfel cum a fost precizată la data de 21.02.2012 și la data de 08.10.2012, reclamanta SC A. SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună: anularea în parte a Încheierii nr. 110 din 22.11.2011 emisă de pârâtă cu consecința admiterii contestației, anulării în parte a Deciziei nr. 12 din 07.10.2011 emisă de pârâtă în baza procesului-verbal de Constatare al Curții de Conturi - Departamentul IV, respectiv anularea măsurilor dispuse la punctele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 14, 16, 18 și 19 din Încheiere, corespunzător punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 și 20 din Decizie, precum și suspendarea termenului de executare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 12 din 07.10.2011.

De asemenea, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul Ministerul Economiei.

La data de 25.04.2012 Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei SC A. SA arătând că interesul să este legitim având în vedere natura raporturilor juridice dintre minister și societate, respectiv de mandat. În cererea formulată, intervenientul a arătat că susține apărările formulate de reclamantă și solicită admiterea acțiunii acesteia.

Prin Încheierea de ședință din data de 30.05.2012 Curtea a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri; a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 12/2011 și a suspendat executarea Deciziei nr. 12 din 07.10.2011 în privința punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 și 20.

Prin Decizia nr. 765 din 14.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 30.05.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 1.951 din 12.06.2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea modificatoare formulată de reclamanta A. SA; a anulat în parte Încheierea nr. 110 din 22.11.2011 și Decizia nr. 12/2011 și, în consecință, a dispus anularea măsurilor dispuse la punctele 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 14, 16, 18 și 19 din Încheiere, corespunzător punctelor 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 și 20 din decizie.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, iar prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul împotriva Sentinței civile nr. 1.951 din 12.06.2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a casat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, prin Sentința nr. 1.263 din 19 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Niciuna dintre măsurile stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 12/2011 nu a rămas validată în drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Susținerile reclamantei ar fi putut fi primite doar în ipoteza unei casări parțiale a Sentinței nr. 1.951 din 12.06.2013 pronunțată în primul ciclu procesual, soluție procesuală care s-ar fi regăsit în dispozitivul Deciziei nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ceea ce nu este cazul însă, dispozitivul fiind clar în sensul soluției procesuale de casare totală a primei sentințe. Având în vedere dimensiunea obiectului prezentei acțiuni în contencios promovată de reclamantă (prin prisma măsurilor contestate de ea din cuprinsul Deciziei nr. 12/2011, din 20 de măsuri au fost contestate 14 măsuri), Curtea apreciază că este cât se poate de clar că dacă instanța de recurs ar fi apreciat temeinicia soluției de anulare exprimată prin Sentința civilă nr. 1.951 din 12.06.2013 în privința unora dintre măsurile impuse de Curtea de Conturi prin Decizia litigioasă, această concluzie a instanței de control judiciar și-ar fi găsit transpunerea procesuală într-o soluție de casare în parte a sentinței primei instanțe și de trimitere de rejudecare a acțiunii reclamantei doar în privința măsurilor care necesitau o suplimentare a probatoriului și o analiză completă a instanței. Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, pentru o analiză unitară a cauzei, se impune casarea în tot a sentinței recurate, astfel că în rejudecarea de față Curtea nu poate reține ca fiind definitivă anularea vreuneia dintre măsurile stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 12/2011.

S-a reținut că, în mod corect, Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011, Decizia nr. 12/2011 și Încheierea nr. 110/2011 au fost întocmite în conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 1 din 04.02.2009, Cap. II, Secțiunea a 2-a "Organizarea și efectuarea controlului", Secțiunea a 3-a "Întocmirea actelor de control" și Secțiunea a 4-a "Valorificarea constatărilor înscrise în actele de control".

S-a constatat că în Programului de activitate al Curții de Conturi pe anul 2010 precum și în Programul de activitate al Curții de Conturi pe anul 2011, pentru reclamanta A. SA s-a prevăzut efectuarea controlului "privind situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului". Argumentele reclamantei potrivit cărora "analiza altor perioade decât 2009 - 2010 excede mandatului acordat"nu au fost primite însă nici de Curte. Astfel, Curtea reține că extinderea perioadei verificării, începând cu anul 2005, a fost aprobată de Plenul Curții de Conturi a României prin Hotărârea nr. 59 din 28.04.2011, în conformitate cu prevederile pct. 68 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 1 din 04.02.2009.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011 (abatere consemnată la pct. 2.1.1, lit. a) - d)), auditorii publici externi au constatat faptul că pentru strămutarea proprietarilor afectați din zona Ocnele Mari, Județul Vâlcea, ca urmare a exploatării zăcămintelor de sare, A. SA:

- a efectuat plăți în sumă totală de 10.088.356 RON pentru construcția a 37 locuințe în cartierele Căzănești și Copăcelul, jud. Vâlcea, din sumele alocate de la bugetul de stat pentru lucrări de închidere și ecologizare la obiectivele miniere din zona Ocnele Mari - Vâlcea, contrar prevederilor art. 37 din Legea minelor nr. 85/2003;

- nu au fost evaluate gospodăriile afectate din zona Ocnele Mari, Județul Vâlcea, respectiv nu s-a procedat la întocmirea Fișei de punctaj pentru gospodăriile și anexele gospodărești afectate, precum și a Fișei recensământului persoanelor, contrar prevederilor pct. 11.1 și pct. 11.2 din Regulamentul privind întocmirea programului și desfășurarea negocierilor pentru dobândirea folosinței și accesul la terenurile pe care se efectuează activități miniere din iulie 2005 aprobat prin Ordinul ministrului Economiei și Comerțului nr. 579 din 13.10.2005;

- pentru strămutarea a 37 proprietari din zona Ocnele Mari, Județul Vâlcea, cu gospodăriile afectate (nominalizați în anexele la Ordinele Ministrului Economiei și Comerțului nr. 245/2008, nr. 2.961/2008, nr. 3.289/2008 și nr. 728/2008) în 37 locuințe construite pe amplasamentele de la Căzănești și Copăcelu nu a fost încheiată o convenție între părți prin care să fie stabilite drepturile și obligațiile celor două părți, termene și condiții de strămutare, contrar prevederilor art. 6 din Legea minelor nr. 85/2003.

Totodată, s-a reținut că pentru strămutarea proprietarilor afectați din zona Ocnele Mari, Județul Vâlcea, în anul 2004 a fost întocmit Programul de măsuri pentru lichidarea situației din Câmpul II - Ocnele Mari nr. x din 28.07.2004 (aprobat de Ministrul de Stat al Ministerului Economiei și Comerțului). Acest program a fost aprobat prin H.G. nr. 75 din 23.01.2008 privind aprobarea Planului de acțiuni pentru continuarea exploatării în siguranță a zăcământului de sare de la Ocnele Mari, județul Vâlcea, a Programului de monitorizare a Câmpului II de sonde Ocnele Mari - etapa II și a Programului de monitorizare a câmpurilor aflate în exploatare la Ocnele Mari, județul Vâlcea.

Nu a fost primită susținerea reclamantei în sensul că ministerul de resort a optat pentru acordarea despăgubirilor constând în schimbul de locuințe, căci rezultă în mod clar că prin Ordinele Ministrului Economiei nr. 245 din 28.01.2008, nr. 2.961 din 8.10.2008 și nr. 3.289 din 06.11.2008 SC A. SA a fost mandatată să efectueze plata despăgubirilor în sumă totală de 12.107.659 RON, reprezentând cumpărarea sau schimbul proprietăților imobiliare afectate din Câmpurile I și II de sonde din zona Ocnele Mari, județul Vâlcea.

Nici argumentele în sensul că prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003 trebuie coroborate cu cele de la art. 51, art. 54 și art. 56 din același act normativ, nu au fost primite, fiind apreciate nerelevante întrucât, textele invocate reglementează alte activități, fără a se face vreo trimitere la obligațiile titularului de licență, respectiv art. 51 se referă la încetarea activității miniere de exploatare a unui zăcământ, art. 54 se referă la autoritatea competentă abilitată pentru aplicarea dispozițiilor prezentei legi și art. 56 se referă la atribuțiile ministerului de resort.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că împrejurarea că obiectivele miniere Ocnele Mari din județul Vâlcea au fost oprite înainte de intrarea în vigoare a legii minelor (Câmpul I în anul 1973, Câmpul II în anul 2001) și nu au făcut obiectul unei licențe la data efectuării plăților din bugetul de stat pentru lucrări de închidere și ecologizare, nu este în măsură să conducă la exonerarea de răspundere a titularului licenței (în acest caz E. SA) în cazul în care acesta a creat prejudicii altor persoane fizice sau juridice din culpa sa prin activitățile miniere efectuate până la data expirării ori renunțării, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, potrivit art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003.

Susținerea reclamantei potrivit căreia obiectul de activitate al SC A. SA nu cuprinde activitatea minieră, a fost apreciată ca fiind nefondată, căci potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 313/2002, SC A. SA are ca obiect principal de activitate: a) conservarea minelor din momentul sistării activității acestora până la contractarea lucrărilor de închidere; b) închiderea minelor subterane - lucrări miniere subterane și lucrări de legătură cu suprafața.

În ceea ce privește diferența dintre valoarea despăgubirilor, aprobate prin Ordin al ministrului, pentru gospodăriile afectate din Câmpul de sonde Ocnele Mari, județul Vâlcea și valoarea locuințelor și anexelor gospodărești construite, argumentele reclamantei în sensul că valoarea caselor construite, în general mult mai mare, a rezultat din obligativitatea respectării prevederile legii locuințelor au fost găsite nerelevante, întrucât în anexa 1 la Legea locuinței nr. 114/1996, actualizată, sunt prevăzute cerințele minimale la execuția de locuințe (suprafața minimă, acces la energia electrică și apă potabilă, evacuarea controlată a apelor uzate și a reziduurilor menajere) fără a se stabili și valoarea acestora. Or, în cazul în discuție, valoarea celor 37 locuințe construite pe amplasamentele Căzănești și Copăcelul a fost stabilită prin contractele de execuție nr. x din 08.04.200 (la valoarea de 10.270.946 RON, pentru construcția a 27 locuințe în cartierul Căzănești și 2 locuințe în cartierul Copăcelul) și nr. x din 09.11.2006 (la valoarea de 995.135 RON pentru construcția a 6 locuințe în cartierul Copăcelul).

Nu a fost primită nici afirmația reclamantei în sensul că auditorii publici externi se află într-o gravă eroare prin faptul că confundă valoarea despăgubirilor aprobate pentru situația în care proprietarul opta pentru vânzarea proprietății către ministerul de resort cu valoarea unei case nou construită, în cazul în care proprietarul opta pentru schimbul de proprietăți. Astfel, Curtea arată reclamantei că valoarea despăgubirilor a fost aprobată pentru ambele operațiuni juridice, vânzare sau schimb, neexistând nici o prevedere legală care să autorizeze depășirea valorii aprobate a despăgubirilor pentru ipoteza construirii de locuințe noi. Dimpotrivă, și în cazul schimbului de proprietăți când se proceda la realizarea de construcții noi trebuia să se respecte aceeași valoare aprobată a despăgubirilor.

Prin urmare, concluzia reținută în mod corect de către pârâta Curtea de Conturi este în sensul că pentru strămutarea proprietarilor afectați din zona Ocnele Mari, Județul Vâlcea și construcția de locuințe, obligația reparării prejudiciilor cauzate, prin activitățile miniere efectuate până la data expirării ori renunțării, revine titularului de licența, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003.

S-a constatat că pentru a se asigura utilitățile aferente locuințelor construite pe amplasamentele din Căzănești și Copăcelu, au fost realizate lucrări de investiții în valoare totală 5.618.987 RON, reprezentând: - rețea de alimentare cu apă potabilă și canalizare, în valoare de 1.426.924 RON; - rețea de distribuție a energiei electrice, în valoare de 1.064.460 RON; - rețea de alimentare cu gaze naturale, în valoare de 762.115 RON; - sistematizare verticală plus subtraversare, în valoare de 1.969.418 RON; - dren colector plus cămin vizitare în valoare de 58.751 RON; - amenajări interioare în incinta parcelei în valoare de 215.342 RON; - deviere trasee utilități în valoare de 121.977 RON. Aceste lucrări deși au fost recepționate conform proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 20.05.2010 și nr. x din 25.03.2011, nu au fost predate spre administrare.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei Curtea de Conturi în sensul că pentru predarea utilităților aferente locuințelor construite la Căzănești și Copacelu în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea și în administrarea Consiliului Local, SC A. SA, în baza H.G. nr. 1.705 din 29.11.2006 privind aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, art. 5 alin. (2), reclamanta A. SA avea obligația să facă demersurile necesare către ministerul de resort, în vederea inițierii unui act normativ, iar pentru înregistrarea locuințelor construite pe amplasamentele de la Căzănești și Copacelu, în valoare de 10.088.356 RON, în evidența contabilă și în patrimoniul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, A. SA, în conformitate cu prevederile Contractului de administrare gestionare nr. x din 13.03.2009, art. 33 alin. (2), avea obligația să predea actele de recepție, documentația tehnică și economică a construcției, împreună cu Cartea Tehnică a Construcției.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011, auditorii publici externi au reținut faptul că reclamanta A. SA a încheiat contractul nr. x din 29.07.2008, având ca obiect execuția de "Lucrări de remediere a picturii murale de la catedrala ortodoxă din Ghelari, jud. Hunedoara" în suma de 351.502 RON, inclusiv TVA.

În perioada 2008 - 2009, au fost acceptate la plată facturi în valoare totală de 355.732 RON, din care taxe în suma de 4.230, iar din valoarea taxelor în sumă de 4.230 RON, suma de 325 RON reprezintă taxe calculate prin aplicarea cotei de 0,1%, contrar prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/29.07.1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, actualizată.

Contractul nr. x din 25.07.2005 având ca obiect execuția de "Lucrări de reabilitare a sistemului de alimentare cu apă; Lucrări de expertizare și consolidare a catedralei din Ghelari; Lucrări de reparare și consolidare a caselor afectate din localitatea Ghelari", în sumă totală de 3.646.488,85 RON inclusiv TVA.

În perioada 2006 - 2008, au fost executate și recepționate lucrări în valoare de 3.514.976,69 RON.

S-a reținut că lucrările executate au fost recepționate, conform Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 16.11.2006 și Procesului-verbal de recepție finală nr. x din 21.11.2008, validându-se concluzia pârâtei Curtea de Conturi în sensul că pentru obiectivele aparținând altor persoane fizice și juridice, afectate de activitatea minieră desfășurată, obligația reparării prejudiciilor cauzate prin activitățile miniere efectuate până la data expirării ori renunțării, revine titularului de licență, chiar dacă asemenea prejudicii sunt constatate după încetarea concesiunii sau a administrării, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003. Curtea mai reține că reclamanta nu a expus prin acțiunea sa alte argumente suplimentare în combaterea constatărilor și concluziilor auditorilor publici.

Raportul juridic între SC A. SA și Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri nu are la baza un contract de mandat, cum eronat a susținut reclamanta, căci potrivit Contractului de administrare și gestionare de către SC A. SA a Programului anual de conservare, închidere, reconstrucție ecologică și activități post-închidere a minelor ... nr. x din 13.03.2009, A. SA are calitatea de prestator, iar în contractele ce au avut ca obiect execuția de lucrări de închidere și ecologizare a iazurilor de decantare, A. SA a avut calitatea de beneficiar al lucrărilor respective.

Prin urmare, instanța a fost de acord cu concluzia pârâtei potrivit căreia pentru lucrările executate la 12 iazuri de decantare, în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și a H.G. nr. 1.705 din 29.11.2006 privind aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, art. 5 alin. (2), A. SA avea obligația să întreprindă demersurile necesare către ministerul de resort, în vederea includerii acestora în domeniul public al statului și în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

De asemenea, avându-se în vedere faptul că pompele submersibile întruneau condițiile de durată și valoare pentru a fi considerate mijloace fixe, a rezultat că reclamanta SC A. SA avea obligația înregistrării în contabilitate, la momentul achiziției, ca mijloace fixe.

S-a apreciat ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că reclamanta A. SA avea obligația sa achiziționeze lucrările prevăzute în Programul anual de conservare, închidere, reconstrucție ecologică și activități post închidere a minelor, numai pentru obiectivele miniere nominalizate în Anexa 1 la H.G. nr. 1.008/2006 privind aprobarea închiderii definitive și monitorizării factorilor de mediu post-închidere a unor mine și cariere, etapa a IX-a.

Totodată, s-a reținut că similar auditorilor publici, că, până la data finalizării controlului, dar nici în instanță, SC A. SA nu a prezentat documente din care să rezulte preluarea de active cu denumirea Laborator fix de analize fizico-chimice Iacobeni, din patrimoniul SC B. SA, în patrimoniul societății/Ministerului Economiei. Or, în atare situație, contractarea și plata lucrărilor, în valoare totală de 816.284 RON, s-a efectuat de către reclamantă pentru obiective aparținând altor persoane juridice din sumele alocate pentru "remedieri, intervenții, calamități, documentații, avize, monitorizare post-închidere" la obiectivul minier "cariera Ostra" (inclusă în Programul anual de conservare, închidere, reconstrucție ecologică și activități post închidere a minelor).

S-a constatat că în deconturile justificative, în baza cărora SC A. SA a solicitat finanțarea lucrărilor, sumele din situațiile de lucrări plătite constructorului (la capitolul intitulat "articole preliminare") au fost evidențiate pe cheltuieli de închidere și ecologizare a minei, astfel că procedând în acest fel, A. SA nu a respectat prevederile art. 2 alin. (1) și Anexa nr. 4 din H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conținutului-cadru al documentației tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de intervenții; formularul F2 - Centralizatorul cheltuielilor pe categorii de lucrări, pe obiecte, formularul F3 - lista cu cantități de lucrări pe categorii de lucrări, din Instrucțiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 aprobate prin Ordinul ministrului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor nr. 863/2008. (abaterea a fost consemnată la pct. 2.6 din procesul-verbal de constatare nr. x din 26.07.2011).

Argumentele invocate de reclamantă în sensul ca Lista cu Articole preliminare este echivalentă cu organizare (OS) au fost găsite ca fiind nerelevante, căci la Cap. 5 - Alte cheltuieli din H.G. nr. 28/2008, pct. 5.1. Organizare de șantier se cuprind cheltuielile necesare contractantului în vederea creării condițiilor de desfășurare a activității de construcții-montaj.

În cazul aflat în analiză, în situațiile de lucrări întocmite de constructori, în baza contractelor nr. x din 04.02.2008, nr. x din 11.02.2008, nr. x din 20.02.2008, nr. x din 28.02.2008 și nr. x din 17.03.2008, la capitolul intitulat "articole preliminare" au fost incluse cheltuieli pentru dirigenții de șantier respectiv: asigurarea de birouri, întreținerea birourilor, dezafectarea birourilor, furnizarea unei camere foto, asigurarea supravegherii birourilor și a echipamentelor de protecție și măsurare, cheltuieli pentru întreținerea și funcționarea a două autovehicule, contravaloarea convorbirilor telefonice etc., iar nu cheltuieli necesare contractantului în vederea creării condițiilor de desfășurare a activității de construcții.

S-a constatat că prin concluziile sale la raportul de expertiză întocmit, dar și prin observațiile sale suplimentare ulterioare, pe de o parte, expertul s-a limitat la a menționa la modul general că, în cazul celor 5 contracte de lucrări analizate de Curtea de Conturi a României, cheltuielile privind organizarea de șantier se bazează pe prevederile H.G. nr. 28/2008, fără a preciza în mod concret și clar în cadrul căror categorii de cheltuieli prevăzute la pct. 5.1 - Cap. 5 din H.G. nr. 28/2008 sunt prevăzute cheltuielile care au fost efectuate pentru serviciile contractate, în principal cele efectuate pentru "întreținerea birourilor, dezafectarea birourilor, furnizarea unei camere foto, asigurarea supravegherii birourilor și a echipamentelor de protecție și măsurare, cheltuieli pentru întreținerea și funcționarea a două autovehicule, contravaloarea convorbirilor telefonice".

S-a reținut însă că Ordinul Ministerul Economiei și Comerțului nr. 172/2003 privind aprobarea formei contractului de execuție de lucrări de închidere a minelor și refacere a mediului/conservare, invocat de ea în apărare, nu este interpretat corect de reclamantă, deoarece acest ordin prevede ca antreprenorul poate primi contractul de achiziție publică (pct. 5.1.b din ordin), în timp ce firma de dirigenție poate primi contractul de monitorizare a execuției lucrărilor (pct. 5.1.d), rezultând astfel ca cheltuielile de dirigenție, indiferent în ce constau ele (onorarii, dotări materiale etc.) nu pot forma obiectul contractului de achiziție publica încheiat cu antreprenorul, ci numai obiectul contractului de monitorizare a execuției lucrărilor încheiat cu firma de dirigenție.

În realitate, în opinia instanței de fond, cheltuielile necesare pentru desfășurarea activității de dirigenție trebuiau încadrate la pct. 3.6 privind Asistenta Tehnica, lit. b), dedicata pentru "plata diriginților de șantier, desemnați de autoritatea contractantă, autorizați conform prevederilor legale pentru verificarea execuției lucrărilor de construcții și instalații", plata care, în cazul de față, urma a se realiza de autoritatea contractanta direct către firma de dirigenție.

Susținerea reclamantei în sensul că H.G. nr. 28/2008 nu ar fi fost aplicabilă contractelor analizate de pârâtă, în temeiul art. 6 lit. b) (apărare arătată mai sus), a fost găsită neîntemeiată.

În consecință, reținând că reclamanta trebuia să aplice prevederile H.G. nr. 28/2008 având în vedere că fondurile pentru realizarea lucrărilor au fost alocate de la bugetul de stat, instanța de fond a găsit ca fiind legală concluzia pârâtei în sensul că pentru achiziția de lucrări de închidere și ecologizare mine, în baza contractelor din 4.02.2008, 11.02.2008, 20.02.2008, 28.02.2008 și 17.03.2008.

Având în vedere administrarea în cauză a punctului de vedere al specialistului în tratare ape de mină/geochimie (raport la fila x și urm. vol. II dosar rejudec), chiar în prezența concluziei acestuia potrivit căreia ... consumul specific de var (kg var/m

3

apă tratată) depinde de concentrația substanțelor dizolvate, iar consumul total de var este dat de produsul dintre debitul apelor ce alimentează stația de epurare și consumul specific de var; În consecință, costul operațional datorat consumului de var va avea o valoare variabilă dată de consumul total de var înmulțită cu prețul unitar al varului, În condițiile unui contract cu preț fix, prin variația valorii unui element de cost (costul datorat consumului de var), structura elementelor de cost va fi variabilă. Proporțional cu consumul de var variază și cantitatea de precipitat care se formează, respectiv necesarul de polielectrolit care se adaugă pentru floculare ... instanța de fond a reținut că măsura stabilită de Curtea de Conturi a fost consecința comportamentului contractual al reclamantei care nu a încheiat acte adiționale în condițiile în care, ulterior, a acceptat la plată prețuri mai mari decât cele stabilite în ofertele financiare desemnate câștigătoare ale licitațiilor.

În consecință, prima instanță a găsit ca fiind corectă concluzia pârâtei potrivit căreia pentru contractele nr. x/2005, nr. x/2005 și x/2005, potrivit pct. 16.2 din aceste contracte, reclamanta SC A. SA avea dreptul de a conveni, numai prin act adițional, pentru restul rămas de îndeplinit, actualizarea prețului.

De asemenea, s-a constatat că în ceea ce privește efectuarea de plăți fără documente justificative pentru contractele din 08.12.2008, 14.04.2009 și 16.12.2009 încheiate cu operatorul minier F. SA Deva, reclamanta SC A. SA a prezentat documente justificative în Anexa nr. 17 la Contestație. După analiza acestor documente, auditorii publici externi au menționat că documentele anexate nu sunt în măsură să justifice sumele plătite de SC A. SA către F. SA Deva, exemplificând în acest sens documentele anexate la "Situațiile de lucrări pe articol" respectiv: - activitatea de "pază și securitate a obiectivului a fost asigurată de către firme specializate: C. SA și D. SRL; - activitatea de supraveghere și control a obiectivelor miniere s-a realizat cu personalul F. SA Deva. Decontarea serviciilor s-a efectuat în baza "Situațiilor de lucrări pe articol" întocmite lunar, a devizelor cu cheltuielile efective lunare, având ca document justificativ statul de salarii aferent perioadei respective.

Prima instanță a găsit așadar ca fiind legală concluzia pârâtei în sensul că pentru contractele: din 19.05.2008, 07.08.2008, 17.12.2008, 08.12.2008, 08.04.2009, 14.04.2009 și 16.12.2009, potrivit pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. , reclamanta avea obligația să accepte la plată situații de lucrări care să aibă la bază document care să certifice prestarea acestora. Alte argumente în apărare, nu a ridicat reclamanta prin acțiunea sa inițială.

S-a apreciat prin urmare, ca fiind legală concluzia pârâtei potrivit căreia pentru execuția lucrărilor de refacere a proprietăților contaminate, potrivit art. 14 alin. (1) și (2), art. 25, art. 26 din H.G. nr. 1.408/2007 privind modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului, reclamanta avea obligația să întocmească un raport geologic de investigare și evaluare a poluării mediului geologic, pe care să-l înainteze, spre analiză, autorității competente pentru protecția mediului, după care, în baza deciziei acestei autorități să elaboreze studiul de fezabilitate și proiectul tehnic, iar potrivit art. 5 alin. (5) și art. 9 din H.G. nr. 1.403 din 19.11.2007 privind refacerea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate, după aprobarea proiectului tehnic și elaborarea metodologiilor de refacere de către autoritatea competentă pentru protecția mediului, reclamanta avea obligația să procedeze la contractarea lucrărilor de refacere a suprafețelor afectate.

S-a reținut că maniera în care reclamanta a procedat la includerea acestei cote de 0,08 la prețul contractului nu avea suport legal, astfel că Curtea a găsit ca fiind corectă concluzia pârâtei în sensul că pentru lucrările executate și serviciile prestate de diverși agenți economici, SC A. SA avea obligația să accepte la plată situații de lucrări întocmite în conformitate cu prevederile art. 1 și art. 1 din Anexa 2 la H.G. nr. 1.179/2002 privind aprobarea Structurii devizului general și a Metodologiei privind elaborarea devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de intervenții, art. 7 alin. (1) și (2) și art. 8 din H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conținutului-cadru al documentației tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de intervenții și Instrucțiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 aprobate prin Ordinul nr. 863/2008.

S-a constatat ca fiind corectă concluzia pârâtei potrivit căreia, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, art. 136 din H.G. nr. 1.208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003 și art. 4 lit. a) din Ordinul ministrului Industriei și Comerțului nr. 234/1999 pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a H.G. nr. 632/1999 privind unele măsuri pentru folosirea și valorificarea bunurilor reprezentând dependințe și anexe tehnologice de la minele la care închiderea definitivă a fost aprobată prin hotărâri ale Guvernului, A. SA avea obligația de a proceda la preluarea în proprietatea statului, a anexelor tehnice și a dependințelor, aflate în dotarea minelor pentru care s-a aprobat închiderea definitivă, iar în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991, cu modificările și completările ulterioare, de a înregistra în contabilitate bunurile preluate.

Cât privește cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de Ministerul Economiei, s-a reținut în primul rând că intervenientul a precizat că susține toate apărările formulate de reclamantă cu privire la actele emise de pârâta Curtea de Conturi, intervenientul subliniind, la rândul său, natura de mandat a raportului juridic dintre reclamantă și minister. Curtea reține însă că prevederile art. 6

1

lit. a) din H.G. nr. 313/2002 introdus prin H.G. nr. 1.158/2004 nu prevăd că reclamanta A. SA este mandatată să efectueze activitățile indicate la lit. a) - l) pentru realizarea obiectului său de activitate, respingându-se ca neîntemeiată și cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei.

Împotriva Sentinței nr. 1.263 din 19 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs SC A. SA și Ministerul Economiei.

Recursurile declarate de către recurenta-reclamantă și recurentul intervenient accesoriu au în parte motive comune respectiv dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea urmând a aprecia prin considerente comune ambelor recursuri.

Recursul declarat de către recurenta-reclamantă SC A. SA se încadrează din punct de vedere al motivelor în dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. invocându-se în raport de soluția de respingere în totalitate a acțiunii încălcarea dispozițiilor art. 315 (1) C. proc. civ.

Sentința civilă recurată prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamantă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu a fost pronunțată în rejudecare dispusă prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Critica din recurs vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că "în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Se arată că instanța de fond nu a făcut aplicarea corectă a art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că a apreciat greșit și a plecat de la o premisă greșită în sensul că instanța de recurs care a pronunțat Decizia nr. x din 26.03.2015 nu a dezlegat în drept problema de drept a existenței unui raport juridic de mandat între intervenientul accesoriu în calitate de mandat și reclamanta în calitate de mandatar.

Tot în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-reclamantă invocă faptul că instanța de fond care a negat existența contractului de mandat a soluționat greșit o parte din măsurile contestate din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011, respectiv măsurile 7, 8, 15 și 19.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată faptul că instanța de fond în rejudecare a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al relației dintre reclamantă și intervenientul accesoriu, relație care are la bază un contract de mandat cu titlu oneros, cu limite trasate de Minister intervenientul accesoriu prin Ordin, H.G. și nu un contract de prestări servicii cum greșit a reținut autoritatea pârâtă în actul de control.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ambele recursuri declarate de reclamanta și intervenientul accesoriu se invocă greșita aplicare a normelor de drept material în raport de analizarea legalității tuturor măsurilor contestate care au fost conformate prin soluția de respingere a acțiunii și a cererii de intervenție.

În recursul declarat de către recurenta-reclamantă se realizează o analiză a fiecărei măsuri arătându-se în concret aspectele de nelegalitate care în mod greșit au fost înlăturate de prima instanță.

Iar premisa greșită de la care instanța de fond a analizat toate măsurile contestate de către reclamantă și intervenient constă în întârzierea greșită a dispozițiilor art. 4 și art. 6 din H.G. nr. 313/2002, act normativ care a reglementat raporturilor dintre reclamantă și intervenient. Iar raportul juridic dintre reclamantă și ministerul de resort, în speță Ministerul Economiei este guvernat de regulile contractului sinalagmatic de mandat, limitele acordate fiind stabilite de Minister în calitate de mandant pentru fiecare caz în parte. Iar contractul de mandat exclude răspunderea mandatului pentru măsuri ce intră în competența Ministerului de resort în calitate de mandant.

Se solicită admiterea ambelor recursuri casarea sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și admiterea cererii de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei dispunându-se anularea actelor emise de pârât-intimată Curtea de Conturi.

La dosar intimata Curtea de Conturi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În cauză intervenientul accesoriu în interesul reclamantei a formulat în baza art. 491 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. recurs incident solicitând admiterea acestui recurs, casarea sentinței atacate și în rejudecare admiterea acțiunii formulate de reclamantă.

În ședința publică din 18.09.2018 Curtea a pus în discuția părților admisibilitatea recursului formulat în baza Noului C. proc. civ. având în vedere că prezenta acțiune ce formează obiectul recursurilor a fost introdusă la data de 13.12.2012 sub incidența vechiul C. proc. civ., motivele de recurs fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 vechiul C. proc. civ. 1865.

În termenul de amânare a pronunțării recurenta-reclamantă SC A. SA a dispus în baza art. 146 C. proc. civ. concluzii scrise.

Curtea analizând recursurile declarate de către recurenta-reclamantă SC A. SA și de către recurentul-intervenient constată următoarele:

În motivele de recurs invocate sunt fondate recursurile principale declarate de recurenta-reclamantă și de intervenientul accesoriu împotriva Sentinței civile nr. 1.263 din 19.03.2018, fiind întemeiată în parte acțiune astfel cum a fost precizată.

Pentru aceleași considerente comune va fi apreciată ca întemeiată și admisă în consecință și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei.

Recursul incident formulat de intervenientul accesoriu în baza art. 491 Noul C. proc. civ. este apreciat de Curte ca inadmisibil și urmează a fi respins ca atare în cauză neputând fi aplicate dispozițiile Noului C. proc. civ. prin care a fost reglementată instituția recursului incident.

Aceasta deoarece cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, care a fost soluționată în rejudecare prin sentința atacată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13.12.2012 fiind incidente dispozițiile C. proc. civ. vechi de la 1865.

Curtea urmează a verifica legalitatea și temeinicia sentinței recurate în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865 și de motivele de recurs invocate care se încadrează în dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1865.

În consecință recursul incident va fi respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește recursurile principale acestea sunt apreciate ca întemeiate și urmează a fi admise pentru următoarele considerente comune ambelor recursuri.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat atât de reclamantă cât și de intervenientul accesoriu este fondat în cauză sentința de fond prin care a fost respinsă în urma rejudecării în integralitate acțiunea formulată de recurenta-reclamantă este dată cu aplicarea greșită a legii sale două aspecte:

Primul vizează și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865 care dispus în sensul că "În caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Al doilea aspect legat de primul vizează interpretarea pe fond asupra legalității actelor emise de Curtea de Conturi și a măsurilor contestate din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Sentința civilă nr. 1.263 din 19.03.2018 care formează obiectul recursurilor a fost pronunțată în urma rejudecării dispusă prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 s-a admis recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva Sentinței civile nr. 1.951 din 12.06.2013 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și s-a casat sentința atacată și trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia de casare nr. 1.382 din 25.03.2015 a avut ca obiect Sentința civilă nr. 1.931/2013 prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA și s-a dispus anularea Încheierii nr. 110/2011 și a Deciziei nr. 12/2011 în ceea ce privește următoarele puncte din decizie pct. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 12, 15, 17, 19 și 20.

Aspectul litigios invocat în recursurile declarate constă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. în ceea ce privește decizia din recurs care în opinia recurentelor a dezlegat în motivare mai multe probleme de drept și anume natura raporturilor dintre reclamantă și ministerul de resort și legalitatea unor măsuri din actele contestate și care se impun în rejudecare, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și pe de altă parte opinia instanței de fond care a pronunțat sentința în rejudecare și opinia Curții de Conturi. Opinia instanței de fond și care a fost motivată și care a determinat soluția de respingere prin rejudecarea tuturor probelor a fost în sensul că instanța de recurs nu a dat o dezlegare problemelor de drept în litigiu ci casarea a privit și este obligatorie numai sub aspectul completării probatoriului solicitat de reclamanta SC A. SA pentru măsurile 10 și 11, respectiv necesitatea efectuării unei expertize judiciare.

Plecând de la premisa instanței de fond după efectuarea expertizei judiciare a analizat pe fond toate măsurile contestate pe acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată pe care a apreciat-o în totalitate ca neîntemeiată și a respins-o ca atare.

Curtea verificând în recurs aspectul litigios al aplicării dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. apreciază contrar opiniei instanței de fond că Decizia de casare nr. 1.382 din 25.03.2015 a dezlegat și anumite probleme de drept în esență natura raportului juridic dintre reclamantă și Ministerul Economiei și Turismului, raport care are la bază un contract de mandat, sinalagmatic, cu titlu oneros, cu limite trasate de mandant intervenientul accesoriu ministerul de resort prin ordin, Hotărâre de guvern și adrese și nu unul de prestări servicii cum greșit a reținut prima instanță în urma rejudecării.

Curtea constată că în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1.382 din 25.03.2015 asupra recursului declarat de pârâtă împotriva Sentinței civile nr. 1.851 din 12.05.2013 - filele x din decizie instanța de recurs, analizând, "cu prioritate" contractul dintre reclamantă și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului în conformitate cu H.G. nr. 313/2012 cu modificările ulterioare și cele ale contractelor de administrare și gestionare de către reclamantă a programelor anuale de conservare/închidere reconstrucție ecologică și activități post închidere a minelor, a apreciat că între reclamant și intervenient sunt aplicabile regulile contractului de mandat, cum în mod corect se reține și prin Sentința civilă nr. 1.951 din 12.06.2013 și care interpretare a stat la baza admiterii acțiunii și anulării măsurilor contestate în primul ciclu procesual.

În al doilea ciclu procesual premisa greșită de la care pleacă instanța în rejudecare este aceea că prin decizia de casare nu a fost rezolvată problema de drept a naturii raportului dintre reclamantă și ministerul de resort fiind aplicate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. normei sale aspectul completării probatoriului.

În rejudecare instanța de fond a reținut că între raportul juridic a fost unul de prestări servicii și nu unul de mandat, în acest sens fiind și opinia autorității pârâte.

Curtea apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a reținut a fi dezlegată problema de drept a existenței unui contract de mandat de către instanța de recurs prin Decizia din 25.03.2015. Această dezlegare dată de instanța de recurs se impune conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. rejudecând situația premisă de la care Curtea urmează a analiza pe fond legalitatea actelor contestate și a măsurilor dispuse.

Curtea plecând de la această premisă, că prin Decizia nr. 1.382 din 25.03.2015 a fost dezlegată problema de drept a naturii raporturilor dintre reclamantă și intervenient raport care este un raport bazat pe un contract de mandat și nu un raport de prestări servicii, constată că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cât și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. respectiv interpretarea greșită a actelor deduse judecății.

Ambele motive de recurs sunt apreciate ca fondate de Curte, instanța apreciind că în parte, criticile de fond formulate de reclamantă și intervenient fiind întemeiate în parte pe unele măsuri contestate.

Nelegalitatea unor măsuri din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011 rezultă din două aspecte: Primul vizează dezlegarea în drept a naturii raporturilor dintre reclamantă și intervenient care este un raport de mandat și al doilea vizează faptul că prin decizia de casare din 25.03.2015, deși nu expres s-a constatat cu privire la Măsurile 7, 8, 15 și 19 că în mod corect au fost anulate de prima instanță - respectiv prin Sentința civilă nr. 1.951 din 12.06.2013.

Față de cele constatate, Curtea analizând pe criticile de nelegalitate invocate în recursuri apreciază pentru următoarele considerente că sunt întemeiate criticile de fond formulate cu privire la următoarele măsuri nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 și 19.

Curtea apreciază C. pen. nu pot fi reținute criticile având ca obiect Măsurile nr. 3, 4, 11, 12 și 20.

În consecință, acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată urmează a fi admisă în parte.

Măsura nr. 2 din Decizia nr. 12 din 7 octombrie 2011 "Conducerea SC A. SA va dispune măsuri și va urmări intrarea în legalitate privind "strămutarea proprietăților afectate din zona Ocnele Mari, (jud. Vâlcea și Construcția de locuințe". Totodată, se vor dispune măsuri pentru analiza gospodăririlor afectate din zona Ocnele Mari jud. Vâlcea a despăgubirilor aprobate precum și a locuințelor construite pe amplasamentele Căzănești și Copăcelu, în vederea stabilirii valorii locuințelor peste nivelul despăgubirilor aprobate și se vor dispune măsuri în condițiile legii".

Curtea apreciază că nelegalitatea acestei măsuri rezultă din natura de mandat a raporturilor dintre reclamantă și ministerul de resort. Astfel reclamanta se află sub autoritatea Ministerului Economiei în baza H.G. nr. 313/2002 și nu sub coordonarea acestuia nefiindu-i aplicabile dispozițiile Ordinului nr. 579/2005. Cu atât mai mult cu cât mandantul - Ministerul Economiei nu a considerat că au fost încălcate limitele mandatului de către reclamantă în calitate de mandatar, respectiv avizul Consiliului Tehnico-Economic nr. x din 26.11.2008.

În raport de această calificare în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamanta avea obligația de a efectua lucrările de intervenție, această obligație revenind Ministerului Economiei, conform art. 52 alin. (3) din Legea nr. 85/2003. Prin ordin al ministrului reclamanta a fost mandatată să efectueze plata despăgubirilor, obligație respectată de către reclamantă cu respectarea valorilor aprobate prin Ordinele nr. 245, 2.961/2008 și 3.289/2009 și a avizelor emise de Ministerul Economiei și Finanțelor.

În esență nelegalitatea Măsurii nr. 2 rezultă din calificarea greșită dată de pârâta-intimată și însușită de prima instanță a rapoartelor dintre reclamantă și minister, plecând de la premisa greșită că în cauză raport este de prestări servicii în loc de un raport de mandant.

Iar prin H.G. nr. 313/2002 s-a prevăzut expres că reclamanta se află sub autoritatea Ministerului Economiei și nu în coordonarea acestuia având o răspundere limitată de mandatul acordat. Iar ministerul de resort în calitate de mandant nu a considerat că s-au încălcat limitele mandantului în prezenta cauză formulând aceleași apărări ca reclamanta pe calea cererii de intervenție formulată, susțineri reiterate și în recurs.

Măsurile de pct. 3 și 4 astfel cum au fost menționate în actele și hotărârea recurată sunt apreciate de Curte ca fiind legal reținute în sarcina reclamantei pentru motivele următoarele.

Legalitatea celor două măsuri care priveau în concret obligația unor bunuri de utilitate publică și a unor locuințe rezultă din faptul că reclamanta avea obligațiile de predare.

Reclamanta a inițiat procedurile anterior emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 12 din 7 octombrie 2011 conform adreselor din 16.06.2011, 21.06.2011, dar pe de altă parte predarea efectivă s-a produs după emiterea deciziei Curții de Conturi în baza Protocolului nr. x/2012 și adresa nr. x din 21.12.2015.

Aceste obligații legale erau în limitele contractului de mandat în sarcina reclamantei, iar faptul că inițierea a început înainte de emiterea deciziei nu poate infirma legalitatea măsuri, deoarece în lipsa ei Ministerul Economiei nu putea prelua bunurile.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a menținut aceste măsuri în sarcina reclamantei.

Măsura de la pct. 5 prin care reclamanta-recurentă în calitate de titulară de licență are anumite obligații de refacere a mandatului din zona G. Est - mină în conservare este apreciată de Curte ca nelegală urmând a fi anulată.

Aceste deoarece măsurile instituite în sarcina reclamantei ca titular de licență al unei mine în exploatare G. Central Vestică vizau G. Est în conservare - mină pentru care nu exista un titular de licență de exploatare minieră în sarcina căruia să existe obligația refacerii mediului. Această obligație în lipsa titularului de licență revine mandantului Ministerului Economiei și nu re