Decizia nr. 69/2017 — ÎCCJ — recurs

Acțiunea disciplinară; Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) teza l și lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”, precum și în „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.

Soluția instanței de disciplină; Prin Hotărârea nr. 8/J din 25 mai 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza l și lit. t) teza a ll-a, raportat la art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cererea de recurs; Împotriva Hotărârii nr. 8/J din 25 mai 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs pârâta judecător A., solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cu referire, în principal, la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/280/2011, autoarea recursului a expus istoricul pricinii și a susținut că instanța de disciplină a fi reținut în mod eronat situația de fapt expusă de Inspecția Judiciară și a justificat punctual oportunitatea și legalitatea termenelor acordate și a măsurilor dispuse, conduita sa profesională nefiindu-i, în opinia sa, din aceste considerente, imputabilă. Consideră recurenta că aspectele constatate în privința altor cauze mai vechi existente pe rolul completului său sunt lipsite de relevanță, în situația în care operativitatea judecării cauzelor nu trebuie aplicată în detrimentul aflării adevărului și al unei judecăți temeinice. În același context, din perspectiva dinamicii legislative în materia abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, recurenta a menționat faptul că ceea ce s-a examinat în speță sunt soluția pe care a pronunțat-o ca judecător, modul de aplicare a normelor de drept material sau procesual în exercitarea atribuțiilor de serviciu, care, în virtutea principiului independenței judecătorului, nu pot fi examinate în context disciplinar, ci doar pe calea controlului judiciar. S-au învederat, de asemenea, în circumstanțiere, aspecte legate de volumul de muncă foarte încărcat și de complexitatea cauzelor aflate spre soluționare.

Apărările intimatei; Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la susținerile din acțiunea disciplinară și din considerentele hotărârii, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției instanței de disciplină.

Procedura de filtrare a recursului; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Primul motiv de recurs invocat vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Aspectele invocate de recurentă, chiar dacă nu în mod explicit, sub acest aspect, nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată. Susținerile privind nemotivarea sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus punctual și detaliat considerentele care au determinat-o să aprecieze că se poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului pentru fiecare dintre cele două abateri disciplinare; aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, astfel, că faptele au fost individualizate în suficientă măsură, dând posibilitate să fie trase concluzii pertinente în raport cu prevederile legale prin care sunt reglementate abaterile ce fac obiectul cauzei. Mai mult, din cuprinsul hotărârii, reiese că, în cadrul abaterilor reținute, fiecare fapt a fost examinat prin prisma unei analize complete a materialului probator administrat și a reglementărilor normative aplicabile, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât, argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu dispozițiile legale incidente, nu se poate reține o nemotivare sau o motivare contradictorie a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Ca atare, rezultă că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Argumentele dezvoltate de recurentă vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil. Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute. Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”. În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că secția pentru judecători, a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, într-o cauză cu o vechime de peste 8 ani în sistemul judiciar, aflată în etapa judecății în fond în cel de-al doilea ciclu procesual, magistratul nu a luat măsurile ce se impun în vederea finalizării judecății în prim grad de jurisdicție, a acordat, pe parcursul a 4 ani, peste 28 de termene de judecată, la un interval de aproximativ două luni, cu excepția perioadei vacanțelor judecătorești, când intervalul a fost și mai mare , ceea ce este de natură a pune în discuție respectarea dreptului părților la un proces echitabil. De asemenea, la data de 31 decembrie 2015, pârâta judecător figura cu cel mai mare număr de dosare mai vechi de 1 an înregistrate la nivelul instanței, respectiv 147, dar și cele mai vechi dosare. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei constante în privința nesocotirii dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor în activitatea judecătorului A. a fost judicios reținută, în contextul în care, din totalul de 147 de dosare, 17 dosare sunt mai vechi de 3 ani, 18 dosare sunt mai vechi de 4 ani, 14 dosare sunt mai vechi de 5 ani, 13 dosare sunt mai vechi de 6 ani, 2 dosare sunt mai vechi de 7 ani, 3 dosare sunt mai vechi de 8 ani, 2 dosare sunt mai vechi de 9 ani și 1 dosar are o vechime mai mare de 12 ani. Situația de fapt anterior expusă și necontestată în materialitatea ei de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele dosare examinate, denotă că judecătorul nu a aplicat în mod eficient normele procedurale, acordând nejustificat termene lungi, neadoptând măsuri ferme pentru judecarea în termen rezonabil a pricinilor și gestionând în mod defectuos dosarele mai vechi de 1 an aflate pe rolul completului de judecată pe care îl conduce. Lipsa de fermitate și de rol activ, cu consecința temporizării soluționării cauzelor, a fost judicios reținută, pe baza actelor de cercetare și a celorlalte probe administrate, iar referirile la posibilele erori în stabilirea situației de fapt nu se sprijină pe invocarea unor eventuale modalități noi de reverificare. În atare situație, se reține că susținerile recurentei - privind volumul mare de activitate, specificitatea și complexitatea sporită a cauzelor de fond funciar aflate pe rolul completului pe care îl prezidează, problemele generate de lipsa de diligență a experților de specialitate în întocmirea lucrărilor de expertiză, diversele particularități ale cauzelor aflate în instrumentare - sunt lipsite de relevanța juridică propusă de autoare, fiind inapte să conducă la o altă stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii atacate. Pe de altă parte, este de remarcat că, la reținerea cazurilor de nerespectare a dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor, s-a ținut seama de apărările și explicațiile date de judecător și s-a procedat la verificarea acestora cu ocazia soluționării acțiunii disciplinare, de către Secția pentru judecători. La aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează în inacțiuni neconforme cu îndatoririle profesionale, și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei. Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au semnificația ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară. Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului. Justețea criticilor privind eventualele cauze extrinseci este infirmată de faptul că, beneficiind de aceleași condiții de muncă, raportat la volum, încărcătură și grad de complexitate, ceilalți magistrați nu înregistrează o asemenea situație. Mai trebuie avută în vedere, în acest context, și împrejurarea că valoarea socială ocrotită o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, atât în sensul restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, pe care recurenta le-a încălcat indiscutabil. Relativ la criticile formulate de recurentă privind abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe care, de asemenea, secția pentru judecători în materie disciplinară, a reținut-o în sarcina sa, se constată că nici argumentele invocate sub acest aspect nu sunt de natură să înlăture concluziile instanței de disciplină. Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”. În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 99 1 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Or, respectarea dispozițiilor procedurale și regulamentare, ca și a celor privind plata taxelor judiciare de timbru, reprezintă o îndatorire de serviciu. Sub acest aspect, se constată că instanța de disciplină a acordat o corectă semnificație faptului probat necontestat că, în Dosarul nr. x/280/2011, înregistrat la data de 1 aprilie 2011, judecătorul în cauză nu a procedat la verificarea taxei de timbru datorate în cauză, a pus în discuție timbrajul cererii de chemare în judecată precizate, la aproape 3 ani de la depunerea cererii precizatoare, fără a stabili, însă și cuantumul taxei datorate și a ignorat cererile repetate ale părților, în sensul stabilirii respectivului cuantum. De asemenea, s-a stabilit în mod just că, în aceeași cauză, magistratul a dat eficiență unei măsuri dispuse de instanța de control judiciar (în sensul înaintării, spre competentă soluționare, către Tribunalul Argeș, a cererii principale) la aproximativ doi ani de la data când a avut cunoștință de măsura instanței de recurs. Ca atare, neprocedând conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 315 C. proc. civ. de la 1865, incidente în cauză, recurenta se face vinovată și de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 99 1 alin. (2) din aceeași lege, așa cum, pe bună dreptate, a reținut secția pentru judecători. Reținerea acestor deficiențe, a căror existență a fost demonstrată temeinic și care nu au fost contestate în substanța lor de către recurentă, nu poate fi infirmată prin invocarea diverselor cauze ce ar fi determinat lipsa de procedură sau ar fi impus înlocuirea expertului topograf, cât timp chestiunile respective se impuneau a fi examinate și soluționate, cu precădere, la cerere sau din oficiu, de către instanța de judecată, prioritar oricăror aspecte, iar judecătorul, fie nu a antamat măcar respectivele chestiuni, fie a ignorat sau a amânat nejustificat soluționarea lor. Apărările formulate de recurentă, incluzând motivații referitoare la volumul mare de activitate sau a gradului de complexitate crescut al cauzelor deduse judecății sale, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea nu dovedesc inexistența faptelor sau lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare și nu înlătură obligațiile personale ale judecătorului de a verifica și de a asigura desfășurarea procesului în condiții de legalitate. Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) și lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterile disciplinare prevăzută de textele legale menționate. În fine, nu se justifică nici criticile formulate cu privire la pretinsa încălcare a principiului independenței judecătorului. Este adevărat că actul de judecată în sine sau soluțiile judecătorului nu pot fi supuse cenzurii în acest cadru, însă conduita magistratului, care a înțeles să nu respecte dispozițiile procedurale în anume situație poate fi examinată într-o astfel de procedură, în condițiile în care, în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, judecătorul cauzei trebuie să manifeste o diligență sporită în respectarea normelor de drept material și procesual. De aceea, Înalta Curte consideră că, pe bună dreptate, aceste încălcări ale principiilor de drept și normelor legale și procedurale, reproșate recurentei, au fost plasate în sfera abaterilor disciplinare. Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”. În același context, Înalta Curte reamintește faptul că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004. Este semnificativ de precizat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”. Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate, instanța de recurs constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat și că aspectele reținute, care relevă îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive, confirmă atât caracterul de abateri disciplinare ale faptelor reținute, cât și temeiul răspunderii disciplinare și, prin urmare, atestă legalitatea hotărârii pronunțate de secția pentru judecători, în cauză. Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.