ÎCCJ, Decizia nr. 68/2017

Decizia civilă nr. 68/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Târgu Mureș, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) și lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”, precum și „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.

Prin Hotărârea nr. 5/J din 30 martie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat judecătorului A., judecător în cadrul Judecătoriei Târgu Mureș, sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată împotriva aceluiași judecător, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t teza a ll-a din același act normativ.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul

A.,

solicitând

admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate și anularea sancțiunii disciplinare aplicate.

În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele:

- hotărârea atacată este lovită de nulitate, în temeiul art. 174 și 175 C. proc. civ., fiind pronunțată în lipsa unei sesizări legale. Astfel, din rezoluția de învestire a instanței de disciplină, nu rezultă care sunt abaterile disciplinare reținute în mod corespunzător, încadrarea sau criteriile de stabilire a acesteia, perioadele de săvârșire sau/și raporturile dintre aceste abateri; consecința fiind, în opinia autorului recursului, faptul că acuza nu a fost stabilită nici în fapt și nici în drept, cu încălcarea dispozițiilor procedurale prevăzute de legea specială și a dreptului său la un proces echitabil;

- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care întemeiază în privința unei încheieri premergătoare, prin care i s-a respins nemotivat o probă esențială, gravitatea concretă a încălcării dreptului său la apărare atrăgând, în opinia sa, nulitatea relativă a întregii hotărâri, în temeiul art. 179 alin. (3) C. proc. civ.;

- hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza l și teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, faptele imputate fiind, după părerea sa, greșit încadrate. În acest sens, faptele de nerespectare a termenelor de pronunțare, motivare sau repunere nejustificată a cauzelor pe rol, ce ar fi condus la afectarea dreptului părților de soluționare a acestora într-un termen rezonabil, ar fi încadrabile la abaterea reglementată de art. 99 lit. h) teza l din legea menționată;

- Cu referire la considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 488/2004 și nr. „1281/2011” (probabil nr. 128/2011), magistratul a invocat distinct „motivul de casare prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, ca dispoziție procedurală prevăzută de legea specială, cu sens constituțional autonom de reiterare a prevederilor art. 143 alin. (3) din Constituție”.

În acest context, autorul recursului a reiterat aspectele expuse în apărare, vizând împrejurările care constituie, în opinia sa, cauze ce înlătură caracterul imputabil al faptelor ce-i sunt reproșate, fiind exoneratoare de răspundere și cărora instanța de disciplină nu le-a dat o corectă relevanță.

Tot astfel, s-a susținut că nu a fost corect stabilită de către secția pentru judecători existența urmărilor prejudiciabile, atât asupra drepturilor procesuale ale părților, cât și asupra prestigiului justiției.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, în principal, inadmisibilitatea recursului (ca urmare a faptului că motivele de nelegalitate nu sunt indicate în mod explicit și nu sunt dezvoltate, iar motivele invocate nu se încadrează între cele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.) și, în subsidiar, netemeinicia acestuia, cu referire punctuală la susținerile din acțiunea disciplinară și din considerentele hotărârii, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției instanței de disciplină.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 16 ianuarie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului

A.

.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite.

Primul motiv de recurs invocat vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, datorată nelegalei învestiri a secției pentru judecători cu rezoluția Inspecției Judiciare

.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurent din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.

Astfel cum rezultă din interpretarea literală, teleologică și sistemică a dispozițiilor art. 42 alin. (2), alin. (3) și alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, verificările prealabile și cercetarea disciplinară în materia răspunderii disciplinare a magistraților au ca obiect abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, aceste abateri fiind prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurilor.

Rezultatul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare a determinat ca acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului A. să aibă ca obiect săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței vinovăției”.

În speță, efectuarea cercetării disciplinare și sesizarea instanței de disciplină s-au realizat, contrar celor susținute de recurent, cu respectarea acestor prevederi, în privința fiecăreia dintre abaterile disciplinare în discuție.

Astfel, în acord cu scopul verificărilor prealabile, anume acela de a identifica existența indiciilor unor posibile abateri disciplinare, la data sesizării, indiciile existenței unor fapte ale judecătorului A. au fost corect reținute.

Prin rezoluția din data de 22 iulie 2015, dată în lucrarea nr. 2366/IJ/1420/DIJ/2015, s-a dispus, în mod explicit, începerea cercetării disciplinare sub aspectul existenței indiciilor săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar prin rezoluția din data de 28 august 2015, din lucrarea nr. 3374/IJ/2035/DIJ/2015, s-a dispus începerea cercetării disciplinare sub aspectul existenței indiciilor săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din legea menționată.

Examinarea conținutului acestor acte relevă faptul că, în cuprinsul rezoluțiilor menționate, ca și în rezoluția din 2 octombrie 2015, prin care s-a dispus sesizarea secției pentru judecători în materie disciplinară, s

tarea de fapt și temeiurile de drept au fost expuse în mod concret, explicit și sistematizat. Relativ la elementele constitutive ale abaterilor disciplinare, acestea au fost descrise pe larg, argumentarea fiind detaliată și cu trimitere punctuală la elementele concrete rezultate din dosarele examinate, atât în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cât și pentru abaterea reglementată de teza a II-a a textului legal specificat.

S-au menționat, astfel, pe de o parte, perioadele și cauzele în care judecătorul cercetat a dispus amânarea pronunțării, cazurile și termenele în care s-a dispus repunerea pe rol a dosarelor, aspecte ce vizează abaterea disciplinară prevăzută de teza I a art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor

.

Pe de altă parte, s-au specificat durata și litigiile în care magistratul a întârziat redactarea hotărârilor, aspecte ce vizează abaterea disciplinară prevăzută de teza a II-a a art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

Totodată, s-au prezentat detaliat demersurile efectuate pentru a se verifica dacă situația constatată constituie o conduită izolată sau este o practică a judecătorului și argumentele pentru care s-a apreciat că există indicii privind exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare, de natură a afecta drepturile procesuale ale părților și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Criticile recurentului, vizând lipsa încadrării juridice a faptelor sau a criteriilor utilizate în acest scop, nu pot fi primite, dat fiind faptul că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin rezoluțiile de începere a cercetării disciplinare, constatările privind abaterile disciplinare au fost prezentate pe larg în ceea ce privește latura obiectivă, latura subiectivă, legătura de cauzalitate, rezultatul produs, elementele de circumstanțiere. În cadrul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare nu se poate statua, însă, asupra existenței efective a respectivelor abateri, respectiv, dacă cele constatate întrunesc sau nu elementele abaterilor disciplinare, chestiuni ce vizează fondul și a căror dezlegare este atributul exclusiv al instanței de disciplină.

Mai este de observat că, așa cum rezultă din procesul-verbal nr. 1277 din 1 septembrie 2015, recurentul judecător a luat cunoștință atât de rezoluțiile anterior menționate, cât și de faptul că cele două lucrări au fost conexate. Tot astfel, din procesul-verbal încheiat la data de 9 septembrie 2015(la finalizarea cercetării), reiese că inspectorul judiciar a prezentat magistratului toate actele îndeplinite în cursul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare, precum și înscrisurile ridicate din instanță, care au fundamentat, sub aspect probator, constatările Inspecției.

Nu se poate reține, prin urmare, în sensul celor susținute de autorul recursului, că, sub acest aspect, ar exista o încălcare a dreptului său la un proces echitabil

.

Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează, chiar dacă nu în mod explicit, lipsa motivelor pe care se întemeiază încheierea premergătoare din data de 20 ianuarie 2016, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

Susținerile magistratului privind nemotivarea, sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus considerentele care au determinat-o să încuviințeze sau să respingă probele propuse de către părți, aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 424 alin. (5) din codul menționat.

Se constată, astfel, că cererile de probatorii, formulate atât de titularul acțiunii disciplinare, cât și de pârâtul judecător, au fost corect examinate prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind avute în vedere și reținute în mod corect dispozițiile art. 258, raportate la cele ale art. 255 C. proc. civ., care reglementează regimul juridic al admisibilității și încuviințării probelor.

Ținând cont de faptul că, din conținutul încheierii, reiese că au fost analizate toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției cu privire la solicitările părților, și, întrucât, argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu dispozițiile legale incidente, nu se poate constata o nemotivare a hotărârii.

Împrejurarea că instanța de disciplină a respins solicitarea judecătorului pârât, de încuviințare a unei expertize de specialitate, constând în opinia unui specialist în drept penal substanțial, nu are semnificația propusă de recurent și nu poate atrage nulitatea relativă a întregii hotărâri, câtă vreme, în cuprinsul analizei, secția pentru judecători a expus motivul acestei soluții, proba respectivă fiind considerată neutilă cauzei.

Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ambele ipoteze, poate fi comisă prin două modalități, respectiv prin nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sau prin întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

Ipotezele expuse constituie, practic, două abateri disciplinare distincte, întrucât condițiile de existență a acestora sunt diferite, reglementându-se situații distincte.

Recurentul susține fără temei că întârzierile în redactarea hotărârilor judecătorești, ce-i sunt reproșate, trebuiau examinate tot prin prisma tezei I a art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Întrucât elementul material al întârzierii culpabile este sancționat în mod explicit în teza a doua a textului incriminator menționat, faptul că legiuitorul a folosit termenul generic de „lucrări”, în absența unei distincții legale în acest sens, nu poate conduce la concluzia propusă de autorul recursului, în sensul că această noțiune nu ar viza și hotărârile judecătorești.

Împrejurarea că faptele constând în întârzierea în redactarea hotărârilor judecătorești, examinate din perspectiva tezei a II-a, au avut, de asemenea, drept consecință, temporizarea procedurilor judiciare și, implicit, vătămarea dreptului părților la un proces echitabil, ca și în cazul primei ipoteze normative, nu este de natură a confirma susținerilor recurentului, ce vizează greșita încadrare a faptelor.

Elementele nerespectării dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor (normă cu caracter general) nu pot fi extinse și la întârzierile în redactarea hotărârilor judecătorești, în condițiile în care există un text normativ special care vizează în mod explicit această a doua ipoteză factuală.

Se constată, astfel, că incidența răspunderii disciplinare pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. h) teza I nu putea interveni pentru redactarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești, încadrarea dată în speță faptelor, de către instanța de disciplină, fiind în acord cu interpretarea gramaticală, logică și teleologică a dispozițiilor legale în discuție.

În ceea ce privește

argumentele

formulate

distinct

de către recurent

, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, cu trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, se constată că și acestea vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, putând fi subsumate cazului de casare anterior menționat, astfel încât vor fi examinate tot în acest context.

Astfel, se observă că respectivele critici au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil al faptelor.

Susținerile nu pot fi, însă, reținute.

În ceea ce privește existența abaterilor reținute în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că,

în perioada 1 ianuarie 2014 - 26 iunie 2015, judecătorul pârât a amânat pronunțarea în 362 de dosare din totalul de 515 soluționate, rezultând un procent de 70,29%. Într-un număr de 97 de dosare, pronunțarea a fost amânată pentru perioade mai mari de 30 de zile (respectiv, într-un dosar a fost amânată pronunțarea de 25 de ori pe o perioadă de 84 de zile, într-un alt dosar a fost amânată pronunțarea de 19 ori pe o perioadă de 78 de zile, în alt dosar a fost amânată pronunțarea pe o perioadă totală de 101 zile etc.).

De asemenea, în intervalul 1 ianuarie 2014 - 9 septembrie 2015, judecătorul pârât figura cu un număr de 149 de dosare în care termenul de redactare a fost depășit, acesta înregistrând întârzieri și de aproximativ 220 de zile în redactare.

Situația de fapt anterior expusă și necontestată în materialitatea ei de către recurent, constând într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp și într-o atitudine de pasivitate neechivocă, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea normelor legale ce impun amânarea pronunțării soluției în materie penală, pe o perioadă de cel mult 15 zile(în raport cu V.C.P.P.) și, respectiv, de cel mult 30 de zile(în raport cu N.C.P.P.), precum și a dispozițiilor procedurale care impun redactarea hotărârii judecătorești pronunțate în materie penală în termen de 30 de zile, de către recurentul judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența unor pretinse cauze extrinseci ce ar fi determinat respectiva stare de fapt.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator, care se concretizează în inacțiuni neconforme cu îndatoririle profesionale, și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.

În acest sens, secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentului reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea dispozițiilor și termenelor legale fiind dovedite fără putință de tăgadă.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să îl exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentului, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autorul recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează o atare situație.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurentul a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Mobilul care a determinat nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor și scopul urmărit nu condiționează existența laturii subiective, acestea fiind în mod corect avute în vedere doar la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ambele ipoteze, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în ambele modalități ale abaterii disciplinare prevăzute de textul legal menționat, neavând relevanță, sub acest aspect, faptul că, la momentul soluționării recursului, restanțele în redactare au fost eliminate.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 5/J din 30 martie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2017.