ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 6 mai 2010, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentant de S.C. A. S.A., să se constate că sunt proprietari, în calitate de nepoți și fii ai defuncților lor antecesori, bunic C. și tată A., asupra terenului în suprafață de 7598,75 mp, ocupat de S.C. A. S.A. din anul 1989 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, fără plata vreunei despăgubiri; să fie obligat pârâtul să le plătească cu titlu de despăgubiri suma de 68.388,75 euro (7598,75 mp x 9 euro/mp), reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat și suma de 135.000 RON (7598,75 mp = 0,75 ha x 9000 RON/ha/an x 20 ani) sau echivalentul în euro de la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada 1989 - 2010, respectiv contravaloarea produselor și recoltei care s-ar fi obținut de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în RON, la cursul oficial de schimb al BNR din data efectivă a plății.

Prin Încheierea de ședință din 3 septembrie 2010, instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și inadmisibilității acțiunii și a dispus unirea cu fondul a excepțiilor prematurității acțiunii, lipsei calității procesuale active a reclamanților și lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție.

Prin Sentința civilă nr. 239 din 18 septembrie 2013, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989 - 2001, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat că aceștia au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 5.284 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții D., E., F. și G. și a obligat pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., să plătească reclamanților suma de 160.206 RON cu titlu de despăgubiri, din care 112.380 RON reprezentând contravaloare teren și 47.826 RON reprezentând folos de tras pe perioada anilor 2002 - 2010, precum și suma de 4.600 RON cheltuieli de judecată; a respins în rest acțiunea; a respins cererea de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele considerente:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că aceștia, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari H., A. și I., J. și C., ale căror terenuri au fost expropriate de facto din anul 1990 și de jure o dată cu apariția H.G. nr. 392/2002, justifică calitate procesuală activă în cauză, câtă vreme nu au fost despăgubiți în niciun fel pentru terenul preluat antecesorilor lor, așa cum prevede Legea nr. 33/1994.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru folosul de tras solicitat pe perioada 1989 - 2010, s-a reținut că aceasta trebuie analizată distinct în funcție de cronologia în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți. Astfel, pentru perioada 1990 - 2001, când pârâtul, prin reprezentanta sa S.C. A. S.A., a procedat la o expropriere de facto a terenurilor deținute de antecesorii reclamanților, dreptul la acțiune în despăgubiri al acestora era prescris raportat la dispozițiile art. 13 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, situația juridică a terenului se clarifică, acesta fiind expropriat de jure, astfel că în speță nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, ci legea specială care reglementează situația exproprierii pentru utilitate publică, respectiv Legea nr. 33/1994, care nu face vorbire de prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea și având obligația de a despăgubi pe expropriat. Prin urmare, s-a respins excepția prescripției invocată de pârât pentru perioada 1989 - 2001.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că este întemeiată, întrucât, raportat la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligație de garanție instituită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de reprezentanta pârâtului, S.C. A. S.A., care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii S.C. A. S.A. au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul Mureș, în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998. Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002, întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național, urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului Român reprezentat prin Societatea de Producere a Energiei Electrice "A." S.A. București.

Nici în acest nou context legislativ pârâta S.C. A. S.A. nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent, astfel încât proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În aceeași situație s-au aflat și reclamanții care, în calitate de moștenitori legali ai proprietarilor tabulari H., A., I., J. și C., aspect dovedit cu actele de stare civilă și arborele genealogic depus în cauză, au fost lipsiți începând cu anul 1990 de dreptul de a folosi și dispune de terenul în suprafață de 5284 mp, ce a fost inițial ocupat abuziv de prepușii reprezentantei pârâtului.

Terenul a fost identificat și evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experții D., E., F. și G., stabilindu-se și valoarea beneficiului nerealizat de reclamanți prin lipsirea lor de folosința terenului.

Față de dispozițiile art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, prima instanță a considerat că despăgubirea ce se cuvine reclamanților se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat acestora, respectiv contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.

Față de aceste considerente, instanța a reținut că valoarea reală a terenului expropriat este de 112.380 RON, calculată la 2,4 RON/mp pentru cei 968 mp pășune și 25,5 RON/mp pentru cei 4316 mp teren arabil, la care se adaugă venitul nerealizat de reclamanți de pe aceste terenuri, estimat la 4.393 RON/an agricol pentru terenul arabil și 921 RON/an agricol de pe terenul cu destinația de pășune.

În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a considerat că în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, și până în prezent, întrucât odată cu apariția H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului, S.C. A. S.A., fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990.

Prin urmare, perioada avută în vedere la stabilirea folosului de tras a fost 2002 - 2010 inclusiv, dată la care s-a referit și raportul de expertiză, rezultând un cuantum al despăgubirilor de 47.826 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A. S.A..

Prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în ce privește despăgubirile acordate, pe care le-a redus la 128.322 RON, reprezentând contravaloare teren și folos de tras pe perioada 2007 - 2010, a menținut în rest sentința atacată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari C., A. și I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârât.

Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate nr. x/1990. Terenurile afectate de amenajarea hidroelectrică (AHE) a râului Strei și care fac obiectul cauzei de față nu sunt cuprinse în acest titlu de proprietate, astfel cum rezultă din răspunsul dat de experți.

Contrar susținerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria". Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafață, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, s-a apreciat că susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", expropriator fiind Statul Român, prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..

Prin documentația întocmită de S.C. A. S.A., au fost identificate terenurile ce sunt afectate de AHE Strei, precum și proprietarii tabulari, antecesorii reclamanților figurând în tabelul întocmit cu această ocazie la poziția 3, 79, 618 .

În ce privește excepția inadmisibilității, apelantul a susținut în sprijinul acestei excepții două argumente, anume că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice.

Câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. nu a fost primită, instanța reținând că, prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, s-a constatat că dreptul de proprietate al antecesorilor acestora a fost recunoscut, atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin includerea acestora în tabelul cu proprietarii terenurilor ce fac obiectul H.G. nr. 392/2002.

Reclamantele justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că acestea dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin titlul de proprietate nr. x/2003 și adeverința nr. x/2010, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantelor îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Ca urmare, reclamantele au cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

Preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991 - 1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002, reclamantele, în calitate de moștenitoare ale proprietarului tabular, neprimind vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, Curtea a constatat că în cauză reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă, reținând în acest sens că dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantele au făcut dovada calității de moștenitoare de pe urma acestora.

Referitor la criticile pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

În privința despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, s-a constatat că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au identificat terenul în litigiu, stabilind că suprafața ce a aparținut antecesorilor reclamanților este de 5283,67 mp, din care 4316 mp teren arabil și 961,67 mp pășune.

Cu privire la prețul de circulație, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză. Față de această constatare, experții au propus un preț de circulație calculat după metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, stabilind un preț de 25,5 RON/mp teren arabil și 2,4 RON/mp pășune.

Curtea a constatat că în anul 2007, la solicitarea S.C. A. S.A., a fost întocmit un raport de expertiză de către expert K. pentru stabilirea valorii terenurilor afectate de AHE Strei. Potrivit acestei lucrări, din analiza pieței și a informațiilor culese de expert din zona în care este amplasat terenul, până la momentul efectuării expertizei s-au făcut puține tranzacții cu terenuri similare, însă nerelevante pentru a fi utilizate în determinarea prețului de piață prin metoda comparației directe. În aceste circumstanțe, expertul a propus ca prețul de piață să fie determinat prin metoda valorii de referință, denumită și metoda profitului terenului, stabilind un preț de 2,15 euro/mp pentru terenul agricol și 1,57 euro/mp pentru fânaț.

Curtea a constatat că în toate contractele pe care S.C. A. S.A. le-a încheiat în 2012, prețul a fost cel stabilit în 2007, respectiv de 2,15 euro/mp agricol și 1,57 euro/mp fânaț.

În aceste condiții, când singurul cumpărător este S.C. A. S.A. și când prețurile sunt aceleași, indiferent de vânzător sau de suprafața ce face obiectul vânzării, de altfel un preț stabilit prin expertiză tot pe baza profitului, curtea a reținut că nu se poate vorbi de o piață imobiliară reală în zonă.

În ce privește cuantumul lipsei de folosință, Curtea a constatat că, la stabilirea acestor despăgubiri, s-a avut în vedere atât gradul de fertilitate (teren de luncă, situat în prima terasă a râului Strei, aproape de sursa de apă), cât și culturile specifice zonei Hațegului (culturi de porumb, cartofi, alte legume). Ca atare, s-a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanță este corect determinată, astfel că sub acest aspect criticile apelantei sunt nefondate.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamantelor de a solicita lipsa de folosință, s-a reținut că această cerere este patrimonială.

Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În consecință, cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit susținerile reclamantelor în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Aceasta întrucât, despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Prin Decizia civilă nr. 77 din 11 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă s-a respins cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 45/2014, formulată de apelantul Statul Român, reținându-se neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 281 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., împotriva Deciziei civile nr. 77/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a admis recursul declarat de aceeași parte împotriva Deciziei civile nr. 45/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Cu privire la recursul exercitat împotriva Deciziei nr. 45/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a reținut ca fiind neîntemeiate criticile privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active, precum și cele vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A..

De asemenea, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, apreciind că în zonă nu există o piață imobiliară reală, în condițiile în care a înlăturat tranzacții de vânzare consfințite prin acte autentice și nu a manifestat rol activ pentru obținerea altor asemenea înscrisuri.

Cât privește critica referitoare la faptul că despăgubirile rezultate din lipsa folosului agricol nu se cuvin a fi acordate reclamantelor, Înalta Curte a constatat că este fondată, reținând că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubiră atât pentru lipsirea de proprietatea bunului său expropriat și, în același timp, pentru lipsa de folosință a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator.

În consecință, nefiind îndreptățit la a obține, în condițiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparație pecuniară pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, reclamantul nu poate pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză.

În ce privește recursul exercitat împotriva Deciziei nr. 77/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a reținut următoarele considerente:

La judecata în primă instanță au fost deduse judecății o cerere principală și o cerere incidentală constând în cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de S.C. A. S.A..

Prin Sentința civilă nr. 239/2013, Tribunalul Hunedoara a soluționat ambele cereri; împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, prin reprezentanta sa, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 45 din 5 iunie 2014. Ca efect al admiterii apelului a fost schimbată, în parte, sentința, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, fiind păstrate celelalte dispoziții.

Înalta Curte a apreciat ca fiind nefondate criticile recurentului întrucât, din coroborarea dispozițiilor art. 298 C. proc. civ., potrivit cărora, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Titlul IV al acestui act normativ, cu cele ale art. 282 C. proc. civ., conform cărora obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale și cu cele ale art. 261 alin. (1) din același act normativ, rezultă că instanța de apel avea a se pronunța asupra apelului cu care a fost învestită.

Se constată că această obligație legală a fost respectată de către instanța de apel; distinct de această obligație, instanța de apel trebuie să examineze, în considerentele deciziei pronunțate, motivele de apel.

În speță, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, nu sunt aplicabile dispozițiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o pretinsă omisiune de cercetare a unui motiv de apel.

Înalta Curte a constatat că recurentul-pârât nu a ales calea procesuală corectă pentru a reclama o pretinsă necercetare a motivelor de apel care au vizat soluția dată cererii sale de chemare în garanție, în sensul că prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 45 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, nu a invocat un asemenea motiv de recurs, apreciind că își poate rezerva acest drept până la soluționarea cererii de completare a acestei decizii.

Or, în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat în dispozitiv asupra apelului cu care a fost învestită, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., ci, în măsura în care din considerente nu rezultă care sunt motivele pentru care nu au fost primite criticile în discuție, dispozițiile art. 304 pct. 7 ori ale 312 alin. (5) C. proc. civ., după caz.

În rejudecare, dosarul s-a înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. x/2010*.

Prin Decizia civilă nr. 1814 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., a schimbat în parte sentința atacată, în ceea ce privește despăgubirile acordate, al căror cuantum a fost stabilit la 31.540 RON, reprezentând contravaloare teren, a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata folosului de tras, a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Asupra criticilor din apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A. s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 457/2015, în sensul că nu sunt întemeiate, motiv pentru care nu au mai constituit obiect al analizei în rejudecarea apelului.

S-a reținut că problema acordării folosului de tras a fost tranșată prin Decizia civilă nr. 457/2015 a aceleiași instanțe, în sensul că cererea reclamantelor nu este întemeiată, întrucât acestea nu pot pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - aplicabil cauzei raportat la data formulării acțiunii - în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Față de obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanța de casare cu privire la folosul de tras solicitat de reclamante, s-a constatat ca fiind întemeiat motivul de apel invocat de pârâta S.C. A. S.A., fiind schimbată sentința atacată sub acest aspect, în sensul respingerii cererii reclamantelor de obligare a pârâtei la plata folosului de tras.

Prin decizia de casare s-a dispus asupra necesității efectuării unui raport de expertiză, în apel încuviințându-se efectuarea unui nou raport de expertiză, având ca obiectiv stabilirea prețului de circulație al imobilelor în litigiu, în funcție de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, terenuri similare situate în unitatea administrativ teritorială a comunei Sântămăria Orlea.

În raportul de expertiză încuviințat, experții au analizat atât contractele de vânzare-cumpărare aflate la dosarul cauzei și comunicate de instanță, cât și cele în posesia cărora au intrat ca urmare a demersurilor efectuate la OCPI Hațeg, Consiliul Local Sântămărie Orlea și birourile notarilor publici.

Evaluarea terenurilor în litigiu s-a efectuat conform metodei comparațiilor de piață, experții utilizând ca și comparabile contracte de vânzare-cumpărare încheiate la notari, pentru acele terenuri pe care le-au considerat asemănătoare ca și localizare, folosință și suprafață.

Raportat la criteriul comparațiilor de piață, experții au concluzionat că valoarea terenului extravilan expropriat de 4287 mp este de 24.230 RON, iar a terenului intravilan de 7310 RON, total 31.540 RON.

Curtea a apreciat că modul de determinare a sumei stabilită de experți ca și contravaloare a terenurilor expropriate respectă prevederile art. 26 din Legea 33/1994, astfel că s-a constatat ca fiind fondate criticile pârâtei cu privire la valoarea pe care Tribunalul Hunedoara a stabilit-o prin sentința civilă atacată a fi plătită de expropriator.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele și pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale A. S.A., în calitate de reprezentant al Statului Român.

Prin Decizia civilă nr. 464 din 16 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin S.C. A. S.A., s-a admis recursul declarat de reclamantele L. și B., s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele considerente:

În ce privește recursul pârâtului, întrucât singurul motiv viza lipsa calității procesuale active a reclamantelor, s-a apreciat ca fiind nefondat, față de împrejurarea că problema calității procesuale active a fost tranșată în mod irevocabil prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, astfel că, în mod corect, în rejudecare, instanța de apel a reținut că acest aspect a fost dezlegat cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, nemaiputând fi reexaminat, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantelor, Înalta Curte a reținut următoarele:

În ce privește motivul de recurs relativ la lipsa calității procesuale a pârâtei S.C. A. S.A. de a exercita calea de atac a apelului, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, față de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: "Expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local" și în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..

În ce privește motivul de recurs privind greșita neacordare a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință cu privire la terenul expropriat, acesta nu a fost primit, raportat la decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, în care s-a statuat că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât și pentru lipsa de folosință a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator, astfel că, reclamantele nu sunt îndreptățite la a obține, în condițiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparație pecuniară pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, neputând pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză.

Instanța de recurs a considerat ca fiind fondate criticile reclamantelor privind nerespectarea de către instanța de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul expropriat, motiv pentru care a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, dispunând completarea raportului de expertiză, stabilind în sarcina comisiei de experți lămurirea aspectelor invocate de recurentele-reclamante, respectiv examinarea contractelor de vânzare-cumpărare depuse de reclamante la dosar apel prima rejudecare, urmând să stabilească motivat dacă acestea privesc sau nu terenuri similare celui expropriat, iar în caz afirmativ să procedeze la o nouă evaluare cu luarea în considerare și a acestor contracte; de asemenea, s-a considerat că este necesar a fi aduse lămuriri suplimentare cu privire la caracteristicile terenului litigios, legate de localizarea în intravilan sau extravilan și categoria de folosință (arabil/pășune) și cu privire la valorizarea acestor elemente în cadrul evaluării realizate.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 725 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., în reprezentarea Statului Român, a schimbat în parte sentința atacată, în ceea ce privește despăgubirile acordate, al căror cuantum a fost stabilit la 86.582 RON, reprezentând contravaloare teren, a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate, a obligat intimata B. să achite Statului Român suma de 1184,065 RON, reprezentând parte din onorariu experți, de la plata căruia a fost scutită intimata prin Încheierea nr. 24/2018 pronunțată în dosar nr. x/2010.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele considerente:

Asupra criticilor din apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active și modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. S.A. s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 457/2015, în sensul că nu sunt întemeiate, motiv pentru care nu vor mai constitui obiect al analizei prezentului apel.

De asemenea, problema acordării folosului de tras a fost tranșată prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că cererea reclamantelor nu este întemeiată, reținându-se că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât și pentru lipsa de folosință a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de proprietate de la expropriat către expropriator, respectiv că reclamantul nu este îndreptățit la a obține, în condițiile legii speciale, Legea nr. 33/1994, o reparație pecuniară pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu, după transferul dreptului de proprietate prin expropriere, neputând pretinde daune materiale pentru un teren ce a făcut obiectul actului de expropriere, H.G. nr. 392/2002, întrucât prin aceasta ar avea loc o îmbogățire fără justă cauză.

Rezultă că instanța de recurs a tranșat chestiunea litigioasă vizând despăgubirile pentru lipsa de folosință, statuând că reclamantele nu sunt îndreptățite la o asemenea reparație pecuniară pentru terenul expropriat, astfel că acest aspect nu mai poate fi reexaminat în rejudecare, hotărârile instanțelor de recurs fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, în caz de casare, asupra problemelor de drept dezlegate, după cum dispune art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit alin. (3) al art. 315, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre se atacă.

Prin decizia de casare s-a dispus asupra necesității efectuării unui raport de expertiză, în apel încuviințându-se efectuarea unui nou raport de expertiză având ca obiectiv stabilirea prețului de circulație a imobilelor în litigiu, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe de fond, cu respectarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, experții urmând să aibă în vedere contractele de vânzare-cumpărare depuse de reclamante la dosar apel a doua judecare. S-a pus în vedere experților să stabilească motivat dacă acestea privesc sau nu terenuri similare celui expropriat, urmând ca în caz afirmativ să procedeze la evaluarea terenului cu luarea în considerare și a acestor contracte. Totodată, s-a solicitat comisiei de experți să aducă lămuriri suplimentare cu privire la caracteristicile terenului litigios, legate de localizarea în intravilan și extravilan și categoria de folosință (arabil/pășune) și cu privire la valorizarea acestor elemente.

Prin raportul de expertiză întocmit, experții au analizat atât contractele de vânzare cumpărare depuse de reclamante, cât și contractele depuse de reclamante la termenul din data de 16 noiembrie 2017.

Evaluarea terenurilor în litigiu s-a efectuat conform metodei comparației directe, experții utilizând pentru comparații trei rânduri de valori, respectiv 2 variante cu valori din contractele de vânzare cumpărare autentice depuse la dosarul cauzei și o variantă comparații din ofertele de vânzare-cumpărare luate din site-urile de specialitate de pe internet.

Experții au arătat că pentru evaluare au ținut cont de destinația (obiectul) contractului de vânzare-cumpărare, terenul evaluat fiind considerat cu destinație specială, folosit pentru construcții și instalații hidroelectrice, terenurile în legătură cu lacul de acumulare "Cetatea Sântămăria Orlea" având aproximativ același preț indiferent de localitatea sau zona geografică din care provin și un preț mai mare decât cele tranzacționate între persoane fizice.

Prețul unitar s-a calculat diferențiat, în funcție de categoria de folosință a terenurilor arabil, pășune și un caz de săpătură de apă și în funcție de localizarea în intravilan și extravilan.

Raportat la criteriul comparațiilor de piață, experții au concluzionat că valoarea terenului expropriat, extravilan și intravilan, este de 86.582 RON.

S-a reținut că modul de determinare a sumei stabilită de experți ca și contravaloare a terenurilor expropriate respectă prevederile art. 26 din Legea 33/1994, astfel că s-a apreciat a fi fondate criticile pârâtei cu privire la valoarea pe care Tribunalul Hunedoara a stabilit-o prin sentința civilă atacată a fi plătită de expropriator.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Societatea de Producere a Energiei Electrice A. S.A..

Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Societatea de Producere a Energiei Electrice A. S.A. a susținut următoarele:

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantelor, recurentul susține că nu s-a făcut dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunea defuncților și nici dovada unei vocații succesorale concrete pentru terenurile aflate în litigiu.

Prin încheierea de ședință din 3 septembrie 2010, instanța a respins lipsa calității procesual pasive a pârâtei, excepția inadmisibilității, precum și cea a prematurității acțiunii și a unit cu fondul alte excepții, precum lipsa calității procesuale active a reclamanților.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, recurentul susține că a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991, astfel că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994. pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, întrucât s-ar nesocoti dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și principiul neretroactivității acesteia.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000, care reglementează modalitatea de reconstituire a proprietății în baza Legii fondului funciar, reclamantele au avut la îndemână căile procedurale prescrise de această lege în vederea întregirii suprafeței ce nu fusese acordată de comisie. Până la momentul introducerii acțiunii în anul 2010, reclamanții nu au dispus de nicio acțiune conferită de Legea fondului funciar în vederea conservării dreptului lor, neacționând în niciun fel împotriva refuzului autorităților locale. Pe de altă parte, terenurile în litigiu au fost preluate de către stat și înglobate în sistemul M. în perioada anului 1962. Dreptul de folosință al S.C. A. S.A. asupra terenului în litigiu a fost dobândit în mod legal în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, neputând dobândi un drept de proprietate asupra acestui teren. Ca atare, recurentul susține că nu i se poate pune în sarcină culpa lipsei de folosință a terenului, întrucât preluarea terenurilor nu s-a făcut de către acesta, iar folosința acestor terenuri este în mod legal dobândită, în baza contractului de concesiune.

Reclamantele nu au probat proprietatea asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia ca respectivele terenuri au fost cooperativizate, iar probarea existenței dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii este condiție sine qua nan pentru verificarea aplicabilității Legii nr. 33/1994.

În acest context, nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului.

În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, recurentul susține că a solicitat ca, în situația în care instanța de judecata va înțelege să respingă excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și va stabili că prezenta acțiune este o cerere de expropriere, să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii și, pe cale de consecință, prematuritatea promovării prezentei acțiuni.

Sub acest aspect, recurentul susține că Legea nr. 33/1994 statuează obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, după declararea utilității publice și întocmirea planurilor ce cuprind terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire, ceea ce în speță nu s-a îndeplinit.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurentul susține că, în realizarea obiectivelor sale, Statul acționează prin interpuși, în cazul de față S.C. A. S.A., fără să aibă vreun alt drept decât cel mult unul de administrare, de acționare în interesul și spre apărarea intereselor Statului.

În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, este cel care trebuie să suporte costurile acesteia, respectiv plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați, cu atât mai mult cu cât S.C. A. S.A. este o societate comercială de drept privat, cu capital de stat, care nu primește bani de Ia bugetul public, fiind întreținută exclusiv prin fonduri proprii.

S.C. A. S.A. nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care sunt amplasate este Statul Roman, care i-a concesionat aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național.

De altfel, obiectivul de interes național "Amenajare hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria" este realizat din fonduri speciale, puse Ia dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale S.C. A. S.A., astfel că, în cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamantelor la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina S.C. A. S.A. ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plăți, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

O ultimă critică formulată de recurent vizează cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, acesta susținând că, instituțiile care reprezintă statul în raporturile juridice nu dețin decât cel mult un drept de administrare, de acționare în interesul și spre apărarea intereselor Statului.

Statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este cel care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați. Din acest motiv, în legile bugetului de stat aferente fiecărui an, se prevăd cheltuieli aferente despăgubirilor pe care Ministerul Finanțelor Publice le datorează în nume propriu sau ca reprezentant al intereselor Statului Român.

Pentru aceste motive, recurentul pârât solicită admiterea recursului.

Intimatele reclamante L. și B., precum și intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, susținând că, prin cererea de recurs nu s-au formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinările depuse la dosar de către intimatele reclamante, precum și de intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed:

Pentru a opera nulitatea recursului în condițiile art. 306 C. proc. civ., este necesar ca recursul să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte și afirmații ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speță, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din aspectele evocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul are critici cu privire la aspecte litigioase soluționate irevocabil în ciclurile procesuale anterioare, însă acestea nu atrag nulitatea recursului, astfel cum se solicită, întrucât aceste susțineri pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ca atare, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de intimatele reclamante, precum și de intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinările depuse la dosar, apare ca neîntemeiată și nu poate fi primită.

În ce privește criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar susținerilor recurentului, prin decizia de casare s-a impus rejudecarea cauzei numai sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat.

Toate celelalte aspecte, reiterate prin cererea de recurs, relativ la calitatea procesuală activă a reclamantelor, dreptul acestora la contravaloarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință reprezentând folosul de tras, excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, lipsa calității procesuale pasive, au fost tranșate în mod irevocabil în ciclurile procesuale anterioare.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs sub obligatorii sub aspectul problemelor de drept dezlegate pentru judecătorii fondului.

Procedând la rejudecare, instanța de apel a respectat dezlegările jurisdicționale ale instanței de casare, care se impun cu caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reținând corect că toate aspectele litigioase ale litigiului au fost tranșate irevocabil în ciclurile procesuale anterioare, singurul aspect ce trebuia soluționat fiind cuantumul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat.

Astfel, problema calității procesuale active a reclamantelor a fost tranșată în mod irevocabil prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a apreciat că acestea au calitate procesuală activă în cauză.

În ce privește calitatea procesuală pasivă a S.C. A. S.A., ca reprezentant al Statului Român, în Decizia nr. 464/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în al doilea ciclu procesual, s-a statuat cu putere de lucru judecat că, față de dispozițiile art. 25 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul în justiție în genere al statului și are vocația generală de a reprezenta statul român, dar nu și atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acționează nu în nume propriu, ci în numele și pe seama statului român, în calitate de reprezentanți legali.

Or, în speță, raportul juridic de reprezentare s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia: "Expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local" și în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice A. S.A..

Statul nu poate sta în fața instanței în procedura de expropriere decât prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilității publice, prin care s-a demarat exproprierea, persoană căreia îi revin, în numele Statului, toate drepturile și obligațiile aferente procedurii de expropriere.

Așa fiind, s-a statuat că S.C. A. S.A. deține calitate procesuală pasivă, în calitate de reprezentant al statului.

În ce privește susținerea privind îndreptățirea reclamantelor la despăgubiri pentru lipsa de folosință reprezentată de folosul de tras cu privire la terenul expropriat, se reține că și acest aspect a fost soluționat prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin Decizia de casare nr. 457 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că o persoană care a fost expropriată ori declarată ca expropriată nu va putea pretinde niciodată a fi despăgubită atât pentru lipsirea de proprietate a bunului său expropriat, cât și pentru lipsa de folosință a acestuia, atâta timp cât exproprierea constituie un mod legal de transfer al dreptului de pro