ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 870/2018

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală a fost respinsă, ca nefondată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și 66 C. pen. A fost respinsă, ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul A. privind decizia penală nr. 348/04.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că prin cererea înregistrată la data de 30.05.2018 petentul condamnat A. a formulat contestație la executarea deciziei penale nr. 348A/04.03.2015, solicitând lămurirea dispozitivului deciziei penale sub aspectul pedepsei accesorii și a celei complementare, în sensul de a se preciza detaliat și punctual activitățile ce îi sunt interzise prin aplicarea pedepselor accesorii și complementare. A arătat petentul că pedeapsa accesorie aplicată potrivit art. 66 lit. g) C. pen. este lipsită de claritate și precizie, având un caracter general. A mai arătat petentul că din anul 1990 a desfășurat fără încetare profesia de jurnalist, iar într-o perioadă a deținut calitatea de asociat majoritar al S.C.

B. S.R.L. și realizator de programe la postul C., aceste calități fiind reținute în rechizitoriu ca fiind cele de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj. Petentul susține că dreptul la muncă, la propria imagine și dreptul la exprimare sunt componente importante ale personalității umane, iar exercitarea unor drepturi poate fi suspendată sau îngrădită pe o perioadă determinată, în baza legii, realizându-se un just echilibru între drepturile cetățeanului și dreptul societății de a se proteja, însă aceste restricții trebuie clar determinate și puse în directă legătură cu cauza și nu pot avea o componentă abstractă, de prevenție absolută și nu pot tinde spre o perioadă îndelungată și în mod nejustificat a dreptului la liberă exprimare, la muncă și la propria imagine.

Petentul opinează că înțelesul conținutului pedepsei complementare nu poate fi decât interzicerea exercitării dreptului de asociere în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect activitatea de presă scrisă sau audio-video, precum și ocuparea sau exercitarea unei funcții de director de programe în cadrul unei televiziuni, sintagma "orice activitate" fiind generală, ca și cuvântul " presă". Totodată, petentul consideră că a dat dovezi temeinice de îndreptare, scopul educativ și preventiv al pedepsei fiind atins, că are o obligație naturală de întreținere a copilului său și de participare la cheltuielile familiei, motiv pentru care trebuie să presteze activități remunerate pentru a-și procura în mod licit mijloacele de subzistență, iar indicarea în concret a activităților ce îi sunt interzise prin aplicarea pedepsei accesorii și complementare vine în sprijinul său pentru a se putea orienta către desfășurarea altor activități în domeniul în care s-a desăvârșit profesional din anul 1990 și până la data încarcerării.

Totodată, petentul a invocat la termenul de judecată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și 66 din C. pen., cu privire la care afirmă că se află "în evident conflict constituțional" cu prevederile art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1), (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12), art. 53 alin. (1) și (2), precum și cu dispozițiile art. 6 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea a constatat că nu este fondată, în condițiile în care nu sunt îndeplinite toate cerințele legale pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată de petent. Judecătorul fondului a reținut că în cadrul etapei judecătorești a procedurii soluționării excepției de neconstituționalitate se ridică problema verificării de către judecătorul învestit, sau de către instanța judecătorească, a condițiilor de admisibilitate a acesteia.

Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 instituie o obligație în sarcina instanței de a "filtra" excepțiile sub aspectul admisibilității lor. O primă condiție de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se referă la necesitatea ca prevederile de lege criticate sub aspectul constituționalității să privească texte din legi sau ordonanțe de Guvern. Curtea Constituțională analizează sub aspectul constituționalității numai actele normative ce pot fi definite ca legi atât din punct de vedere formal, cât și material. Din acest punct de vedere, instanța constată că este îndeplinită această primă condiție, întrucât prevederile art. 65 și 66 din C. pen.

sunt dispoziții cuprinse în legi sau ordonanțe de Guvern, respectiv Legea nr. 286/2009. O a doua condiție de admisibilitate este aceea ca dispoziția criticată să se regăsească într-o ordonanță sau lege în vigoare. Instanța constată că și această condiție este îndeplinită întrucât Legea nr. 286/2009 nu a fost abrogată explicit sau tacit prin niciun alt act normativ, aceasta făcând parte din dreptul pozitiv din România. A treia condiție prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privește faptul ca excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial. În cauza de față, se constă că și această condiție este îndeplinită, excepția fiind invocată în fața Curții de Apel București.

O a patra condiție de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privește faptul ca excepția să fie ridicată de una din părți sau de instanță din oficiu, condiție îndeplinită, având în vedere calitatea de petent condamnat a autorului excepției, în cadrul procedurii contestației la executare. A cincea condiție reglementată în art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 alin. (3) se referă la faptul ca dispoziția legală în discuție să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Curtea a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în speță, având în vedere obiectul cauzei, respectiv contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015.

S-a reținut că în motivarea cererii, petentul arată că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, atât pedeapsa complementară cât și cea accesorie ar putea fi înlăturate iar, în subsidiar, instanța de contencios constituțional ar putea clarifica în ce măsură norma aleasă de legiuitor și descrisă în art. 67 și art. 66 C. pen. este constituțională, cu efect direct în lămurirea înțelesului și întinderii pedepsei complementare, respectiv pedepsei accesorii, aplicate în cauză. A reținut că petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și 66 C. pen., prevederi ce vizează pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie, iar aspectele relevate nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât nici pedeapsa complementară, nici pedeapsa accesorie nu mai pot fi înlăturate sau modificate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Or, ceea ce se solicită și se poate solicita în prezenta contestație la executare este lămurirea dispozitivului, iar nu încetarea sau modificarea pedepselor complementare și accesorii. Pentru ca excepția de neconstituționalitate vizând textele de lege menționate să aibă legătură cu soluționarea cauzei era necesar ca aceasta să fie invocată în cursul judecății în fond sau apel și nu în cursul procedurii contestației la executare. Se susține în motivarea excepției că pedepsele accesorii și complementare nu sunt individualizate în partea specială a C. pen., nefiind respectat principiul legalității pedepselor, principiul individualizării. Astfel, se arată în cerere că pedepsele complementare și accesorii nu se regăsesc în partea specială a C. pen.

și nu sunt descrise în mod concret în "norma punitivă a infracțiunii". Apreciază petentul că din acest motiv aplicarea pedepselor complementare și accesorii nu este previzibilă, iar soluția legislativă aleasă de legiuitor încalcă dreptul la o lege de calitate, la o normă clară, previzibilă și precisă și chiar în condițiile în care judecătorul are libertatea de a individualiza judiciar pedeapsa prin interzicerea exercitării unor drepturi, această pedeapsă trebuie să fie previzibilă încă înainte de apariția raportului de conflict penal, ca un criteriu de ajustare a conduitei subiectului legii. Relativ la acest aspect, Curtea a observat că soluția legislativă cuprinsă în C. pen. - Legea nr. 286/2009 se regăsește și în alte legislații europene - spre exemplu în C. pen.

al Republicii Federale Germania, Secțiunea 70, C. pen. al Regatului Spaniei - art. 39, art. 243, legiuitorul reglementând pedepsele accesorii și complementare în partea generală a codului, iar nu în cadrul normei de incriminare. Mai mult, interdicția de a exercita o funcție, profesie sau activitate este prevăzută și în legislația europeană, inclusiv în codurile menționate anterior. De asemenea, soluția legislativă este identică cu aceea existentă în C. pen. din 1969 și chiar și cu aceea prevăzută în C. pen. din 1864 - art. 27. Pe de altă parte, această afirmație a petentului nu poate fi valorificată în procedura contestației la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operațiune ce se efectuează în cursul judecății în fond și care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestații la executare.

S-a mai arătat că petentul a susținut că aceste pedepse complementare nu sunt definite ca atare și nu se regăsesc în dispozițiile art. 187 C. pen., necesitatea aplicării lor și durata nu este pusă în discuția părților, iar inculpatul nu poate face apărări, fiind astfel lipsit de dreptul la un proces echitabil. Curtea a apreciat că nici această susținere nu poate fi valorificată în procedura soluționării contestației la executare, din moment ce vizează fondul cauzei; în plus, Curtea a constatat, contrar celor arătate de petent, că aplicarea pedepselor complementare, inclusiv sub aspectul duratei, poate fi solicitată de procuror și poate fi contestată de părți și de Ministerul Public, putând constitui și motiv de apel.

Mai mult, în speța concretă de față, la o simplă lectură a încheierii de la termenul la care a avut loc dezbaterile în fondul cauzei reiese că procurorul de ședință a solicitat în concluziile sale aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. din 1969, astfel că aplicarea pedepsei complementare a fost pusă în discuția părților, prin solicitarea Ministerului Public, contrar celor arătate de petent. S-a arătat că în motivarea excepției, petentul opinează că nu este clar nici dacă legiuitorul a avut în vedere constrângerea condamnatului ca sancțiune morală, reeducarea mai rapidă a acestuia prin ferirea de tentații, ori protejarea valorilor sociale ocrotite ori toate împreună.

Relativ la acest aspect, Curtea a constatat că natura, caracterul și scopul pedepselor complementare sunt elemente analizate în detaliu de doctrină și jurisprudență de zeci de ani și fac obiect de studiu în anul II al fiecărei facultăți de drept. Totodată, s-a arătat că petentul susține că sintagma "de care s-a folosit" este lipsită de previzibilitate deoarece nu este clar dacă legiuitorul a avut în vedere împrejurarea folosirii în sensul întrebuințării unei funcții, profesii, meserii sau activități sau a avut în vedere funcția, profesia, meseria sau activitatea pe care acesta o ocupa sau o exercita la momentul săvârșirii infracțiunii.

Mai mult, petentul a arătat că norma nu este clară nici sub aspectul conduitei pe care trebuie să o urmeze judecătorul în procedura de individualizare judiciară a pedepsei, dacă este obligat să se oprească la funcție sau să lărgească până la profesie sau activitate și dacă este sau nu ținut de constatările din rechizitoriu, apreciind că, fără un fundament legal și fără respectarea principiului echității pedeapsa complementară și accesorie prev. de art. 65 alin. (1), (66) alin. (1) lit. g) C. pen. poate să afecteze în mod grav dreptul la muncă și libertatea de exprimare. S-a reținut că nici aceste susțineri nu pot fi valorificate și invocate ca temei al contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., întrucât vizează fondul cauzei, respectiv chiar individualizarea pedepselor, aspect ce beneficiază de autoritate de lucru judecat. În plus, individualizarea sancțiunii se efectuează de instanța de judecată, în raport de criteriile legale însă în concret în fiecare cauză penală, judecătorul fiind cel care apreciază care este sfera concretă a pedepsei complementare, aplicabilă în speța respectivă. Așa fiind, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 65 și 66 C. pen. nu este fondată, excepția de neconstituționalitate fiind inadmisibilă întrucât nu are legătură cu soluționarea contestației la executare formulate de petent.

Cu privire la contestația la executare formulată de petentul A. Curtea a constatat că nu este fondată pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 1186/18.12.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-au dispus, printre altele, cu privire la inculpatul A. pedeapsa complementară prevăzută la acel moment în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. a fost aplicată și de prima instanță de judecată, inculpatul și apărarea cunoscând acest aspect. Mai mult, la o simplă lectură a încheierii din data de 06.12.2013 când au avut loc dezbaterile în fondul cauzei reiese că procurorul de ședință a solicitat în concluziile sale aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b și c C. pen.

din 1969, astfel că aplicarea pedepsei complementare a fost pusă în discuția părților, prin solicitarea Ministerului Public, contrar celor arătate de petent. Simplul fapt că avocatul inculpatului nu a înțeles să pună concluzii și cu privire la pedeapsa complementară solicitată în ședință publică de către procuror nu echivalează cu lipsa punerii în discuție. Prin decizia penală nr. 348A/04.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală a fost modificată în parte soluția primei instanțe, urmare a apelului declarat de Ministerul Public ce viza tocmai individualizarea pedepselor și având în vedere împrejurarea că în dispozitivul sentinței penale apelate nu s-a expus în concret conținutul interdicției prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.

din 1969. Potrivit doctrinei și jurisprudenței, unanime din acest punct de vedere, pedeapsa complementară a interzicerii unei funcții, profesii sau activități se aplică în situația în care inculpatul săvârșește infracțiunea în exercitarea funcției sau a profesiei ori în desfășurarea activității respective, de care se folosește pentru săvârșirea infracțiunii, astfel că modalitatea în care a acționat, natura și gravitatea infracțiunii îl fac nedemn de a mai exercita pe viitor funcția, profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Pedeapsa complementară are natură punitivă și preventivă, scopul fiind acela al sancționării făptuitorului prin constrângere, dar și acela al reeducării și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni de același tip, în exercitarea funcției sau profesiei ori în desfășurarea activității respective.

Astfel, pedeapsa are funcție de constrângere (restricțiile decurgând din pedeapsă sunt justificate de fapta comisă, dar nu trebuie să se transforme într-un tratament inuman sau degradant), funcția de reeducare, de exemplaritate și de eliminare.

Acest caracter punitiv și preventiv totodată deosebește pedeapsa complementară de măsura de siguranță având conținut similar, care se aplică numai cu scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, în situația în care făptuitorul dă dovadă de nepricepere, de lipsă de cunoștințe în domeniul respectiv și săvârșește o infracțiune din această cauză - art. 111 C. pen.: Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

Însă, în cazul pedepsei complementare este sancționată împrejurarea că inculpatul se folosește, conștient, de funcția, profesia sau activitatea respectivă pentru a comite infracțiuni, acesta fiind și cazul inculpatului A., așa cum, de altfel, reiese din considerentele sentinței penale și ale deciziei penale, reproduse anterior. În unele legislații interdicția stabilită ca pedeapsă complementară poate fi perpetuă, pe viață, sau poate fi stabilită numai pentru o perioadă determinată, cum este cazul C. pen. român. A arătat petentul că pedeapsa accesorie aplicată potrivit art. 66 lit. g) C. pen. este lipsită de claritate și precizie, având un caracter general. A mai arătat petentul că din anul 1990 a desfășurat fără încetare profesia de jurnalist, iar într-o perioadă a deținut calitatea de asociat majoritar al S.C.

B. S.R.L. și realizator de programe la postul C., aceste calități fiind reținute în rechizitoriu ca fiind cele de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj. Petentul susține că dreptul la muncă, la propria imagine și dreptul la exprimare sunt componente importante ale personalității umane, iar exercitarea unor drepturi poate fi suspendată sau îngrădită pe o perioadă determinată, în baza legii, realizându-se un just echilibru între drepturile cetățeanului și dreptul societății de a se proteja, însă aceste restricții trebuie clar determinate și puse în directă legătură cu cauza și nu pot avea o componentă abstractă, de prevenție absolută și nu pot tinde spre o perioadă îndelungată și în mod nejustificat a dreptului la liberă exprimare, la muncă și la propria imagine.

Petentul opinează că înțelesul conținutului pedepsei complementare nu poate fi decât interzicerea exercitării dreptului de asociere în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect activitatea de presă scrisă sau audio-video, precum și ocuparea sau exercitarea unei funcții de director de programe în cadrul unei televiziuni, sintagma "orice activitate" fiind generală, ca și cuvântul "presă". Totodată, petentul consideră că a dat dovezi temeinice de îndreptare, scopul educativ și preventiv al pedepsei fiind atins, că are o obligație naturală de întreținere a copilului său și de participare la cheltuielile familiei, motiv pentru care trebuie să presteze activități remunerate pentru a-și procura în mod licit mijloacele de subzistență, iar indicarea în concret a activităților ce îi sunt interzise prin aplicarea pedepsei accesorii și complementare vine în sprijinul său pentru a se putea orienta către desfășurarea altor activități în domeniul în care s-a desăvârșit profesional din anul 1990 și până la data încarcerării.

Curtea a constatat, mai întâi, că nu este permisă potrivit legii române modificarea sau încetarea pedepsei complementare ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dispozițiile instanței relative la pedepsele complementare și accesorii beneficiind de autoritate de lucru judecat. Acest fapt decurge din chiar caracterul punitiv, de pedeapsă, al acesteia, spre deosebire de măsura de siguranță prev. de art. 111, care poate fi revocată dacă, urmare a dobândirii cunoștințelor necesare, persoana căreia i s-a aplicat măsura de siguranță dobândește între timp aptitudinile necesare pentru exercitarea funcției, profesiei sau activității respective (Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.

O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare). Așa fiind, împrejurarea că petentul a fost liberat condiționat, cu motivarea că a dat dovezi temeinice de îndreptare, nu poate constitui un argument în soluționarea prezentei cauze, care, de altfel, are ca obiect numai lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015.

Relativ la pretinsa încălcare a dreptului la muncă și la obligația de întreținere a copilului minor, Curtea constată că pedeapsa complementară aplicată nu încalcă dreptul la muncă al petentului condamnat, acesta având posibilitatea de a obține orice loc de muncă dorește, cu excepția acelora ce constituie activități de presă; nu i s-a interzis petentului desfășurarea de activități comerciale, cum afirmă acesta, nu i s-au interzis activități lucrative ori de altă natură, în orice domeniu dorește, cu excepția stabilită prin decizia instanței, cu atât mai mult cu cât petentul nu are pregătire universitară în domeniul jurnalismului, fiind absolvent al facultății de mecanică.

Se observă însă că petentul condamnat solicită, în realitate, înlăturarea pedepsei complementare, din moment ce în motivarea cererii susține că a formulat-o "pentru a se putea orienta către desfășurarea altor activități în domeniul în care s-a desăvârșit profesional din anul 1990 și până la data încarcerării". Or, tocmai exercitarea acestui tip de activități, respectiv în presă, i-a fost interzisă petentului. Așa fiind, din moment ce petentul poate avea orice alt loc de muncă cu excepția activităților în presă, nu se poate susține că pedeapsa complementară aplicată de instanța de apel ar încălca dreptul la muncă al petentului.

Cât privește dreptul la propria imagine, apărarea face o confuzie, întrucât acesta nu are legătură cu interdicția de a desfășura activități în presa scrisă și audio-video, ci vizează cu totul alte aspecte, respectiv situații în care în presă sunt publicate fotografii sau imagini privind viața privată a unei persoane, fără consimțământul acesteia (a se vedea, spre exemplu, cauzele Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00) 24.06.2004, Sciacca împotriva Italiei (nr. 50774/99) 11.01.2005 sau Gurgenidzé împotriva Georgiei (nr. 71678/01) 17.10.2006. Or, în cauză petentul condamnat nu reclamă încălcarea dreptului la imagine prin aducerea la cunoștința publicului a unor chestiuni din viața sa privată ci dimpotrivă, consideră că i se încalcă dreptul la propria imagine prin aceea că nu mai poate apărea în emisiuni televizate.

Ca atare, interdicția desfășurării de activități în presa audio-video nu încalcă dreptul la imagine, așa cum acesta se regăsește în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, dreptul la propria imagine este reglementat în C. civ. român la art. 73: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile. Relativ la dreptul la liberă exprimare, Curtea a apreciat că interdicția de a desfășura activitate de presă pentru o perioadă limitată nu încalcă acest drept.

Mai întâi, interdicția este dispusă pentru o perioadă limitată de timp, conform legii române care nu permite o interdicție perpetuă, spre deosebire de alte legislații. Apoi, contrar celor susținute de petent cu ocazia dezbaterilor, instanța nu i-a interzis să dețină un cont personal de x, atâta vreme cât acest cont nu este transformat într-o pagină de media (în condițiile în care petentul susține că dorește să publice "articole" pe x), ci rămâne la nivelul unui cont personal și cu un conținut personal. Ceea ce i s-a interzis petentului este desfășurarea de activități de presă, în orice formă, nu exprimarea opiniilor personale în public. Curtea a menționat că pedeapsa complementară aplicată petentului se circumscrie conținutului art. 10 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 din Constituția României.

În cuvântul acordat, petentul a afirmat că "stă într-un fel de arest la domiciliu, întrucât orice ieșire a sa pe stradă este filmată de către paparazzi, care trimit filmul la o televiziune, iar televiziunea publică acest film, putând fi interpretat ca și când ar avea o activitate publică în acest sens. Apoi, arată că mai sunt fotografiile în care este surprins când își duce fetița la școală, fotografii care apar în presa scrisă, fiind catalogată ca o activitate în presa scrisă. De asemenea, arată că se vorbește despre persoana sa, inclusiv la radio, și, ca atare, ar avea o activitate și la radio, fiindcă acele radiouri fac rating-uri. (...) că a avut sute de angajați și nu poate discuta cu aceștia la telefon, întrucât dacă le explică cum să facă ar însemna că are o activitate în televiziune.

(…) Solicită să se specifice destul de clar dacă are voie să fie filmat pe stradă, fotografiat ori dacă are voie să-și ducă copilul la școală, pentru a nu fi filmat și astfel să se interpreteze că ar avea activități în televiziune." Curtea a arătat că toate afirmațiile petentului nu au nicio legătură cu pedeapsa complementară aplicată, întrucât instanța nu i-a interzis și nici nu putea să îi interzică, raportat la natura infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, să se deplaseze liber, să își ducă copilul la școală ori să participe la activități sociale și nici nu i-a interzis să ia legătura cu alte persoane, indiferent cine ar fi acestea.

Curtea a mai constatat că modul în care petentul se victimizează și încearcă să inducă ideea că nu poate avea viață socială din cauza pedepsei complementare demonstrează tocmai faptul că petentul înțelege perfect care este sfera sancțiunii, însă nu dorește să o execute, din moment ce invocă aspecte precum necesitatea "executării contractelor pe care le avea încheiate în publicitate, respectiv trebuie să onoreze o serie de apariții, campanii publicitare și panouri, aspecte ce reprezintă o activitate în televiziune" ori faptul că "sunt academii de televiziune și universități, care îi solicită să profeseze acolo." De altfel, deși susține că "s-a desăvârșit profesional încă din 1990" în acest domeniu, petentul invocă neclaritatea termenului "presă", în condițiile în care instanța de apel a făcut referire expresă atât la presa scrisă, cât și la cea audio-video.

De asemenea, Curtea a apreciat că dispoziția instanței de a interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară și accesorie, a desfășurării oricărei activități în presa scrisă sau audio-video este clară și se referă, în mod evident și neechivoc, la orice activitate pe care inculpatul ar desfășura-o ca producător, director sau realizator de programe, redactor, jurnalist, prezentator, reporter, coordonator sau autor de articole și emisiuni și alte situații similare, în orice formă de presă scrisă sau audio-video, adică exact activitatea în cadrul căreia a săvârșit infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sa, întrucât continuarea desfășurării de asemenea activități cu largă expunere la public și dintr-o asemenea poziție (această expunere la public din postura de "jurnalist" facilitându-i anterior inculpatului să exercite starea de temere asupra persoanelor vătămate) i-ar permite inculpatului să reia activitatea infracțională, existând un risc serios în acest sens.

Împotriva deciziei penale nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală a declarat recurs, recurentul A. În expunerea motivelor de recurs, astfel cum au fost susținute oral, recurentul, prin apărător ales a solicitat, desființarea deciziei penale atacate și sesizarea a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen. și art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. care încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (1) și (2), precum și art. 6, 7 și 10 din CEDO, soluția dispusă prin hotărârea recurată fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate.

Totodată, a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale. A susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală și netemeinică, întrucât în cuprinsul contestației la executare a învederat împrejurarea că dispozitivul deciziei penale nr. 348/A din 04.03.2015 a secției I Penale a Curții de Apel București, constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen., respectiv interzicerea desfășurării oricărei activități în presa scrisă sau video ca pedeapsă complementară, trebuie lămurit în sensul în care subiectul interdicției să-și poată ajusta conduita în sensul respectării hotărârii judecătorești.

A apreciat astfel, că aceasta interdicție a unor drepturi dat fiind că nu este prevăzută expressis verbis în dispozițiile art. 66 alin. (1), lit. g) C. pen., trebuie readusă în filtrul judecătorilor cauzei, singurii în măsură să arate ce au avut în vedere la momentul pronunțării pedepsei complementare, în sensul întinderii și specificității interdicțiilor aplicate condamnatului. Totodată, a subliniat faptul că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, ca instituție de drept penal, nu este prevăzută în partea specială a C. pen., ci este reglementată în partea generală a acestuia. A mai arătat că, deși pentru mai multe infracțiuni alături de pedeapsa prevăzută de lege se prevede și pedeapsa complementară, în ceea ce privește alte infracțiuni printre care și infracțiunea de șantaj pentru care a fost condamnat recurentul, nu prevede în norma de reglementare interzicerea exercitării unor drepturi.

Astfel, a apreciat că această prevedere a C. pen. este neconstituțională, întrucât pedeapsa trebuie să fie previzibilă indiferent de tipul acesteia pedeapsă principală, accesorie, complementară, să fie prevăzută în mod expres de textul de lege care reglementează norma de incriminare și norma punitivă a fiecărei infracțiuni, să fie clară și concisă, atât cu privire la natura interdicțiilor, natura drepturilor a căror exercitare este interzisă, întinderea și semnificația acestor interdicții. În acest context, a apreciat că intervenția Curții Constituționale, prin admiterea excepției de neconstituționalitate ar fi în măsură să influențeze obiectul cererii de contestație la executare în sensul în care ar duce ope legis (decizia Curții Constituționale din data de 25.10.2018 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc.

pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională) ori la înlăturarea executării pedepsei complementare, recurentul a avut în vedere că prevederile disp. art. 65, art. 66 C. pen. sunt constituționale în măsura în care interzicerea exercitării unor drepturi este prevăzută în norma de reglementare a infracțiunii, ori la constatarea lipsei de claritate și previzibilitate a disp. art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. Astfel, a considerat că atâta vreme cât norma care consacră interzicerea unor drepturi este neclară, nepredictibilă și lipsită de precizie, pedeapsa complementară aplicată în temeiul acestei norme trebuie lămurită la rândul ei.

În acest sens a formulat contestația la executare solicitând instanței care a pronunțat pedeapsa complementara să lămurească întinderea și înțelesul acesteia. De aceea, a solicitat să se constate existența unei legături între cererea de sesizare a Curții Constituționale și dezlegarea pe fond a cauzei. Analizând recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziției cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 și 66 C. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente: Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărâ asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional. Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, această analiză presupune, concret, verificarea următoarelor cerințe cumulative: - calitatea de parte în proces a autorului excepției; - identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției; - existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis,

decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.O. nr. 916/16.12.2014); - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă. Analizând din perspectiva dispozițiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A. se constată că dispozițiile art. 65 și 66 C. pen. sunt în vigoare, nu au mai făcut obiectul unei decizi anterioare a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea lor, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fața instanței de judecată de către una dintre părți, fiind îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) teza întâi, alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește condiția existenței unei legături între excepția invocată și soluționarea cauzei se constată că instanța de fond, în mod corect a apreciat că aceasta nu este îndeplinită. Admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică. Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu.

Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului. Având în vedere cele menționate mai sus, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate invocată de către recurentul A. nu are legătură cu soluționarea cauzei. Se observă că sintagma "legătura cu soluționarea cauzei" privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

Or, având în vedere cadrul procesual, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către recurentul A. cu referire la cazurile de contestație la executare, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză, în calea extraordinară de atac, astfel că solicitările recurentului nu au legătură directă cu soluția ce urmează a fi dată în cauza pendinte. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate nu poate fi valorificată în procedura contestației la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operațiune ce se efectuează în cursul judecății în fond și care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestații la executare, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza.

Așadar, în condițiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluționarea excepției de neconstituționalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a recurentului A. în calea contestației la executare, neputându-se constata existența unui interes în analiza relevanței excepției invocate în cauza de față, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate. Cu privire la claritatea normei, menționăm că din simpla interpretare gramaticală rezultă înțelesul mai larg al noțiunii de lege, fiind inclusă și în practica judiciară, cu atât mai mult cu cât soluția legislativă cuprinsă în C. pen. se regăsește și în alte legislații europene, legiuitorul reglementând pedepsele accesorii și complementare în partea generală a codului, iar nu în cadrul normei de incriminare.

Mai mult, susținerea petentului nu poate fi valorificată în procedura contestației la executare, întrucât vizează în mod expres individualizarea pedepsei, operațiune ce se efectuează în cursul judecății în fond și care nu poate fi modificată prin promovarea unei contestații la executare, întrucât s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Astfel, se reține că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că în speță nu este îndeplinită condiția prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 alin. (3) care se referă la faptul ca dispoziția legală în discuție să aibă legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere obiectul cauzei, respectiv contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. - lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 348A/04.03.2015. De altfel, aspectele invocate de petent nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât nici pedeapsa complementară, nici pedeapsa accesorie nu mai pot fi înlăturate sau modificate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ce se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, privind excepția de neconstituționalitate invocată de aceasta.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 35 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în decizia penală nr. 930/A din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția I Penală. Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 35 RON, rămâne în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31.10.2018.