ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2255/2012

Asupra cererii de

revizuire de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 27

martie 2012, condamnatul A.F. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., cerere de revizuire a deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În motivarea cererii

de revizuire s-a invocat, în esență, declararea neconstituționalității dispozițiilor

art. 320

1

alin. (8) C. proc. pen., prin decizia Curții

Constituționale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, în opinia revizuientului

instanța sesizată cu soluționarea cererii de revizuire având obligația să

solicite revizuientului să își exprime poziția în legătură cu aspectul

recunoașterii vinovăției, revizuientul înțelegând să se prevaleze de dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen.

S-a solicitat

admiterea cererii de revizuire, și reindividualizarea pedepsei conform dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., constatându-se câștigate cauzei

circumstanțele atenuante personale reținute de instanța de recurs.

Analizând cu

prioritate excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, cu soluționarea cererii de revizuire ce face obiectul

prezentei cauze instanța constată că excepția este nefondată și va fi respinsă.

Se va avea în vedere că dispozițiile legale ce stabilesc instanța competentă să

soluționeze cererea de revizuire sunt cuprinse cu titlu de regulă în art. 401 C.

proc. pen. Cu toate acestea, în procedura specială de revizuire în cazul

deciziilor Curții Constituționale, norma precitată trebuie interpretată prin

coroborare cu dispozițiile art. 408

2

alin. (3) C. proc. pen., care

prevede că „cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat

hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere”.

Raportând considerațiile

teoretice expuse speței de față se constată că, în cauză, competența de

soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 408

2

C. proc. pen., revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță în fața

căreia a rămas definitivă sentința nr. 189 din 18 iunie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția I penală și a cărei revizuire s-a solicitat.

Așa fiind, va fi

respinsă excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În ceea ce privește

admisibilitatea cererii de revizuire formulată, în temeiul dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen., de către revizuientul A.F. se constată că cererea este

inadmisibilă și va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 408

2

C. proc. pen.,

hotărârile definitive în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o

excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluția

pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională,

sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident nu pot

fi disociate de prevederile menționate în sesizare. În continuare, alin. (2) al

aceluiași articol, reglementează sfera titularilor dreptului de a formula

cererea de revizuire, alin. (3), instanța competentă să soluționeze cererea,

iar alin. (4) stabilește termenul de formulare a cererii.

Rezultă, așadar, că

în alin. (1) al art. 408

2

C. proc. pen., legiuitorul a stabilit o

serie de condiții ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru admisibilitatea

cererii de revizuire în cazul particular reglementat de dispozițiile art. 408

2

C. proc. pen., condiție privind obiectul cererii (o hotărâre definitivă),

pronunțarea anterioară, în cauză, a unei decizii prin care Curtea

Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate, fundamentarea

soluției pronunțată pe norma declarată neconstituțională, sau pe alte

dispoziții din actul atacat ce nu pot fi disociate de prevederile menționate în

sesizare.

În cauza dedusă

judecății, din verificarea cererii de revizuire formulată, se constată că

aceasta nu îndeplinește, cumulativ, condițiile de admisibilitate anterior

expuse.

Astfel, deși cererea

de revizuire are ca obiect o hotărâre judecătorească definitivă în respectiva

cauză părțile nu au solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru ca

aceasta să se pronunțe asupra unei excepții de neconstituționalitate a unei

norme hotărâtoare și pe care să se întemeieze soluția instanței de judecată. În

concret, nici revizuientul și nici celelalte părți din respectiva cauză nu au

solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. și nici nu

au invocat neconstituționalitatea acestor dispoziții. Așadar, instanța de

recurs nu și-a fundamentat soluția pe prevederile art. 320

1

C. proc.

pen. și în special pe cele ale art. 320

1

alin. (8) C. proc. pen., declarat

neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 8 noiembrie

2011 invocată de revizuient.

Din verificarea considerentelor

deciziei Curții Constituționale la care a făcut referire apărarea se constată,

de altfel, că acestea au în vedere mai multe situații, respectiv: cea a

cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă,

cu privire la care s-a apreciat de către Curtea Constituțională că se impune

aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., acestea fiind

neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai

favorabile tuturor situații juridice născute sub imperiul legii vechi și care

continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, categoria cauzelor în care la intrarea în vigoare a

legii noi se pronunțase o hotărâre definitivă, situație în care excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., a

fost apreciată ca inadmisibilă cu motivarea că norma criticată are în vedere o

judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, fondului, deci până

în etapa soluționării cauzei prin hotărâre definitivă, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., nefăcând referire la aspectele prevăzute de art. 14 și 15 C.

pen., referitoare la aplicarea facultativă sau obligatorie a legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive. Totodată, prin aceeași decizie a

Curții Constituționale sunt neconstituționale, argumentându-se în esență că

norma contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție în privința

clarității și previzibilității normei nestabilind limitele înăuntrul cărora

judecătorul poate respinge cererea de recunoaștere a vinovăției inculpatului.

Față de elementele

anterior prezentate se constată că cererea de revizuire formulată nu a privit o

cauză în care Curtea Constituțională să fi pronunțat o decizie prin care să

constate neconstituționalitatea unei norme ce a constituit temei al hotărârii instanței

de judecată. Se reține, totodată că, în realitate, rațiunea reglementării căii

extraordinare de atac a revizuirii în cazul pronunțării de decizii ale Curții

Constituționale (prin Legea nr. 177/2010) a constituit-o modificarea

prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecata în instanța în care a fost

invocată excepția de neconstituționalitate nefiind suspendată până la

soluționarea excepției de către Curtea Constituțională; astfel s-a dat

posibilitatea părților ca în cazul în care până la soluționarea excepției cauza

pendinte pe rolul instanței s-ar soluționa să solicite revizuirea hotărârii

pronunțată în cazul admiterii excepției și întemeierii pe norma declarată

neconstituțională, sau pe alte dispoziții nedisociabile.

Se constată, de

asemenea, că hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. În ceea ce privește solicitarea de aplicare

a acestor prevederi de către instanța investită cu soluționarea cererii de

revizuire se apreciază că aceasta nu poate fi primită având în vedere

inaplicabilitatea dispozițiilor invocate în cauze soluționate prin hotărâre

definitivă și inaptitudinea funcțională a cererii de revizuire formulată în

condițiile anterior precizate de a conduce la desființarea unei hotărâri

definitive.

În ceea ce privește

termenul formulării cererii se constată că nici acesta nu a fost respectat,

având în vedere data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale la

care s-a raportat apărarea (2 decembrie 2011) și data depunerii cererii (27

martie 2012) nefiind respectat termenul de 3 luni expres prevăzut de lege.

Pentru considerentele

ce preced, constatându-se că cererea de revizuire formulată nu îndeplinește

cumulativ condițiile de admisibilitate expres prevăzute de art. 408

2

C. proc. pen., aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., revizuientul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare statului, suma reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de

necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul A.F. împotriva

deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5797/2/2009.

Obligă revizuentul

condamnat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 iunie 2012.