ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2255/2012

Asupra cererii de revizuire de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 27 martie 2012, condamnatul A.F. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 408 2 C. proc. pen., cerere de revizuire a deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. În motivarea cererii de revizuire s-a invocat, în esență, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 320 1 alin. (8) C. proc. pen., prin decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, în opinia revizuientului instanța sesizată cu soluționarea cererii de revizuire având obligația să solicite revizuientului să își exprime poziția în legătură cu aspectul recunoașterii vinovăției, revizuientul înțelegând să se prevaleze de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. S-a solicitat admiterea cererii de revizuire, și reindividualizarea pedepsei conform dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., constatându-se câștigate cauzei circumstanțele atenuante personale reținute de instanța de recurs. Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu soluționarea cererii de revizuire ce face obiectul prezentei cauze instanța constată că excepția este nefondată și va fi respinsă. Se va avea în vedere că dispozițiile legale ce stabilesc instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire sunt cuprinse cu titlu de regulă în art. 401 C. proc. pen. Cu toate acestea, în procedura specială de revizuire în cazul deciziilor Curții Constituționale, norma precitată trebuie interpretată prin coroborare cu dispozițiile art. 408 2 alin. (3) C. proc.

pen., care prevede că „cererea de revizuire se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere”. Raportând considerațiile teoretice expuse speței de față se constată că, în cauză, competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 408 2 C. proc. pen., revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță în fața căreia a rămas definitivă sentința nr. 189 din 18 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală și a cărei revizuire s-a solicitat. Așa fiind, va fi respinsă excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire formulată, în temeiul dispozițiilor art. 408 2 C. proc.

pen., de către revizuientul A.F. se constată că cererea este inadmisibilă și va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 408 2 C. proc. pen., hotărârile definitive în cauzele în care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională, sau pe alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. În continuare, alin. (2) al aceluiași articol, reglementează sfera titularilor dreptului de a formula cererea de revizuire, alin. (3), instanța competentă să soluționeze cererea, iar alin. (4) stabilește termenul de formulare a cererii.

Rezultă, așadar, că în alin. (1) al art. 408 2 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit o serie de condiții ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru admisibilitatea cererii de revizuire în cazul particular reglementat de dispozițiile art. 408 2 C. proc. pen., condiție privind obiectul cererii (o hotărâre definitivă), pronunțarea anterioară, în cauză, a unei decizii prin care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate, fundamentarea soluției pronunțată pe norma declarată neconstituțională, sau pe alte dispoziții din actul atacat ce nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. În cauza dedusă judecății, din verificarea cererii de revizuire formulată, se constată că aceasta nu îndeplinește, cumulativ, condițiile de admisibilitate anterior expuse.

Astfel, deși cererea de revizuire are ca obiect o hotărâre judecătorească definitivă în respectiva cauză părțile nu au solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru ca aceasta să se pronunțe asupra unei excepții de neconstituționalitate a unei norme hotărâtoare și pe care să se întemeieze soluția instanței de judecată. În concret, nici revizuientul și nici celelalte părți din respectiva cauză nu au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. și nici nu au invocat neconstituționalitatea acestor dispoziții. Așadar, instanța de recurs nu și-a fundamentat soluția pe prevederile art. 320 1 C. proc. pen. și în special pe cele ale art. 320 1 alin. (8) C. proc. pen., declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 invocată de revizuient.

Din verificarea considerentelor deciziei Curții Constituționale la care a făcut referire apărarea se constată, de altfel, că acestea au în vedere mai multe situații, respectiv: cea a cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, cu privire la care s-a apreciat de către Curtea Constituțională că se impune aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., acestea fiind neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situații juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, categoria cauzelor în care la intrarea în vigoare a legii noi se pronunțase o hotărâre definitivă, situație în care excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., a fost apreciată ca inadmisibilă cu motivarea că norma criticată are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, fondului, deci până în etapa soluționării cauzei prin hotărâre definitivă, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., nefăcând referire la aspectele prevăzute de art. 14 și 15 C. pen., referitoare la aplicarea facultativă sau obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Totodată, prin aceeași decizie a Curții Constituționale sunt neconstituționale, argumentându-se în esență că norma contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție în privința clarității și previzibilității normei nestabilind limitele înăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea de recunoaștere a vinovăției inculpatului.

Față de elementele anterior prezentate se constată că cererea de revizuire formulată nu a privit o cauză în care Curtea Constituțională să fi pronunțat o decizie prin care să constate neconstituționalitatea unei norme ce a constituit temei al hotărârii instanței de judecată.

Se reține, totodată că, în realitate, rațiunea reglementării căii extraordinare de atac a revizuirii în cazul pronunțării de decizii ale Curții Constituționale (prin Legea nr. 177/2010) a constituit-o modificarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecata în instanța în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate nefiind suspendată până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională; astfel s-a dat posibilitatea părților ca în cazul în care până la soluționarea excepției cauza pendinte pe rolul instanței s-ar soluționa să solicite revizuirea hotărârii pronunțată în cazul admiterii excepției și întemeierii pe norma declarată neconstituțională, sau pe alte dispoziții nedisociabile.

Se constată, de asemenea, că hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a întemeiat pe dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. În ceea ce privește solicitarea de aplicare a acestor prevederi de către instanța investită cu soluționarea cererii de revizuire se apreciază că aceasta nu poate fi primită având în vedere inaplicabilitatea dispozițiilor invocate în cauze soluționate prin hotărâre definitivă și inaptitudinea funcțională a cererii de revizuire formulată în condițiile anterior precizate de a conduce la desființarea unei hotărâri definitive. În ceea ce privește termenul formulării cererii se constată că nici acesta nu a fost respectat, având în vedere data publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale la care s-a raportat apărarea (2 decembrie 2011) și data depunerii cererii (27 martie 2012) nefiind respectat termenul de 3 luni expres prevăzut de lege.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se că cererea de revizuire formulată nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate expres prevăzute de art. 408 2 C. proc. pen., aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., revizuientul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul A.F. împotriva deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 5797/2/2009. Obligă revizuentul condamnat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 iunie 2012.