ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1453/2014

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 39 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1365/84/2012 în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., au fost achitați inculpații C.D.L. și C.C.O. trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) C. pen. Conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen., acțiunea civilă a rămas nesoluționată. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat mai întâi că faptele deduse judecății și reținute în sarcina inculpaților, de a nu declara organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării, există în realitatea obiectivă, nu sunt contestate de către inculpați și sunt confirmate prin probele administrate în cursul judecății, astfel că instanța le a reținut astfel cum au fost prezentate prin actul de sesizare; aspectele invocate de către inculpați în apărare se referă doar la natura juridică a acestor fapte, în sensul că nu intră sub incidența legii penale, precum și la întinderea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat, cu relevanță în soluționarea laturii civile a procesului penal.

Prin urmare, este ușor de observat chiar de la început (prima facia) că motivul de achitare invocat de apărătorul inculpaților în apărare, nu va putea fi reținut de instanță, însă, față de cele susținute în mod constant de către inculpați, atât în fața organelor de control fiscal cât și a organelor de cercetare și urmărire penală (reclamând că nu au primit nici un răspuns din partea acestora) în sensul că nu au înțeles nici un moment că desfășoară o activitate de comerț independentă (licită sau ilicită), supusă impozitului pe venit, în sensul definit de C. fisc., instanța va trebui să stabilească pe rând, dacă faptele inculpaților, în conținutul lor concret, (astfel cum au fost descrise pe larg și apoi rezumativ, în vederea încadrării juridice, în rechizitoriu), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped.

de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., sau a unei alte infracțiuni prevăzută de legea penală, dacă ar putea intra sub incidența altor legi, ce reglementează alte forme a răspunderii juridice de drept public (administrativă sau contravențională) sau, dimpotrivă, aceste fapte, sunt pur și simplu fapte juridice licite, de natură civilă, fiind exclusă orice formă de răspundere juridică.

Această analiză este necesară ținând cont în primul rând de faptul că, în dreptul public, de care aparține evident și domeniul fiscal, faptele antisociale pedepsite de lege, prezintă două forme de incriminare și corelativ de răspundere juridică, respectiv infracțiunea și contravenția, ambele categorii având același dublu scop (preventiv-sancționator), fiind așadar prin conținutul lor, de aceeași natură și anume de drept penal (în sens larg, așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea Anghel c. Romania din 04 octombrie 2007 ) prin contrapondere cu dreptul privat civil, elementul specific fiind definit doar de gradul diferit de pericol social abstract și implicit regimul sancționator total diferit, stabilit de legiuitor.

Prin urmare aceste două forme de răspundere juridică, de drept public penal, nu pot coexista, cu privire la aceeași situație juridică, lăsându-se la latitudinea agentului constatator sau a organului judiciar, încadrarea juridică a faptei și stabilirea sancțiunii; corelativ, nu pot fi aplicate concomitent sau succesiv, două sancțiuni de aceeași natură și pentru aceeași faptă, principiul „non bis in idem”, fiind de altfel consacrat în mod expres, de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . Cu alte cuvinte, în procesul de aplicare a normelor juridice susceptibile de a atrage o răspundere juridică, trebuie făcută o clară distincție între dreptul privat, unde intervine răspunderea juridică civilă (contractuală sau delictuală, după caz) cu caracter reparator și dreptul public, unde acționează, atât răspunderea juridică administrativă, pentru diferite abateri de la normele legale (reglementată prin legi speciale și specifice, fiecărui domeniu de activitate), cât și răspunderea juridică penală (evident, în sens larg), pentru fapte antisociale, reglementată de legiuitor sub cele două forme ale sale: contravenția și infracțiunea, in funcție de gradul de pericol social abstract al faptelor și valorile sociale lezate, prin săvârșirea acestora.

Această delimitare clară a faptelor ilicite sancționate de lege, nu este una pur doctrinară, ci prezintă reale valențe pentru practica judiciară, întrucât spre deosebire de celelalte forme ale răspunderii juridice , în privința răspunderii penale, art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , consacră în mod expres, vechiul principiu de drept penal „nullum crimen sine lege”, adică „nici o pedeapsă fără lege”, ca drept fundamental al omului, ce trebuie recunoscut și garantat de statele membre (Înalte Părți Contractante) oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, ceea ce presupune că legea penală trebuie să fie suficient de precisă pentru a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act sau fapt juridic, constituie infracțiune.

Așa cum s-a statuat în repetate rânduri și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu interzice aplicarea legii penale în mod extensiv, prin analogie sau pe cale de interpretare, în dezavantajul acuzatului, de unde rezultă că legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (C.E.D.O. - Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, parag. 41, 29 martie 2006). Noțiunea de „drept” („law”) folosită la art. 7, corespunde noțiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine, atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1627, parag.

29, Coeme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, parag. 145, C.E.D.O. 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, parag. 51, 07 februarie 2002). Curtea Europeană a arătat de asemenea că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, parag. 68). Curtea Europeană a mai arătat în cauza Rotaru vs România ca sintagma „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă (a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, C.E.D.O.

2000). În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea a statua că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita. De altfel, corelativ acestor reguli și principii fundamentale, cu valoare universală în rândul statelor de drept democratice, art. 2 C. pen., prevede la rândul său, „legalitatea incriminării” sintagmă care trebuie interpretată prin prisma celor deja statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pornind de la aceste reguli și principii de drept, consacrate legislativ și general acceptate, în practica judiciară internă și internațională, tribunalul a reținut ca fiind relevante cauzei, raportat la starea de fapt și de drept reținute prin actul de sesizare, următoarele texte de lege: Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, constituie infracțiune de evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi, „ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”, faptă pentru care de altfel inculpații nu au fost trimiși în judecată, aceștia fiind acuzați doar că nu au declarat organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării, însă aceste împrejurări nu intră în conținutul infracțiunii tocmai descrise.

Astfel, în lipsa unei definiții legale - ce se impunea cu necesitate, întrucât vizează o faptă calificată ca infracțiune și mai ales că în art. 2 lit. a)-g) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul definește anumiți termeni și anumite expresii, folosite în înțelesul acestui act normativ - „a ascunde bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă” ar putea însemna - așa cum s-a opinat deja în practica judiciară - „a nu declara și în același timp a face diferite demersuri” pentru ca bunul sau activitatea economică în cauză, să nu fie cunoscute autorităților fiscale, fie prin ascunderea lor fizică sau juridică (acte reale care se referă la acestea, întocmirea unor acte false sau fictive etc.), fie prin ascunderea lor scriptică (evidențierea în acte financiar-contabile sub alte denumiri), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiile fiscale, cunoscând cu certitudine faptul că aceste bunuri sau activități sunt supuse impozitării sau taxării, potrivit legii, ceea ce presupune că făptuitorul este deja sau trebuia să fie înregistrat fiscal, în condițiile legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Cu alte cuvinte, legea penală nu intervine în raporturile de drept material și procedural fiscal pentru a stabili dacă o anumită persoană fizică sau juridică, datorează sau nu taxe sau impozite la bugetul de stat, ci doar sancționează conduita antisocială a acesteia, de sustragere de la plata taxelor și impozitelor deja stabilite ca fiind datorate mai precis, după ce persoana în cauză a dobândit calitatea de contribuabil, în condițiile expres prevăzute de C. proc. fisc.: fie pe baza propriei declarații de impunere (în situațiile prevăzute de C. fisc.), fie printr-o decizie de impunere, ca urmare a unui raport de inspecție fiscală (act administrativ-fiscal, ce poate fi contestat în justiție, potrivit C. proc.

fisc.), devenind astfel subiect de drept în cadrul unui raport juridic de drept fiscal. Continuând analiza sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și ped. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, este de observat că activitatea de „ascundere”, ca element al laturii obiective, are loc în vederea realizării unui scop bine determinat de lege respectiv „sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”, astfel că, vinovăția, ca element al laturii subiective, nu se poate manifesta, decât sub forma intenției directe, definită tocmai prin scopul instituit de legiuitor.

Din conținutul infracțiunii de evaziune fiscală se mai desprinde însă și faptul că, această infracțiune, are ca situație premisă, existența unei obligații legale de a plăti taxe sau impozite, pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute, conform Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.; este deci vorba, cu alte cuvinte de un subiect activ calificat de lege, ca „persoană impozabilă” sau „contribuabil”, așa încât conduita antisocială a făptuitorului trebuie analizată cu necesitate, prin prisma existenței (sau inexistenței) unei „obligații fiscale”, stabilită în prealabil, în condițiile prevăzute de O.G nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.

Astfel, raportul de drept procedural fiscal, cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal (art. 16), iar subiecte ale acestui raport sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.

Contribuabilul, este definit ca fiind „orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii” (art. 17). Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează și tot din acest moment, se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată (art. 23). Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală și b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri [art. 85 alin. (1)]. În lumina acestor prevederi legale, în practica judiciară penală, printr-o hotărâre pronunțată într-o speță similară (era vorba de vânzarea mai multor imobile construite sau renovate de către o persoană fizică, neînregistrată fiscal) s-au reținut în mod judicios, următoarele: „Raportul de inspecție fiscală (care stă la baza deciziei de impunere - n.n).

constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice; spre deosebire însă de persoana juridică, deja înregistrată ca plătitor de taxe și impozite - și care dacă nu-și onorează obligațiile fiscale poate fi subiect al infracțiunii de evaziune fiscală - în cazul persoanei fizice raportul de inspecție fiscală nu dispune înregistrarea acesteia în scopul impozitării sau taxării și nici nu obligă persoana la un astfel de comportament.

Prin urmare, cu referire la persoana fizică, organul fiscal apreciază - în baza documentelor justificative prezentate - dacă aceasta trebuia sau nu să fie impozitată sau taxată pentru operațiunile juridice încheiate; implicit însă, prin raportul de inspecție fiscală, se stabilește caracterul comercial al tranzacțiilor efectuate de persoana fizică; așa numitul caracter comercial al activității unei persoane fizice este apreciat prin raportare la numărul de tranzacții efectuate, dar și prin raportare la sumele încasate. Aspectele cuprinse în raportul de inspecție fiscală pot fi însă contestate potrivit legii civile, inclusiv aspectele referitoare la caracterul comercial al activităților desfășurate.

Pentru acest motiv, până la momentul la care se stabilește cu certitudine dacă o persoană fizică este sau nu plătitoare de TVA, aceasta nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală” (sentința penală nr. 351/S a Tribunalului Brașov din data de 16 decembrie 2011, definitivă, prin respingerea căilor de atac). Or, așa cum deja s-a reținut în cele ce preced, Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, nu prevede că neînregistrarea fiscală a unei persoane fizice constituie infracțiune, ci doar că ascunderea bunului sau a sursei impozabile întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. Desigur, ipotetic „nedepunerea la termenele stabilite a declarațiilor fiscale” poate constitui mijlocul prin care se ascunde „sursa impozabilă”, însă doar în situația în care s-a stabilit deja cu certitudine, în cadrul unui raport de drept fiscal, că persoana fizică este obligată să se înregistreze fiscal.

Și este firesc să fie așa deoarece legea fiscală nu poate lăsa la latitudinea persoanei fizice aprecierea comportamentului ei fiscal, iar apoi să îl interpreteze ca fiind infracțiune. Dispoziția fiscală trebuie să fie extrem de clară și precisă în această privință, pentru a nu lăsa loc la interpretări în ceea ce privește obligațiile fiscale ale contribuabilului, pentru ca neîndeplinirea acestora să poată fi sancționată penal. De altfel, chiar și art. 3 lit. a)-d) C. fisc., denumit marginal „principiile fiscalității” prevede - între altele - „certitudinea impunerii”, constând în „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”.

Or, în actualul cadru legislativ în materie de fiscalitate, care este extrem de stufos și în același timp volatil, [cele două coduri, C. fisc. și C. proc. fisc. la care se mai adaugă și C. vamal, suferind din momentul adoptării lor, (în anul 2003, respectiv 2006, C. vamal) și până la ora actuală, numeroase modificări (art. 111 C. fisc. și respectiv art. 39 C. proc. fisc., dublate fiind de Norme metodologice de aplicare], lipsind practic de conținut acest principiu, care se adresează însăși autorităților cu atribuții în domeniul de legiferare; prin urmare, este greu de pretins cunoașterea și perfecta înțelegere a normelor fiscale aflate în vigoare la un moment dat, chiar și de către profesioniști, iar ca urmare a numeroaselor sancțiuni de natură fiscală, contravențională și penală, reglementate în paralel, corelația dintre conduita fiscală și conduita penală este cu totul deficitară, pentru a se putea face o clară delimitare între aceste forme de răspundere juridică.

Pe de altă parte, Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale, ca lege penală specială, este mult prea lacunară și imprecisă în definirea termenilor utilizați, fără nici o corelare și trimitere la normele de drept material și procedural fiscal.

Cu toate aceste dificultăți de ordin legislativ, chiar dacă în activitatea de administrare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, ce presupune și activitatea de control fiscal, principiul certitudinii impunerii este lipsit de eficiență practică - atâta vreme cât nu este însoțit și de principiul „in dubio fiscum” - acest principiu își găsește o deplină aplicabilitate în activitatea organelor judiciare, întrucât este dublat de principiul general de drept „in dubio pro reo” iar în ce privește procesul penal (inclusiv sub aspectul său contravențional), se manifestă plenar principiul legalității incriminării, care, având o sferă largă de cuprindere, prin prisma interpretării date în practica Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunii de „lege”, evident că îl presupune și în același timp, îl include.

Rezultă din cele ce preced că, în situația în care o persoană fizică a omis a declara un venit în termenele prevăzute de lege (omisiunea putând fi sau nu culpabilă acesteia), organul fiscal competent este obligat să stabilească, în cadrul activității de control sau de inspecție fiscală, mai întâi, dacă: acel venit este sau nu impozabil raportat la sursă sau activitatea desfășurată și apoi, în caz afirmativ, dacă: persoana fizică sau juridică în cauză trebuia sau nu să îl declare, într-un anumit termen organelor fiscale, în vederea impozitării, însă în nici un caz, nu se poate vorbi până la acel moment, despre săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Așadar, împrejurarea că o anumită persoană a omis (cu intenție sau din culpă) să declare un venit nu determină automat încadrarea sa în situația calificată de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, ca fiind infracțiune de evaziune fiscală.

A aprecia în sens contrar, presupune ca toate persoanele care omit să își declare diferitele venituri la administrația financiară, în termenele prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infracțiunea prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005; legea fiscală sancționează însă doar contravențional (și nu penal) acest comportament al contribuabilului, după cum se va vedea din cele ce urmează. Prin urmare, concluzia care se desprinde în cauza dedusă judecății, din analiza textelor de lege mai sus evocate și raportat la starea de fapt expusă prin actul de sesizare a instanței, este aceea că, în primul rând, se impune achitarea celor doi inculpați: C.D.L. și C.C.O., trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped.

de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) C. pen. și că, în al doilea rând, temeiul achitării, nu poate fi decât art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât deși faptele reținute în sarcina lor, în mod incontestabil există, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind susceptibile de a fi sancționate eventual contravențional și/sau fiscal. Or, potrivit art. 12 C. proc.

pen., în cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) și e), procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent, astfel că, instanța va continua analiza pentru a stabili dacă în concret, faptele inculpaților, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare a instanței, respectiv că „nu au declarat organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea impozitării”, întrunesc elementele constitutive ale contravenției, prev. de art. 219 alin. (1) lit. b) comb.

cu alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., constând în „neîndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, precum și orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora”, faptă care se sancționează cu amendă de la 50 RON la 500 RON (la data săvârșirii faptelor de către inculpați, amenda era de la 10 RON la 100 RON). În speță, atât Garda Financiară a Județului Sălaj, cât și D.G.F.P.

- Activitatea de Inspecție Fiscală Sălaj, au stabilit, conform procesului-verbal de control din 17 iunie 2011 și raportului de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2012, că cei doi inculpați au desfășurat în perioada anilor 2005-2010, o activitate independentă, constând în fapte de comerț cu autovehicule, în sensul definit de art. 46 alin. (1) și (2) C. fisc., obținând venituri impozabile care trebuiau declarate în vederea impozitării, conform art. 83 alin. (1) din același cod.

Aceste constatări au fost preluate ca atare și de către organul de urmărire penală, fără a se răspunde în nici un fel, obiecțiunilor formulate în mod constant de către inculpați în sensul că nu au înțeles nici un moment să efectueze acte și fapte de comerț cu autovehicule, în sensul definit de C. com., aflat în vigoare la acel moment, ci au procedat la vânzarea unor bunuri mobile personale, respectiv autovehicule înmatriculate pe numele lor și înregistrate ca atare la Administrația Financiară a municipiului Zalău, plătind taxele locale aferente că, potrivit art. 42 lit. g) C. fisc. veniturile obținute din vânzarea bunurilor imobile și mobile din patrimoniul personal sunt venituri neimpozabile și că, oricum, potrivit art. 42 alin. (3) din același cod, nu aveau obligația declarării veniturilor realizate în aceste condiții, fiind vorba de „venituri din alte surse”.

Tribunalul analizând cauza și sub aceste aspecte - altminteri necontestate și susținute prin probele aflate la dosar - constată că susținerile inculpaților sunt pe deplin întemeiate în sensul că aceștia nu au desfășurat o activitate independentă de comerț cu autovehicule, ci au procedat la vânzarea repetată a mai multor bunuri din patrimoniul personal, veniturile obținute din aceste operațiuni de transfer al proprietății neintrând, la data încheierii tranzacțiilor, adică în perioada anilor 2005-2010, sub incidența legilor fiscale în vigoare. Astfel, conf.

art. 41 lit. a) și i) C. fisc., fac parte - printre altele - din categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, atât veniturile din activități independente, definite conform art. 46, cât și veniturile din alte surse, definite conform art. 78. (1) Veniturile din activități independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente. (2) Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerț ale contribuabililor, din prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la alin. (3), precum și din practicarea unei meserii.

(3) Constituie venituri din profesii libere veniturile obținute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfășurate în mod independent, în condițiile legii. (4) Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenție, desene și modele, mostre, mărci de fabrică și de comerț, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor și altele asemenea (art. 46). Pe de altă parte, art. 42 lit. g) C. fisc., dispune că anumite categorii de venituri cum sunt acelea primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile din patrimoniul personal, altele decât câștigurile din transferul titlurilor de valoare, nu sunt impozabile.

În sfârșit, art. 83 alin. (1) C. fisc.

arată persoanele care sunt obligate să își declare veniturile pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai, inclusiv, a anului următor celui de realizare a venitului, respectiv „contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activități independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, determinate în sistem real” în timp ce alin. (3) al aceluiași articol prevede că „nu se depun declarații de impunere, pentru următoarele categorii de venituri: a) venituri nete determinate pe bază de norme de venit, cu excepția contribuabililor care au depus declarații de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate, conform legii; b) venituri din cedarea folosinței bunurilor prevăzute la art. 63 alin. (2), a căror impunere este finală; c) venituri sub formă de salarii și venituri asimilate salariilor, pentru care informațiile sunt cuprinse în fișele fiscale, care au regim de declarații de impozite și taxe sau declarații lunare, depuse de contribuabilii prevăzuți la art. 60; d) venituri din investiții, cu excepția celor prevăzute la alin. (2), precum și venituri din premii și din jocuri de noroc, a căror impunere este finală; e) venituri din pensii; f) venituri din activități agricole, a căror impunere este finală potrivit prevederilor art. 74 alin. (4);

g) venituri din transferul proprietăților imobiliare; h) venituri din alte surse”. Rezultă așadar din cuprinsul acestor texte de lege și starea de fapt dedusă judecății, că, în situația inculpaților nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale contravenției, prev. de art. 219 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, întrucât indiferent de calificarea juridică a actelor materiale săvârșite de aceștia (respectiv dacă sunt de natură comercială sau pur și simplu, de natură civilă, și în funcție de care trebuiau sau nu declarate, în conformitate cu prev. art. 83 C. fisc.), este cert că, potrivit art. 42 lit. g) C. fisc., veniturile obținute de aceștia nu sunt supuse impozitării, ca o primă cerință pentru existența acestei contravenții.

Desigur că, vânzarea repetată a unor bunuri mobile sau imobile din patrimoniul propriu, (după dobândirea licită a acestora, prin construire sau cumpărare) nu reprezintă în sine fapte subiective de comerț (care presupun, prin definiție, doar o activitate de intermediere sau de interpunere în circulația mărfurilor, de la vânzător către cumpărător) însă poate fi o formă mascată de obținere a unor venituri permanente și licite dintr-o astfel de activitate (asimilabilă celei comerciale) și de aceea, în principiu, este corect ca ea să fie supusă impozitării, ca orice activitate aducătoare de venit, însă reglementarea fiscală trebuie să fie clară în acest sens, fără loc de interpretare.

De altfel, legiuitorul a și intervenit oarecum în acest sens, instituind spre exemplu, obligația dezvoltatorilor de locuințe - care au construit, cumpărat, renovat și apoi (re)vândut, în nume personal, mai multe locuințe - de a se înregistra fiscal în scop de TVA și de asemenea, a fost reglementată și situația persoanelor fizice care înțeleg să își sporească patrimoniul prin diferite operațiuni licite, asimilabile faptelor de comerț, fără a contribui însă la bugetul de stat, cum este și cazul inculpaților (a se vedea în acest sens - Titlul VII - Inspecția fiscală - Cap. III - Dispoziții speciale privind verificarea persoanelor fizice supuse impozitului pe venit, art. 109 1 - 109 4 C. proc. fisc., texte de lege introduse, prin O.U.G.

nr. 117/2010, publicată în M. Of. nr. 891/30.12.2010). În concluzie, în speță, neexistând indiciile săvârșirii de către inculpați a vreunei contravenții, raportat la prevederile legale aflate în vigoare la data comiterii faptelor de care sunt acuzați, nu sunt incidente prev. art. 12 C. proc. pen., privind sesizarea organelor competente pentru aplicarea unor sancțiuni administrative. Cât privește existența și întinderea obligațiilor fiscale ale celor doi inculpați, raportat la temeiul achitării, și anume art. 10 lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu prev. art. 346 alin. (4) C. proc. pen., ele nu pot fi soluționate în prezentul cadru procesual, sub aspectul laturii civile a procesului penal; de altfel, ele fac obiectul unor dosare civile, aflate pe rolul Tribunalului Sălaj, în prezent suspendate, până la soluționarea definitivă a dosarului penal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Sălaj, criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală. În motivarea apelului său, partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Sălaj a învederat faptul că în mod eronat s-a dispus achitarea inculpaților, aceștia făcându-se vinovați de comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, astfel că se impune obligarea inculpaților la plata sumei de 15.278 RON, prejudiciu cauzat, la care se adaugă accesoriile, dobânzile și penalitățile de întârziere.

În motivarea apelului său așa cum a fost acesta susținut oral (arătându-se expres faptul că nu se mai susțin motivele referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare față de omisiunea instanței de fond de a se pronunța cu privire la cererile în probațiune formulate de inculpați în sensul întocmirii unui raport de expertiză contabilă și respectiv o expertiză grafoscopică), Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj a învederat faptul că se impune condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât veniturile obținute de inculpați sunt evident venituri obținute prin activități independente astfel că se supun impozitării conform art. 41 lit. a) C. fisc.

Mai mult, activitatea de comercializare a unui număr mare de autoturisme ce exced în mod evident nevoile personale ale inculpaților reprezintă activitate comercială, este o activitate independentă, derulată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, astfel că inculpații erau obligați să declare veniturile realizate și să plătească obligațiile fiscale aferente. În subsidiar s-a învederat faptul că se impune aplicarea art. 12 C. proc. pen. în cazul în care curtea apreciază că soluția de achitare este una corectă. Prin decizia penală nr. 219/A din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și partea civilă A.N.A.F.

- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Sălaj împotriva sentinței penale nr. 39 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Sălaj. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a apreciat că în cauză a fost stabilită corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, procedându-se la încadrarea juridică corespunzătoare a faptelor săvârșite de aceștia. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal de 10 zile, prevăzut de art. 385 3 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj. Criticile formulate de parchet vizează nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, solicitând condamnarea inculpatei L.P.

pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată și obligarea acesteia la 343.146,90 RON către A.N.A.F., la care se vor adăuga dobânzile legale până la data plății obiective. În susținerea acestor critici, parchetul invocă dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Recurenta parte civilă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și obligarea inculpaților la plata prejudiciului în cuantum de 15.278 RON și la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere aferente acestui debit, calculate de la data scadenței și până la data plății efective a întregului prejudiciu.

Analizând decizia penală atacată, în raport de motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Înalta Curte amintește că decizia penală nr. 219/A împotriva căreia Parchetul și partea civilă au declarat recurs a fost pronunțată la data de 14 noiembrie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, lege prin care a fost modificat conținutul art. 385 9 C. proc. pen., prin abrogarea unor cazuri de casare și prin modificarea conținutului cazurilor de casare rămase în vigoare. În cauza dedusă judecății, recurenții solicită condamnarea inculpaților, invocând în susținerea recursurilor dispozițiile art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., cât și obligarea lor la plata prejudiciului. Înalta Curte constată că, din perspectiva Legii nr. 2/2013, în cauză nu este incident cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Astfel, cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. se referă la situația în care hotărârea atacată este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Niciuna din situațiile reglementate de dispozițiile legale evocate nu se regăsește în cauza dedusă judecății. Recurenții critică soluția de achitare a inculpaților dispusă în cauză, ori, din acest punct de vedere, apreciază Înalta Curte că nu poate supune analizei aceste motive de recurs prin prisma dispozițiilor art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., caz de casare care se referă doar la „chestiuni de drept”, iar greșita achitare a inculpaților, ca atribut exclusiv al instanței de judecată, nu constituie o astfel de chestiune de drept care să fie aptă să atragă incidența cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Reevaluarea situației de fapt ar fi fost posibilă doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. anterior, referitor la grava eroare de fapt, în prezent abrogat, astfel că, în absența unui caz de casare care să permită reevaluarea probatoriului și, implicit, a situației de fapt, criticile formulate de procuror nu pot fi primite. Din aceleași considerente, nici recursul declarat de partea civilă nu este admisibil.

De altfel, din expunerea de motive a Legii nr. 2/2013 rezultă că una din necesitățile ce au determinat emiterea acestei legi a fost transformarea Înaltei Curți în Curte de Casație, astfel încât este lipsit de sens de a proroga incidența unor cazuri de casare asupra unor probleme ce exced conținutului acestora. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva deciziei penale nr. 219/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Va fi obligată recurenta parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva deciziei penale nr. 219/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați C.D. și C.C.O., în sumă de câte 50 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 aprilie 2014.