ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1453/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1453/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 39 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 1365/84/2012

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., au fost achitați

inculpații C.D.L. și C.C.O. trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de

evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) C. pen.

Conform art. 346

alin. (4) C. proc. pen., acțiunea civilă a rămas nesoluționată.

Conform art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a constatat mai întâi că faptele deduse judecății și

reținute în sarcina inculpaților, de a nu declara organelor fiscale, veniturile

obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități

independente, în vederea impozitării, există în realitatea obiectivă, nu sunt contestate

de către inculpați și sunt confirmate prin probele administrate în cursul judecății,

astfel că instanța le a reținut astfel cum au fost prezentate prin actul de sesizare;

aspectele invocate de către inculpați în apărare se referă doar la natura juridică

a acestor fapte, în sensul că nu intră sub incidența legii penale, precum și la

întinderea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat, cu relevanță în soluționarea

laturii civile a procesului penal.

Prin urmare, este ușor

de observat chiar de la început (prima facia) că motivul de achitare invocat de

apărătorul inculpaților în apărare, nu va putea fi reținut de instanță, însă, față

de cele susținute în mod constant de către inculpați, atât în fața organelor de

control fiscal cât și a organelor de cercetare și urmărire penală (reclamând că

nu au primit nici un răspuns din partea acestora) în sensul că nu au înțeles nici

un moment că desfășoară o activitate de comerț independentă (licită sau ilicită),

supusă impozitului pe venit, în sensul definit de C. fisc., instanța va trebui să

stabilească pe rând, dacă faptele inculpaților, în conținutul lor concret, (astfel

cum au fost descrise pe larg și apoi rezumativ, în vederea încadrării juridice,

în rechizitoriu), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune

fiscală, în formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., sau a unei alte infracțiuni

prevăzută de legea penală, dacă ar putea intra sub incidența altor legi, ce reglementează

alte forme a răspunderii juridice de drept public (administrativă sau contravențională)

sau, dimpotrivă, aceste fapte, sunt pur și simplu fapte juridice licite, de natură

civilă, fiind exclusă orice formă de răspundere juridică.

Această analiză este necesară

ținând cont în primul rând de faptul că, în dreptul public, de care aparține evident

și domeniul fiscal, faptele antisociale pedepsite de lege, prezintă două forme de

incriminare și corelativ de răspundere juridică, respectiv infracțiunea și contravenția,

ambele categorii având același dublu scop (preventiv-sancționator), fiind așadar

prin conținutul lor, de aceeași natură și anume de drept penal (în sens larg, așa

cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

prin hotărârea Anghel c. Romania din 04 octombrie 2007

) prin contrapondere

cu dreptul privat civil, elementul specific fiind definit doar de gradul diferit

de pericol social abstract și implicit

regimul sancționator

total diferit,

stabilit de legiuitor.

Prin urmare

aceste două forme de răspundere juridică, de drept public penal,

nu pot coexista, cu privire la aceeași situație juridică, lăsându-se la latitudinea

agentului constatator sau a organului judiciar, încadrarea juridică a faptei și

stabilirea sancțiunii; corelativ, nu pot fi aplicate concomitent sau succesiv, două

sancțiuni de aceeași natură și pentru aceeași faptă, principiul „non bis in idem”,

fiind de altfel consacrat în mod expres, de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

.

Cu alte cuvinte,

în procesul de aplicare a normelor juridice susceptibile de a atrage o răspundere

juridică, trebuie făcută o clară distincție între dreptul privat, unde intervine

răspunderea juridică civilă (contractuală sau delictuală, după caz) cu caracter

reparator și dreptul public, unde acționează, atât răspunderea juridică administrativă,

pentru diferite abateri de la normele legale (reglementată prin legi speciale și

specifice, fiecărui domeniu de activitate), cât și răspunderea juridică penală (evident,

în sens larg), pentru fapte antisociale, reglementată de legiuitor sub cele două

forme ale sale: contravenția și infracțiunea, in funcție de gradul de pericol social

abstract al faptelor și valorile sociale lezate, prin săvârșirea acestora.

Această delimitare

clară a faptelor ilicite sancționate de lege, nu este una pur doctrinară, ci prezintă

reale valențe pentru practica judiciară, întrucât spre deosebire de celelalte forme

ale răspunderii juridice

, în privința răspunderii penale,

art. 7 din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

, consacră în mod expres,

vechiul principiu de drept penal „nullum crimen sine lege”, adică „nici o pedeapsă

fără lege”, ca drept fundamental al omului, ce trebuie recunoscut și garantat de

statele membre (Înalte Părți Contractante) oricărei persoane aflate sub jurisdicția

lor, ceea ce presupune că legea penală trebuie să fie suficient de precisă pentru

a asigura previzibilitatea faptului că un anumit act sau fapt juridic, constituie

infracțiune.

Așa cum s-a statuat în

repetate rânduri și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu

interzice aplicarea legii penale în mod extensiv, prin analogie sau pe cale de interpretare,

în dezavantajul acuzatului, de unde rezultă că legea penală trebuie să definească

în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (C.E.D.O. - Achour împotriva

Franței [MC], nr. 67.335/01, parag. 41, 29 martie 2006). Noțiunea de „drept” („law”)

folosită la art. 7, corespunde noțiunii de „lege” ce apare în alte articole din

Convenție; ea înglobează dreptul de origine, atât legislativă, cât și jurisprudențială

și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității

(Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri

și decizii 1996-V, p. 1627, parag. 29, Coeme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96,

32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, parag. 145, C.E.D.O. 2000-VII, și

E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, parag. 51, 07 februarie 2002). Curtea Europeană

a arătat de asemenea că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o

mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă,

precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții

împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, parag. 68).

Curtea Europeană a mai arătat în cauza Rotaru vs România

ca sintagma „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern,

dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei

și previzibilă (a se vedea și Hotărârea Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95,

alin. 65, C.E.D.O. 2000).

În ceea ce privește

cerința previzibilității legii, Curtea a statua că o normă este „previzibilă” numai

atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei

persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își

corecteze conduita.

De altfel, corelativ acestor reguli și principii fundamentale,

cu valoare universală în rândul statelor de drept democratice, art. 2 C. pen., prevede

la rândul său, „legalitatea incriminării” sintagmă care trebuie interpretată prin

prisma celor deja statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pornind de la aceste reguli

și principii de drept, consacrate legislativ și general acceptate, în practica judiciară

internă și internațională, tribunalul a reținut ca fiind relevante cauzei, raportat

la starea de fapt și de drept reținute prin actul de sesizare, următoarele texte

de lege:

Potrivit art. 9 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

constituie infracțiune de evaziune fiscală și se pedepsește cu închisoare de la

2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi, „ascunderea bunului ori a sursei impozabile

sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”, faptă

pentru care de altfel inculpații nu au fost trimiși în judecată, aceștia fiind acuzați

doar că nu au declarat organelor fiscale, veniturile obținute din vânzarea mai multor

autoturisme, ca fiind venituri obținute din activități independente, în vederea

impozitării, însă aceste împrejurări nu intră în conținutul infracțiunii tocmai

descrise. Astfel, în lipsa unei definiții legale - ce se impunea cu necesitate,

întrucât vizează o faptă calificată ca infracțiune și mai ales că în art. 2

lit. a)-g) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

legiuitorul definește anumiți termeni și anumite expresii, folosite în înțelesul

acestui act normativ - „a ascunde bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă” ar putea

însemna - așa cum s-a opinat deja în practica judiciară - „a nu declara și în același

timp a face diferite demersuri” pentru ca bunul sau activitatea economică în cauză,

să nu fie cunoscute autorităților fiscale, fie prin ascunderea lor fizică sau juridică

(acte reale care se referă la acestea, întocmirea unor acte false sau fictive etc.),

fie prin ascunderea lor scriptică (evidențierea în acte financiar-contabile sub

alte denumiri), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiile fiscale, cunoscând

cu certitudine faptul că aceste bunuri sau activități sunt supuse impozitării sau

taxării, potrivit legii, ceea ce presupune că făptuitorul este deja sau trebuia

să fie înregistrat fiscal, în condițiile legii, după cum se va arăta în cele ce

urmează.

Cu alte cuvinte, legea

penală nu intervine în raporturile de drept material și procedural fiscal pentru

a stabili dacă o anumită persoană fizică sau juridică, datorează sau nu taxe sau

impozite la bugetul de stat, ci doar sancționează conduita antisocială a acesteia,

de sustragere de la plata taxelor și impozitelor deja stabilite ca fiind datorate

mai precis, după ce persoana în cauză a dobândit calitatea de contribuabil, în condițiile

expres prevăzute de C. proc. fisc.: fie pe baza propriei declarații de impunere

(în situațiile prevăzute de C. fisc.), fie printr-o decizie de impunere, ca urmare

a unui raport de inspecție fiscală (act administrativ-fiscal, ce poate fi contestat

în justiție, potrivit C. proc. fisc.), devenind astfel subiect de drept în cadrul

unui raport juridic de drept fiscal.

Continuând analiza sub

aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. și

ped. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, este de observat că activitatea de

„ascundere”, ca element al laturii obiective, are loc în vederea realizării unui

scop bine determinat de lege respectiv „sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale”, astfel că, vinovăția, ca element al laturii subiective, nu se poate manifesta,

decât sub forma intenției directe, definită tocmai prin scopul instituit de legiuitor.

Din conținutul infracțiunii de evaziune fiscală se mai desprinde însă și faptul

că, această infracțiune, are ca situație premisă, existența unei obligații legale

de a plăti taxe sau impozite, pentru anumite activități prestate sau bunuri deținute,

conform Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.; este deci vorba, cu alte cuvinte de

un subiect activ calificat de lege, ca „persoană impozabilă” sau „contribuabil”,

așa încât conduita antisocială a făptuitorului trebuie analizată cu necesitate,

prin prisma existenței (sau inexistenței) unei „obligații fiscale”, stabilită în

prealabil, în condițiile prevăzute de O.G nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.

Astfel, raportul de drept

procedural fiscal, cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit

legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea

și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material

fiscal (art. 16), iar subiecte ale acestui raport sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale

sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite

potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc

drepturi și obligații în cadrul acestui raport. Contribuabilul, este definit ca

fiind „orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate

juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general

consolidat, în condițiile legii” (art. 17). Dacă legea nu prevede altfel, dreptul

de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care,

potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează și tot din acest

moment, se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația

fiscală datorată (art. 23).

Impozitele, taxele, contribuțiile

și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin

declarație fiscală și b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri

[art. 85 alin. (1)].

În lumina acestor prevederi

legale, în practica judiciară penală, printr-o hotărâre pronunțată într-o speță

similară (era vorba de vânzarea mai multor imobile construite sau renovate de către

o persoană fizică, neînregistrată fiscal) s-au reținut în mod judicios, următoarele:

„Raportul de inspecție

fiscală (care stă la baza deciziei de impunere - n.n). constituie actul administrativ

fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor

contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoanele fizice

sau juridice; spre deosebire însă de persoana juridică, deja înregistrată ca plătitor

de taxe și impozite - și care dacă nu-și onorează obligațiile fiscale poate fi subiect

al infracțiunii de evaziune fiscală - în cazul persoanei fizice raportul de inspecție

fiscală nu dispune înregistrarea acesteia în scopul impozitării sau taxării și nici

nu obligă persoana la un astfel de comportament. Prin urmare, cu referire la persoana

fizică, organul fiscal apreciază - în baza documentelor justificative prezentate

- dacă aceasta trebuia sau nu să fie impozitată sau taxată pentru operațiunile juridice

încheiate; implicit însă, prin raportul de inspecție fiscală, se stabilește caracterul

comercial al tranzacțiilor efectuate de persoana fizică; așa numitul caracter comercial

al activității unei persoane fizice este apreciat prin raportare la numărul de tranzacții

efectuate, dar și prin raportare la sumele încasate. Aspectele cuprinse în raportul

de inspecție fiscală pot fi însă contestate potrivit legii civile, inclusiv aspectele

referitoare la caracterul comercial al activităților desfășurate. Pentru acest motiv,

până la momentul la care se stabilește cu certitudine dacă o persoană fizică este

sau nu plătitoare de TVA, aceasta nu poate fi subiect activ al infracțiunii de evaziune

fiscală” (sentința penală nr. 351/S a Tribunalului Brașov din data de 16

decembrie 2011, definitivă, prin respingerea căilor de atac).

Or, așa cum deja s-a reținut

în cele ce preced, Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, nu prevede

că neînregistrarea fiscală a unei persoane fizice constituie infracțiune, ci doar

că ascunderea bunului sau a sursei impozabile întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de evaziune fiscală. Desigur, ipotetic „nedepunerea la termenele

stabilite a declarațiilor fiscale” poate constitui mijlocul prin care se ascunde

„sursa impozabilă”, însă doar în situația în care s-a stabilit deja cu certitudine,

în cadrul unui raport de drept fiscal, că persoana fizică este obligată să se înregistreze

fiscal. Și este firesc să fie așa deoarece legea fiscală nu poate lăsa la latitudinea

persoanei fizice aprecierea comportamentului ei fiscal, iar apoi să îl interpreteze

ca fiind infracțiune. Dispoziția fiscală trebuie să fie extrem de clară și precisă

în această privință, pentru a nu lăsa loc la interpretări în ceea ce privește obligațiile

fiscale ale contribuabilului, pentru ca neîndeplinirea acestora să poată fi sancționată

penal. De altfel, chiar și art. 3 lit. a)-d) C. fisc., denumit marginal „principiile

fiscalității” prevede - între altele - „certitudinea impunerii”, constând în „elaborarea

de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele,

modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor,

respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum

și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii

lor fiscale”. Or, în actualul cadru legislativ în materie de fiscalitate, care este

extrem de stufos și în același timp volatil, [cele două coduri,

C. fisc. și

C. proc. fisc. la care se mai adaugă

și C. vamal, suferind din momentul adoptării lor, (în anul 2003, respectiv 2006,

C. vamal) și până la ora actuală, numeroase modificări (art. 111

C. fisc.

și respectiv art. 39 C. proc. fisc., dublate

fiind de Norme metodologice de aplicare], lipsind practic de conținut acest principiu,

care se adresează însăși autorităților cu atribuții în domeniul de legiferare; prin

urmare, este greu de pretins cunoașterea și perfecta înțelegere a normelor fiscale

aflate în vigoare la un moment dat, chiar și de către profesioniști, iar ca urmare

a numeroaselor sancțiuni de natură fiscală, contravențională și penală, reglementate

în paralel,

corelația dintre conduita fiscală și

conduita penală este cu totul deficitară, pentru a se putea face o clară delimitare

între aceste forme de răspundere juridică. Pe de altă parte,

Legea nr. 241/2005,

privind combaterea evaziunii fiscale, ca lege penală specială, este mult prea lacunară

și imprecisă în definirea termenilor utilizați, fără nici o corelare și trimitere

la normele

de drept material și procedural fiscal.

Cu toate

aceste dificultăți de ordin legislativ, chiar dacă în activitatea de administrare

a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, ce presupune și activitatea

de control fiscal, principiul certitudinii impunerii este lipsit de eficiență practică

- atâta vreme cât nu este însoțit și de principiul „in dubio fiscum” - acest principiu

își găsește o deplină aplicabilitate în activitatea organelor judiciare, întrucât

este dublat de principiul general de drept „in dubio pro reo” iar în ce privește

procesul penal (inclusiv sub aspectul său contravențional), se manifestă plenar

principiul legalității incriminării, care, având o sferă largă de cuprindere, prin

prisma interpretării date în practica Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunii

de „lege”, evident că îl presupune și în același timp, îl include.

Rezultă din cele ce preced

că, în situația în care o persoană fizică a omis a declara un venit în termenele

prevăzute de lege (omisiunea putând fi sau nu culpabilă acesteia), organul fiscal

competent este obligat să stabilească, în cadrul activității de control sau de inspecție

fiscală, mai întâi, dacă: acel venit este sau nu impozabil raportat la sursă sau

activitatea desfășurată și apoi, în caz afirmativ, dacă: persoana fizică sau juridică

în cauză trebuia sau nu să îl declare, într-un anumit termen organelor fiscale,

în vederea impozitării, însă în nici un caz, nu se poate vorbi până la acel moment,

despre săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Așadar, împrejurarea că

o anumită persoană a omis (cu intenție sau din culpă) să declare un venit nu determină

automat încadrarea sa în situația calificată de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005,

ca fiind infracțiune de evaziune fiscală. A aprecia în sens contrar, presupune ca

toate persoanele care omit să își declare diferitele venituri la administrația financiară,

în termenele prevăzute de lege, s-ar face culpabile de infracțiunea prev. de

art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005; legea fiscală sancționează însă doar contravențional

(și nu penal) acest comportament al contribuabilului, după cum se va vedea din cele

ce urmează.

Prin urmare, concluzia

care se desprinde în cauza dedusă judecății, din analiza textelor de lege mai sus

evocate și raportat la starea de fapt expusă prin actul de sesizare a instanței,

este aceea că, în primul rând, se impune achitarea celor doi inculpați: C.D.L. și

C.C.O., trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în

formă continuată, faptă prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

241/2005, cu aplic. art. 41 alin (2) C. pen. și că, în al doilea rând, temeiul achitării,

nu poate fi decât art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât deși faptele reținute

în sarcina lor, în mod incontestabil există, nu sunt prevăzute de legea penală,

fiind susceptibile de a fi sancționate eventual contravențional și/sau fiscal.

Or, potrivit art. 12 C.

proc. pen., în cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) și e), procurorul care dispune

clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanța de judecată care pronunță achitarea,

dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni altele decât cele prevăzute

de legea penală, sesizează organul competent, astfel că, instanța va continua analiza

pentru a stabili dacă în concret, faptele inculpaților, astfel cum sunt descrise

în actul de sesizare a instanței, respectiv că „nu au declarat organelor fiscale,

veniturile obținute din vânzarea mai multor autoturisme, ca fiind venituri obținute

din activități independente, în vederea impozitării”, întrunesc elementele constitutive

ale contravenției, prev. de art. 219 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., constând în „neîndeplinirea la termen a obligațiilor

de declarare prevăzute de lege, a bunurilor și veniturilor impozabile sau, după

caz, a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume, precum și orice informații

în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile,

dacă legea prevede declararea acestora”, faptă care se sancționează cu amendă de

la 50 RON la 500 RON (la data săvârșirii faptelor de către inculpați, amenda era

de la 10 RON la 100 RON).

În speță, atât Garda Financiară

a Județului Sălaj, cât și D.G.F.P. - Activitatea de Inspecție Fiscală Sălaj, au

stabilit, conform procesului-verbal de control din 17 iunie 2011 și raportului de

inspecție fiscală din 30 ianuarie 2012, că cei doi inculpați au desfășurat în perioada

anilor 2005-2010, o activitate independentă, constând în fapte de comerț cu autovehicule,

în sensul definit de art. 46 alin. (1) și (2) C. fisc., obținând venituri impozabile

care trebuiau declarate în vederea impozitării, conform art. 83 alin. (1) din același

cod. Aceste constatări au fost preluate ca atare și de către organul de urmărire

penală, fără a se răspunde în nici un fel, obiecțiunilor formulate în mod constant

de către inculpați în sensul că nu au înțeles nici un moment să efectueze acte și

fapte de comerț cu autovehicule, în sensul definit de C. com., aflat în vigoare

la acel moment, ci au procedat la vânzarea unor bunuri mobile personale, respectiv

autovehicule înmatriculate pe numele lor și înregistrate ca atare la Administrația

Financiară a municipiului Zalău, plătind taxele locale aferente că, potrivit

art. 42 lit. g) C. fisc. veniturile obținute din vânzarea bunurilor imobile și mobile

din patrimoniul personal sunt venituri neimpozabile și că, oricum, potrivit

art. 42 alin. (3) din același cod, nu aveau obligația declarării veniturilor realizate

în aceste condiții, fiind vorba de „venituri din alte surse”.

Tribunalul analizând cauza

și sub aceste aspecte - altminteri necontestate și susținute prin probele aflate

la dosar - constată că susținerile inculpaților sunt pe deplin întemeiate în sensul

că aceștia nu au desfășurat o activitate independentă de comerț cu autovehicule,

ci au procedat la vânzarea repetată a mai multor bunuri din patrimoniul personal,

veniturile obținute din aceste operațiuni de transfer al proprietății neintrând,

la data încheierii tranzacțiilor, adică în perioada anilor 2005-2010, sub incidența

legilor fiscale în vigoare.

Astfel, conf. art. 41

lit. a) și i) C. fisc., fac parte - printre altele - din categoriile de venituri

supuse impozitului pe venit, atât veniturile din activități independente, definite

conform art. 46, cât și veniturile din alte surse, definite conform art. 78.

(1) Veniturile din activități

independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile

din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual și/sau într-o

formă de asociere, inclusiv din activități adiacente.

(2) Sunt considerate venituri

comerciale veniturile din fapte de comerț ale contribuabililor, din prestări de

servicii, altele decât cele prevăzute la alin. (3), precum și din practicarea unei

meserii.

(3) Constituie venituri

din profesii libere veniturile obținute din exercitarea profesiilor medicale, de

avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat,

consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate,

desfășurate în mod independent, în condițiile legii.

(4) Veniturile din valorificarea

sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de

invenție, desene și modele, mostre, mărci de fabrică și de comerț, procedee tehnice,

know-how, din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor și altele

asemenea (art. 46).

Pe de altă parte,

art. 42 lit. g) C. fisc., dispune că anumite categorii de venituri cum sunt acelea

primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile

și mobile din patrimoniul personal, altele decât câștigurile din transferul titlurilor

de valoare, nu sunt impozabile.

În sfârșit, art. 83

alin. (1) C. fisc. arată persoanele care sunt obligate să își declare veniturile

pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai, inclusiv, a anului următor celui

de realizare a venitului, respectiv „contribuabilii care realizează, individual

sau într-o formă de asociere, venituri din activități independente, venituri din

cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, determinate în sistem

real” în timp ce alin. (3) al aceluiași articol prevede că „nu se depun declarații

de impunere, pentru următoarele categorii de venituri:

a) venituri nete determinate

pe bază de norme de venit, cu excepția contribuabililor care au depus declarații

de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate,

conform legii;

b) venituri din cedarea

folosinței bunurilor prevăzute la art. 63 alin. (2), a căror impunere este finală;

c) venituri sub formă

de salarii și venituri asimilate salariilor, pentru care informațiile sunt cuprinse

în fișele fiscale, care au regim de declarații de impozite și taxe sau declarații

lunare, depuse de contribuabilii prevăzuți la art. 60;

d) venituri din investiții,

cu excepția celor prevăzute la alin. (2), precum și venituri din premii și din jocuri

de noroc, a căror impunere este finală;

e) venituri din pensii;

f) venituri din activități

agricole, a căror impunere este finală potrivit prevederilor art. 74 alin. (4);

g) venituri din transferul

proprietăților imobiliare;

h) venituri din alte surse”.

Rezultă așadar din cuprinsul

acestor texte de lege și starea de fapt dedusă judecății, că, în situația inculpaților

nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale contravenției, prev. de art.

219

alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, întrucât indiferent de

calificarea juridică a actelor materiale săvârșite de aceștia (respectiv dacă sunt

de natură comercială sau pur și simplu, de natură civilă, și în funcție de care

trebuiau sau nu declarate, în conformitate cu prev. art. 83 C. fisc.), este cert

că, potrivit art. 42 lit. g) C. fisc., veniturile obținute de aceștia nu sunt supuse

impozitării, ca o primă cerință pentru existența acestei contravenții.

Desigur că, vânzarea repetată

a unor bunuri mobile sau imobile din patrimoniul propriu, (după dobândirea licită

a acestora, prin construire sau cumpărare) nu reprezintă în sine fapte subiective

de comerț (care presupun, prin definiție, doar o activitate de intermediere sau

de interpunere în circulația mărfurilor, de la vânzător către cumpărător) însă poate

fi o formă mascată de obținere a unor venituri permanente și licite dintr-o astfel

de activitate (asimilabilă celei comerciale) și de aceea, în principiu, este corect

ca ea să fie supusă impozitării, ca orice activitate aducătoare de venit, însă reglementarea

fiscală trebuie să fie clară în acest sens, fără loc de interpretare.

De altfel, legiuitorul

a și intervenit oarecum în acest sens, instituind spre exemplu, obligația dezvoltatorilor

de locuințe - care au construit, cumpărat, renovat și apoi (re)vândut, în nume personal,

mai multe locuințe - de a se înregistra fiscal în scop de TVA și de asemenea, a

fost reglementată și situația persoanelor fizice care înțeleg să își sporească patrimoniul

prin diferite operațiuni licite, asimilabile faptelor de comerț, fără a contribui

însă la bugetul de stat, cum este și cazul inculpaților (a se vedea în acest sens

- Titlul VII - Inspecția fiscală - Cap. III - Dispoziții speciale privind verificarea

persoanelor fizice supuse impozitului pe venit, art. 109

1

- 109

4

C. proc. fisc., texte de lege introduse, prin O.U.G. nr. 117/2010, publicată în

M. Of.

nr. 891/30.12.2010).

În concluzie, în speță,

neexistând indiciile săvârșirii de către inculpați a vreunei contravenții, raportat

la prevederile legale aflate în vigoare la data comiterii faptelor de care sunt

acuzați, nu sunt incidente prev. art. 12 C. proc. pen., privind sesizarea organelor

competente pentru aplicarea unor sancțiuni administrative.

Cât privește existența

și întinderea obligațiilor fiscale ale celor doi inculpați, raportat la temeiul

achitării, și anume art. 10 lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu prev.

art. 346 alin. (4) C.

proc. pen.,

ele

nu pot fi soluționate în prezentul cadru procesual, sub aspectul laturii civile

a procesului penal; de altfel, ele fac obiectul unor dosare civile, aflate pe rolul

Tribunalului Sălaj, în prezent suspendate, până la soluționarea definitivă a dosarului

penal.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj și partea

civilă

A.N.A.F.

- D.G.F.P. Sălaj, criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală.

În motivarea apelului

său, partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Sălaj a învederat faptul că în mod eronat

s-a dispus achitarea inculpaților, aceștia făcându-se vinovați de comiterea infracțiunii

de evaziune fiscală, astfel că se impune obligarea inculpaților la plata sumei de

15.278 RON, prejudiciu cauzat, la care se adaugă accesoriile, dobânzile și penalitățile

de întârziere.

În motivarea apelului

său așa cum a fost acesta susținut oral (arătându-se expres faptul că nu se mai

susțin motivele referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare față de omisiunea

instanței de fond de a se pronunța cu privire la cererile în probațiune formulate

de inculpați în sensul întocmirii unui raport de expertiză contabilă și respectiv

o expertiză grafoscopică),

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj a învederat faptul

că se impune condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii de evaziune

fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât veniturile obținute de inculpați sunt evident

venituri obținute prin activități independente astfel că se supun impozitării conform

art. 41 lit. a) C. fisc. Mai mult, activitatea de comercializare a unui număr mare

de autoturisme ce exced în mod evident nevoile personale ale inculpaților reprezintă

activitate comercială, este o activitate independentă, derulată pe parcursul unei

perioade îndelungate de timp, astfel că inculpații erau obligați să declare veniturile

realizate și să plătească obligațiile fiscale aferente. În subsidiar s-a învederat

faptul că se impune aplicarea art. 12 C. proc. pen. în cazul în care curtea apreciază

că soluția de achitare este una corectă.

Prin decizia penală

nr. 219/A din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Sălaj și partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Sălaj împotriva sentinței penale nr. 39 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Sălaj.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a apreciat că în cauză a fost stabilită corect situația de fapt

și vinovăția inculpaților, procedându-se la încadrarea juridică corespunzătoare

a faptelor săvârșite de aceștia.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termenul legal de 10 zile, prevăzut de art. 385

3

C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și partea civilă A.N.A.F.

- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Sălaj.

Criticile formulate de

parchet vizează nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză, solicitând condamnarea

inculpatei L.P. pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată și obligarea

acesteia la 343.146,90 RON către A.N.A.F., la care se vor adăuga dobânzile legale

până la data plății obiective.

În susținerea acestor

critici, parchetul invocă dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Recurenta parte civilă

solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și obligarea inculpaților

la plata prejudiciului în cuantum de 15.278 RON și la plata dobânzilor și a penalităților

de întârziere aferente acestui debit, calculate de la data scadenței și până la

data plății efective a întregului prejudiciu.

Analizând decizia penală

atacată, în raport de motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, sub toate

aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte amintește

că decizia penală nr. 219/A împotriva căreia Parchetul și partea civilă au declarat

recurs a fost pronunțată la data de 14 noiembrie 2013, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

lege prin care a fost modificat conținutul art. 385

9

C. proc. pen., prin

abrogarea unor cazuri de casare și prin modificarea conținutului cazurilor de casare

rămase în vigoare.

În cauza dedusă judecății,

recurenții solicită condamnarea inculpaților, invocând în susținerea recursurilor

dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., cât și obligarea

lor la plata prejudiciului.

Înalta Curte constată

că, din perspectiva Legii nr. 2/2013, în cauză nu este incident cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Astfel, cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. se referă la situația

în care hotărârea atacată este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o

greșită aplicare a legii.

Niciuna din situațiile

reglementate de dispozițiile legale evocate nu se regăsește în cauza dedusă judecății.

Recurenții critică soluția

de achitare a inculpaților dispusă în cauză, ori, din acest punct de vedere, apreciază

Înalta Curte că nu poate supune analizei aceste motive de recurs prin prisma dispozițiilor

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., caz de casare care se referă

doar la „chestiuni de drept”, iar greșita achitare a inculpaților, ca atribut exclusiv

al instanței de judecată, nu constituie o astfel de chestiune de drept care să fie

aptă să atragă incidența cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Reevaluarea situației

de fapt ar fi fost posibilă doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 18 C. proc. pen. anterior, referitor la grava eroare de fapt,

în prezent abrogat, astfel că, în absența unui caz de casare care să permită reevaluarea

probatoriului și, implicit, a situației de fapt, criticile formulate de procuror

nu pot fi primite.

Din aceleași considerente,

nici recursul declarat de partea civilă nu este admisibil.

De altfel, din expunerea

de motive a Legii nr. 2/2013 rezultă că una din necesitățile ce au determinat emiterea

acestei legi a fost transformarea Înaltei Curți în Curte de Casație, astfel încât

este lipsit de sens de a proroga incidența unor cazuri de casare asupra unor probleme

ce exced conținutului acestora.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj și de partea civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj

împotriva deciziei penale nr. 219/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj,

secția penală și de minori.

Va fi obligată recurenta

parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor

desemnați din oficiu se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea

civilă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca -Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Sălaj împotriva deciziei penale nr. 219/A din 14

noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurenta parte

civilă la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parțiale

cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați C.D. și C.C.O.,

în sumă de câte 50 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare

ocazionate cu soluționarea recursului declarat de parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi

25

aprilie 2014.