ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3930/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3930/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1222/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr.

4519/97/2008 au fost respinge excepțiile invocate de pârâtele A.V.A.S.

București și SIF B.C. SA.

Au fost admise în parte acțiunea formulată de reclamanta SC

R.L.B. SA, însușită de Insolvent Consult Ipurl, în calitate de administrator

judiciar al reclamantei, împotriva pârâtei A.V.A.S. București și, în

consecință, a fost obligată pârâta A.V.A.S. București să plătească reclamantei

suma de 33.725,12 lei reprezentând despăgubiri, valoare ce urmează a fi

actualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 1960 lei

cheltuieli de judecată.

A fost respinsă acțiunea reclamantei față de pârâții S.N.R.,

L.M., B.M.M. și L.G. și SIF B.C. SA cu sediul în Arad, și a fost obligată reclamanta

să plătească pârâților S.N.R., L.M., B.M.M. și L.G., suma de 5.000 lei

cheltuieli de judecată, iar pârâtei SIF B.C. SA suma de 2.249,4 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut

următoarele:

Cu privire la excepția netimbrării s-a reținut că reclamanta,

cu chitanța din 2 martie 2010, a achitat suma de 2.185 lei cu titlu de taxă

judiciară de timbru la valoarea solicitată prin precizarea de acțiune, astfel

că excepția este nefondată.

Nici excepția prematurității cererii și a prescripției

dreptului la acțiune nu sunt întemeiate, reclamanta invitând pârâții la

conciliere anterior introducerii cererii. Cu privire la prescripție în cauză

sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție

fiind de 3 ani și începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

prin care imobilul în cauză a fost restituit foștilor proprietari, respectiv

Decizia nr. 4411 din 5 mai 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, or cum acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 16 iulie

2008, dreptul acesteia la despăgubiri nu este prescris.

Cât privește calitatea procesuală activă a reclamantei s-a

reținut că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 1995

la momentul privatizării aceasta a cumpărat un nr. de 36.169 acțiuni de la

F.P.S. (A.V.A.S.), iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 1995 a

achiziționat de la SIF B.C. SA un nr. de 10.334 acțiuni, având în patrimoniu

imobilul situat în Deva, înscris în C.F. Deva, imobilul redobândit de foștii

proprietari, respectiv pârâții S.N.R., L.M., B.M.M. și L.G.

Prin urmare, cum recuperarea prejudiciului solicitat de

reclamantă vizează procesul de privatizare în care au fost parte atât

reclamanta cât și pârâta SIF B.C. SA este evident că reclamanta are interes în

promovarea acțiunii, ceea ce-i conferă calitate procesuală activă și justifică

și calitatea procesuală pasivă a pârâtei SIF B.C. SA.

Cu referire la fondul cauzei instanța a reținut că,

potrivit art. 4 și 5 din Legea nr. 99/1999, fostul F.P.S. în prezent A.V.A.S.,

fiind implicat în procesul de privatizare al reclamantei SC R.L.B. SA prin

încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1995, având în patrimoniu

imobilul situat în Deva, redobândit de moștenitorii fostului proprietar

dinainte de naționalizare, conform sentinței nr. 6131/R/2004 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara și a Deciziilor nr. 954/A/2005 pronunțată de Curtea de

Apel Alba lulia și nr. 4411/2006 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție, în cauză devin aplicabile prevederile art. 32

4

din

Legea nr. 99/1999, întrucât contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Prin urmare, în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru

evicțiune, răspunderea pentru dezdăunare revenind în exclusivitate A.V.A.S.,

între ceilalți pârâți și reclamantă neputând fi antrenată evictiunea instituită

de art. 1337 C. civ., întrucât între aceștia nu a fost încheiat vreun contract

de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu din care să rezulte obligația de

garanție.

Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011

Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că, în aplicarea dispozițiilor

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților

comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin

Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de

instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării

unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum

aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din

patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație

de la momentul plății despăgubirii.

Decizia este obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Așadar văzând caracterul imperativ al deciziei susmenționate,

instanța luând în considerare și raportul de expertiză efectuat în cauză de

expert A.C.V., raport din care rezultă că valoarea contabilă a imobilului la

momentul ieșirii efective din patrimoniul societății este de 23.263,52 lei,

actualizată 33.725,12 lei acțiunea reclamantei a fost admisă parțial, cu

consecința obligării pârâtei A.V.A.S. București la plata sumei de 33.725,12

lei, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație.

În baza art. 276 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S. a fost

obligată să achite reclamantei și suma de 1.960 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Pentru considerentele sus enunțate față de pârâții S.N.R.,

L.M., B.M.M. și L.G. și SIF B.C. SA, s-a respins acțiunea.

În baza art. 274 C. proc. civ. reclamanta a fost

obligată să plătească pârâților S.N.R., L.M., B.M.M. și L.G., suma de 5000 lei

cheltuieli de judecată, iar pârâtei SIF B.C. SA suma de 2.249,4 lei cheltuieli

de judecată, justificate în dosar.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC R.L.B. SA, pârâta SIF B.C. SA

și pârâta A.V.A.S. București (recalificat din recurs).

Prin Decizia nr. 82 din 26 octombrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanta SC R.L.B. SA în faliment și de către pârâta

A.V.A.S. A.V.A.S. București împotriva sentinței nr. 1222/CA/2012 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 4519/97/2008.

S-a respins ca lipsit de interes apelul declarat de

pârâta SIF B.C. SA Arad împotriva aceleiași sentințe.

În ce privește apelul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA,

curtea de apel a constatat că este nefondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare:

Critica reclamantei privind respingerea acțiunii față de

pârâții persoane fizice s-a apreciat că este neîntemeiată, raportat la

dispozițiile art. 1337 C. civ., interpretate în mod corect de instanța de fond,

care reglementează că răspunderea pentru evictiune revine vânzătorului, iar

pârâții S.N.R., L.M., B.M.M. și L.G. nu sunt părți în contractele de vânzare -

cumpărare de acțiuni.

Art. 1345 C. civ. invocat de reclamantă în motivele de

apel, în sensul că nu ar mai face distincție între buna și reaua - credință a

vânzătorului se referă expres tot la o obligație a vânzătorului „Vânzătorul

este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuși sau prin evingator, toate

spezele necesare utile și de întreținere ale aceluia", or, așa cum s-a

arătat mai sus, pârâții persoane fizice nu au calitatea de vânzători.

S-a constatat că nu este întemeiat nici motivul de apel

al reclamantei vizând greșita respingerea acțiunii față de pârâta SIF B.C. SA

raportat la contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni din 1995.

În cauză instanța de fond a constatat temeinic

incidența dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată

prin Legea nr. 99/1999 care reglementează răspunderea instituțiilor publice

pentru prejudiciile cauzate societăților comerciale prin restituirea foștilor

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, alin. (6) prevăzând expres că

„Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a

obligațiilor".

Prin urmare, pârâta SIF B.C. SA nefiind instituție publică,

ci persoană juridică de drept privat, iar legiuitorul reglementând printr-o

dispoziție legală specială că repararea prejudiciilor se realizează de către

stat prin instituțiile publice nu poate fi obligată să răspundă în temeiul art.

32

4

din O.U.G.nr. 88/1997 raportat la contractul din 6 aprilie 1995.

Nu a fost însușită de instanța de apel nici critica

reclamantei referitoare la neincidența în cauză a Deciziei nr. 18/2011 a

Înaltei Curți de Casației și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casației și Justiție și s-a stabilit că „ în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 despăgubirile acordate societăților comerciale de

instituțiile publice se raportează la valoarea contabilă a imobilului așa cum

este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din

patrimoniului societății, valoarea actualizată cu indicele de inflație de la

momentul plății despăgubirii " având în vedere caracterul obligatoriu al

deciziei și raportul de expertiză efectuat de expert A.C.V. prin care s-a

stabilit valoarea contabilă actualizată la suma de 33.725,12 lei.

Față de aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ.,

a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA -

societate în faliment.

În ce privește apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București,

curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica A.V.A.S. privind nelegalitatea respingerii excepției

necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara și stabilirea instanței de

fond competente ca fiind Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a

apreciat că este nefondată, întrucât prin Decizia nr. 464 din 27 mai 2009 a

Curții de Apel Alba lulia pronunțată în Dosar nr. 4519.1/97/2008 s-a stabilit

irevocabil competența Tribunalului Hunedoara.

Astfel, prin sentința nr. 4213/CA/2008 a Tribunalului

Hunedoara s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului

Hunedoara și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului

București, secția comercială.

Reclamanta SC R.L.B. SA a formulat recurs împotriva sentinței

de declinare nr. 4213/CA/2008, care a fost admis de Curtea de Apel Alba cu

consecința casării sentinței și trimiterea cauzei Tribunalului Hunedoara spre

continuarea judecății prin Decizia irevocabilă nr. 464/2009.

S-a constatat că nu sunt fondate nici motivele invocate de

pârâta A.V.A.S. București privind greșita soluționare a excepțiilor

prescripției și prematurității cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a constatat că în mod temeinic a reținut instanța

de fond că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la

data pronunțării Deciziei nr. 4411 din 5 mai 2006 a Înaltei Curți de Casației

și Justiție, prin care a rămas irevocabilă decizia de restituire a imobilului

către foștii proprietari, art. 39 teza finală din Legea nr. 137/2002 privind

expres excepțiile cărora li se aplică termenul general de prescripție, iar art.

32 din O.U.G. nr. 88/1997 nu se aplică acțiunii formulată de reclamantă.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii concilierii directe

prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. prin adresa din 22 ianuarie

2008 (fila 89 dosar fond) înregistrată la A.V.A.S. la 25 ianuarie 2008 (fila 91)

și procesul - verbal încheiat la 12 februarie 2008 (fila 92).

Curtea de apel a înlăturat critica apelantei A.V.A.S.

București privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel argumentele A.V.A.S., potrivit cărora, poate fi

obligată doar la 70% din valoarea despăgubirilor, iar diferența sumei suportată

de ceilalți acționari ai societății în funcție de capitalul social vândut, nu

au fost însușite de instanța de apel în condițiile în care art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 arată că „ Instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale. prin restituirea către

foștii proprietari ai bunurilor imobile", iar art. 3 lit. g) din O.U.G.

nr. 88/1997 definește exhaustiv noțiunea de instituție publică implicată

respectiv „A.P.A.P.S. (actuala A.V.A.S.) sau orice minister de resort ori după

caz autoritate a administrației publice locale care are atribuții de privatizare

a unei societăți comerciale".

Prin urmare A.V.A.S. răspunde nu doar pentru cota de acțiuni

vândută, ci pentru întreg prejudiciul cauzat prin retrocedarea imobilului.

S-a constatat că nu este fondat nici motivul de apel privind

calculul despăgubirilor față de art. 30 din Legea nr. 137/2002 și art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, tribunalul procedând în mod legal prin aplicarea

dispozițiilor Deciziei nr. 18/2011 a înaltei Curți de Casației și Justiție dată

în interesul legii și care prevede că despăgubirile se raportează la valoarea

contabilă a imobilului la momentul ieșirii din patrimoniul societății, valoarea

actualizată cu indicele de inflație, potrivit raportului de expertiză contabilă

întocmit de expertul A.C.V.

Este neîntemeiată și critica privind nelegalitatea

actualizării sumei de 33.725, 12 lei cu indicele de inflație, având în vedere

că potrivit Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casației și Justiție

„valoarea trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății

despăgubirii", iar acest moment al plății fiind cunoscut doar la data

executării obligației de către A.V.A.S., prin plată, este legală actualizarea

cu indicele de inflație până la data plății.

S-a apreciat că sunt nefondate și criticile A.V.A.S.

privind obligarea acesteia la 1.960 lei cheltuieli de judecată în pofida

faptului că a achitat un onorariu total de 4.200 lei, având în vedere că

instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. raportat la calitatea de parte care a căzut în pretenții.

În consecință, în baza art. 296 alin. (1) C. proc.

civ., a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București.

Analizând apelul declarat de pârâta SIF B.C. SA, curtea de

apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care

fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Reclamanta SC R.L.B. SA a invocat prin întâmpinare ( fila 41)

excepția lipsei de interes a SIF B.C. SA în promovarea apelului, excepție pe

care curtea de apel a constatat-o întemeiată pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare:

Prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea reclamantei

față de apelanta SIF B.C. SA, reclamanta SC R.L.B. SA fiind obligată și la

plata în favoarea apelantei SIF B.C. SA a sumei solicitată cu titlu de

cheltuieli de judecată în cuantum de 2.249 lei.

Interesul

procesual trebuie să fie actual, personal și legitim, or criticile apelantei

vizând greșita respingere a acțiunii față de aceasta pe fond, iar nu prin

admiterea excepțiilor invocate nu justifică un interes actual.

Apelanta SIF B.C. SA atacă cu apel o hotărâre care nu îi

stabilește vreo obligație astfel că pârâta nu poate justifica interesul procesual

pentru etapa căii de atac.

Susținerea apelantei că interesul în promovarea

apelului ar rezida în necesitatea legitimă ca instanța de apel să analizeze

cauza sub toate aspectele, dându-se satisfacție caracterului devolutiv al căii

de atac al apelului, nu a fost însușită de curtea de apel, interesul în

promovarea căii de atac nefiind unul actual în condițiile în care apelanta se

raportează în mod teoretic la ipoteza în care ar fi fost admis apelul

reclamantei.

Prin urmare, s-a constatat că apelanta vizează un interes

eventual, mediat, care nu se încadrează în noțiunea de interes procesual actual

ca și condiție a unui demers în justiție.

Lipsa interesului în promovarea apelului este evidențiată și

de apărările formulate de SIF B.C. SA prin întâmpinare (fila 23) în care

solicită menținerea sentinței atacate nr. 1222/CA/2012 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara în fond în Dosarul nr. 4519/97/2008 ca fiind temeinică și legală.

Or, solicitările din întâmpinare ale apelantei de

menținere ca temeinică și legală a sentinței atacate sunt în contradicție cu

cererea din apel de modificare în parte a aceleiași sentințe în sensul

respingerii acțiunii reclamantei pe cale de excepție, astfel că, în baza art.

137 alin. (1) C. proc. civ. s-a constatat, că excepția lipsei de interes a

pârâtei SIF B.C. SA invocată de reclamantă este întemeiată, făcând de prisos,

analizarea celorlalte motive de apel, cu consecința respingerii ca lipsit de

interes a apelului promovat de SIF B.C. SA în conformitate cu art. 296 C. proc.

civ.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator

judiciar Insolvent Consult Ipurl și pârâta A.V.A.S.

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC R.L.B. SA prin lichidator

judiciar Insolvent Consult Ipurl, formulează următoarele critici:

Consideră că trimiterea instanței de apel la

dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 și art. 3 alin. (1) lit.

g) din O.U.G. nr. 88/1997 în ideea că SIF B.C. SA nu a fost o instituție

publică implicată în privatizare contravine situației faptice și juridice

existente. Aceste legi sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare

cumpărare, iar contractul a fost încheiat potrivit Legii nr. 58/1994 care

conținea dispoziții clare cu privire la vânzarea acțiunilor atât de către

F.P.S., cât și de către fondurile proprietății private.

Simpla împrejurare ca pârâta este o persoană juridică

organizată ca societate comercială cu capital privat nu poate să o absolve de

responsabilitatea acordării despăgubirilor cuvenite, întrucât ea a fost parte

într-un contract de privatizare.

Și în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâții

persoane fizice consideră recurenta - relamantă că soluția instanței de apel,

ca și cea de la fond sunt greșite, interpretând eronat dispozițiile legale:

Arată că la data naționalizării pe terenul ce a aparținut

antecesorilor pârâților se aflau doar două construcții, respectiv casa veche,

în suprafață de 367 mp și atelierul de tâmplărie, în suprafață de 103 mp. Pe

acest teren antecesorii reclamantei, de buna credință fiind, au realizat

construcții noi, independente de cele vechi reprezentând: birouri, depozit

cărți, arhivă și grup sanitar în suprafață de 263 mp, magazin și garaj de 104

mp și club în suprafață de 63 mp, construcții care au fost restituite „fără

niciun temei" pârâtelor. Instanțele constatând totuși ca nu prea aveau ce

restitui au menționat în hotărârile pronunțate ca avem postura constructorului

de buna - credință pe terenul altuia. în temeiul acestor prevederi din

hotărârile de restituire a introdus acțiunea, întrucât pârâtele s-ar îmbogăți

fără justă cauză cu construcțiile noi realizate de fostul Centru de librarii,

construcții care nu au existat și nu au fost preluate de la antecesorii lor.

Chiar în cazul în care se s-a reținut că în cauză sunt

incidente prevederile privind evicțiunea, instanțele de judecată trebuiau să

aibă în vedere ca în cadrul evicțiunii totale, evinsul, în afară de acțiunea ce

este în drept a o exercita contra vânzătorului, mai are dreptul să ceară

despăgubiri și terțului evingător-reclamantii în revendicare.

Această pretenție de despăgubiri din partea

cumpărătorului evins se întemeiază pe dispozițiile art. 1345 C. civ. - care nu

mai face distincție între buna și reaua-credință a vânzătorului - combinat cu

art. 494 C. civ. și din care rezultă că evinsul-cumpărător este în drept să se

adreseze pentru despăgubiri atât vânzătorului cât și terțului-evingător.

Cum însă numai acesta din urmă profită de evicțiune, el va fi

primul ținut să despăgubească pe cumpărătorul evins, iar vânzătorul nu va fi

garant decât în mod subsidiar.

Față de toate aceste considerente, consideră că decizia este

greșită, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și nu în ultimul rând

incorectă (chiar dacă pe calea extraordinară a recursului nu se poate analiza

și temeinicia hotărârii atacate). în urma acestor sentințe succesive prin care

societatea a fost deposedată de imobilul care a fost sediul său, consideră că

suntem în prezenta unei noi „naționalizări" sau mai rău, acordându-se o

despăgubire la nivelul unui imobil situat în mediul rural pentru un imobil

situat în centrul orașului Deva.

Recurenta -reclamanată solicită admiterea recursului și în

baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii apelului declarat și în consecință admiterea în

totalitate a acțiunii formulate, astfel cum a fost precizată.

Recurenta - pârâtă A.V.A.S., prin recursul promovat,

formulează următoarele critici de nelegalitate:

304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârile criticate fiind pronunțate de instanțe

necompetente teritorial să judece cererea reclamantei și, în mod nelegal a fost

respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, invocată

de pârâtă prin apărările formulate.

Arată că reclamanta SC R.L.B. SA Deva și-a întemeiat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 și pe

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 26 octombrie 1995.

Menționam ca art. 4

3

alin. (3) din O.U.G. nr.

88/1997 modificată prevede: „Litigiile privind contractele, convențiile,

protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile

publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de

privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale,

sunt de competenta secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești".

În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004

"Activitatea A.V.A.S. în domeniul privatizării și monitorizării

postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale".

Nu în ultimul rând, invocă în sensul celor de mai sus,

dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: „Cererile prin care

se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările

ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori

se valorifica un drept conferit de acestea sunt de competenta secțiilor

comerciale ale tribunalelor si se judeca de urgenta si cu precădere, cu citarea

părților".

Articolul 56 C. com. prevede: „Dacă un act este

comercial numai pentru una din părți toți contractanții sunt supuși în ceea ce

privește acest act, legii comerciale .".

Potrivit art. 720

10

C. proc. civ., "Litigiile

privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de

bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor

persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și

obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către

instanțele care au competența de judecată a proceselor și cererilor în materie

comercială, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în aceasta

materie".

Având in vedere dispozițiile art. 5 Teza I C. proc. civ. care

prevede ca "Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului",

coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 "în cererile privitoare la

executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, (este

competenta - n.n.) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie

chiar în parte, a obligațiunii" - având în vedere că locul executării

contractului de privatizare, fiind sediul vânzătorului (plățile contractuale

făcându-se la sediul instituției din acel moment), respectiv municipiul

București, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor criticate, cu

trimiterea cauzei in rejudecare Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

(ca instanță competentă să judece litigiile între profesioniști).

aplicarea greșită atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind

termenul special de prescripție de 1 lună), art. 32

28

din O.U.G. nr.

88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni), cât și ale art.

720

1

C. proc. civ., precum și ale art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997 privind cuantumul despăgubirilor și art. 274 C. proc. civ., fiind

incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului și în

principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare la

Tribunalul Bucureștio, secția a Vl-a civilă, și în subsidiar, modificarea

deciziei recurate cu consecința admiterii apelului și a excepțiilor invocate,

iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate

de către recurenta reclamantă și de către recurentul pârât, în limitele

controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care succed:

În ce privește recursul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA

prin lichidator Judiciar Insolvent Consult Ipurl, Înalta Curte constată că este

nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Contrar celor susținute de reclamantă, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 sunt aplicabile în cauză, întrucât art. 30 din Legea nr.

137/2002 prevede în mod expres că aceste dispoziții legale „rămân aplicabile

numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi." Legea nr. 137/2002 a intrat în

vigoare la data de 28 martie 2002, iar contractul de privatizare a societății

recurente nr. 563 a fost încheiat cu A.V.A.S. în cursul anului 1995, deci

anterior intrării în vigoare a legii, astfel că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 sunt incidente în cauză.

Art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 consacră regimul

de drept comun în materie de evicține a aporturilor în natură și în materia

specială a privatizării societăților comerciale, unde acționar aportor la

capitalul social a fost statul român, singurul a cărui răspundere a fost

instiutită de lege pentru imobilele aduse ca aport la capitalul social al

societăților privatizate.

Textul legal menționat prevede totodată, că repararea

prejudiciilor cauzate prin retrocedare va fi asigurate de instituțiile publice

implicate în privatizare, astfel cum sunt definite la art. 3 lit. g) din actul

normativ.

În acest context, în mod corect instanța de apel a reținut că

pârâta SIF B.C. SA nefiind instituție publică, ci persoană juridică de drept

privat, iar legiuitorul reglementând printr-o dispoziție legală specială că

repararea prejudiciilor se realizează de către stat prin instituțiile publice

nu poate fi obligată să răspundă în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997 raportat la contractul din 6 aprilie 1995.

Critica reclamantei privind respingerea acțiunii față de

pârâții persoane fizice este nefondată, raportat la dispozițiile art. 1337 C.

civ., interpretate în mod corect de instanța de apel, care reglementează că

răspunderea pentru evicțiune revine vânzătorului, iar pârâții S.N.R., L.M.,

B.M.M. și L.G. nu sunt părți în contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni.

Art. 1345 C. civ. invocat de reclamantă în motivele de

recurs, în sensul că nu ar mai face distincție între buna și reaua - credință a

vânzătorului se referă expres tot la o obligație a vânzătorului „Vânzătorul

este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuși sau prin evingător, toate

spezele necesare utile și de întreținere ale aceluia", or, așa cum s-a

arătat mai sus, pârâții persoane fizice nu au calitatea de vânzători.

Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta

SC R.L.B. SA prin lichidator judiciar Insolvent Consult Ipurl.

În ce privește recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele

considerente:

Critica A.V.A.S. privind nelegalitatea respingerii

excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara și stabilirea

instanței de fond competente ca fiind Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

este nefondată, întrucât prin Decizia nr. 464 din 27 mai 2009 a Curții de

Recurs Alba lulia pronunțată în Dosar nr. 4519.1/97/2008 s-a stabilit

irevocabil competența Tribunalului Hunedoara.

Astfel, prin sentința nr. 4213/CA/2008 a Tribunalului Hunedoara

s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Hunedoara și s-a

declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Reclamanta SC R.L.B. SA a formulat recurs împotriva sentinței

de declinare nr. 4213/CA/2008, care a fost admis de Curtea de Recurs Alba cu

consecința casării sentinței și trimiterea cauzei Tribunalului Hunedoara spre

continuarea judecății prin Decizia irevocabilă nr. 464/2009.

În acest context, temeiurile de drept invocate de A.A.A.S. în

susținerea excepției, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, O.U.G. nr. 23/2004, art. 56

C. com. sau art. 720

10

și art. 5 teza I C. proc. civ. nu oferă o

soluție pentru dezlegarea excepției necompetenței teritoriale în speță.

Nu sunt fondate nici motivele invocate de pârâta A.V.A.S.

București privind greșita soluționare a excepțiilor prescripției și

prematurității cererii de chemare în judecată.

Astfel, în mod temeinic s-a reținut că termenul general de

prescripție de 3 ani a început să curgă de la data pronunțării Deciziei nr.

4411 din 5 mai 2006 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, prin care a rămas

irevocabilă decizia de restituire a imobilului către foștii proprietari, art.

39 teza finală din Legea nr. 137/2002 privind expres excepțiile cărora li se

aplică termenul general de prescripție, iar art. 32

28

din O.U.G. nr.

88/1997 nu se aplică acțiunii formulată de reclamantă.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii concilierii

directe prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. prin adresa nr. 2/22

ianuarie 2008 (fila 89 dosar fond) înregistrată la A.V.A.S. la 25 ianuarie 2008

(fila91) și procesul - verbal încheiat la 12 februarie 2008 (fila 92).

Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei

A.V.A.S. București privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel argumentele A.V.A.S., potrivit cărora, poate fi

obligată doar la 70% din valoarea despăgubirilor, iar diferența sumei suportată

de ceilalți acționari ai societății în funcție de capitalul social vândut, nu

pot fi însușite de instanța de recurs în condițiile în care art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 arată că „Instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale . prin restituirea

către foștii proprietari ai bunurilor imobile", iar art. 3 lit. g) din

O.U.G. nr. 88/1997 definește exhaustiv noțiunea de instituție publică implicată

respectiv „A.P.A.P.S. (actuala A.V.A.S.) sau orice minister de resort ori după

caz autoritate a administrației publice locale care are atribuții de

privatizare a unei societăți comerciale".

Prin urmare A.V.A.S. răspunde nu doar pentru cota de acțiuni

vândută, deoarece răspunderea sa nu este angajată exclusiv în temeiul

contractului de privatizare, ci pentru întreg prejudiciul cauzat prin

retrocedarea imobilului, răspundere angajată în baza raporturilor dintre

această instituție și societatea comercială recurentă din aportarea imobilului

în discuție la capitalul social.

Nu este fondat nici motivul de recurs privind calculul

despăgubirilor față de art. 30 din Legea nr. 137/2002 și art. 32 din O.U.G. nr.

88/1997, instanța de apel procedând în mod legal prin aplicarea dispozițiilor

Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casației și Justiție dată în interesul

legii și care prevede că despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a

imobilului la momentul ieșirii din patrimoniul societății, valoarea actualizată

cu indicele de inflație, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de

expertul A.C.V.

Este neîntemeiată și critica privind nelegalitatea

actualizării sumei de 33.725,12 lei cu indicele de inflație, instanța de apel

aplicând în mod corect dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de

Casației și Justiție care prevăd că „valoarea trebuie actualizată cu indicele

de inflație de la momentul plății despăgubirii", iar acest moment al

plății fiind cunoscut doar la data executării obligației de către A.V.A.S.,

prin plată, este legală actualizarea cu indicele de inflație până la data

plății.

Sunt nefondate și criticile A.V.A.S. privind obligarea

acesteia la 1.960 lei cheltuieli de judecată în pofida faptului că a achitat un

onorariu total de 4.200 lei, având în vedere că instanța de fond a făcut o

aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la calitatea

de parte care a căzut în pretenții.

Pentru

toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se vor respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator

judiciar Insolvent Consult Ipurl și de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr.

82 din 26 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a II-a

civilă.

Cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor de

judecată formulate de intimații - pârâți L.M., B.M.M., L.G. și SIF B.C. SA,

Înalta Curte reține că, dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de

judecată este îndreptățită să obțină, în condițiile art. 274 Cpc, obligarea

părții adverse la plata acestor cheltuieli, îi revine sarcina de a proba

cuantumul cheltuielilor pretinse.

Această concluzie se desprinde atât din dispozițiile

art. 274 alin. (2) C. proc. civ. care fac referire la cheltuielile „pe care

partea care a câștigat va dovedi că Ie-a efectuat" cât și din regula

generală în materie de probațiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în

prevederile art. 1169 C. civ.

Constatând că intimații - pârâți L.M., B.M.M., L.G. și SIF

B.C. SA, care au solicitat prin întâmpinare cheltuieli de judecată, deși au

câștigat procesul și ar fi avut dreptul la aceste cheltuieli, potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., nu au făcut dovada acestora prin depunerea la dosar a chitanței

de plată a onorariului avocațial, care este documentul justificativ de

efectuare a plății acestor cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererile de

acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator Judiciar Insolvent Consult Ipurl și de

pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 82 din 26 octombrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Alba lulia, secția a II-a civilă.

Respinge cererile privitoare la cheltuielile de

judecată formulate de intimații - pârâți L.M., B.M.M., L.G. și SIF B.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2013.