Decizia nr. 686/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin sentința arbitrală nr. 145 din data de 3 iulie 2008 tribunalul arbitral constituit în cadrul C.A.C.I. de pe lângă C.C.I.R., urmare cererii arbitrale formulată de reclamanta Municipiul București împotriva pârâtei SC M.D.R. SRL, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 869.855,91 lei reprezentând sumă minimă garantată cu titlu de profit rezultată din asocierea părților în temeiul contractului din 25 septembrie 2005, pentru perioada 27 iulie 2005 - 25 februarie 2007 majorări de întârziere și penalități aferente debitului principal până la plata efectivă a acestuia. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut, în sinteză, din analiza probelor cu înscrisuri administrate și a apărărilor părților, că pârâta a demonstrat cu ordinele de plată depuse, efectuarea plăților datorate reclamantei conform clauzelor contractului de asociere pentru locațiile puse la dispoziție în vedere realizării și exploatării în comun a unor unități pentru servirea consumatorilor din mașină. Reține tribunalul arbitral totodată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din contract pentru cel puțin patru dintre locațiile ce au făcut obiectul asocierii, respectiv locația Buzești, locația Colentina, locația Rahova și locația Dristor, în sensul că pentru aceste locații dreptul Municipiului București asupra terenurilor puse la dispoziția asociatului este atacat de terți în vederea redobândirii conform legii proprietății, ipoteză în care, în drepturile Municipiului București ca asociat în contract, se subrogă adevăratul proprietar, care este îndreptățit la plata cotei de profit.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, reclamanta Municipiul București a formulat acțiune în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 364 lit. f) și i) C. proc. civ. susținând că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii pentru spațiile aflate în proprietatea necontestată a reclamantei și a încălcat prin dezlegarea dată ordinea publică și dispozițiile imperative ale legii respectiv art. 17 din Legea nr. 213/1998 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin sentința comercială nr. 31 din data de 23 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anulare arbitrală formulată de reclamanta Municipiul București constatând că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 364 lit. f) și i) pentru desființarea hotărârii arbitrale. Cu privire la motivul de desființare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. instanța constată că tribunalul arbitral a analizat toate capetele de cerere formulate de reclamantă prin acțiunea arbitrală, soluția de respingere adoptată vizând acțiunea în integralitatea sa, astfel încât nepronunțarea cu privire la pretențiile aferente locațiilor B. și M. nu se confirmă. Referitor la motivul întemeiat pe art. 364 lit. i) C. proc. civ. instanța reține că, tribunalul arbitral și-a fundamentat soluția pe clauzele contractului încheiat de părți respectând întocmai principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință.

La data de 13 aprilie 2009, reclamanta Municipiul București a declarat recurs, în termen legal, împotriva sentinței comerciale nr. 31/2009, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare arbitrale, cu consecința, desființării hotărârii arbitrale și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei de 869.855,91 lei. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care cele două motive de desființare a hotărârii arbitrale erau pe deplin justificate. Susține recurenta, în acest sens, că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra pretențiilor aferente locațiilor din Brâncoveanu și Morarilor deși, necontestat în cauză, tererurile destinate celor două unități aparțin municipalității. Potrivit recurentei, instanța arbitrală trebuia să dispună efectuarea unei expertize pentru clarificarea situației terenurilor, în condițiile în care pentru patru dintre locații, numai în parte suprafețele de teren au fost retrocedate. Neprocedând în acest mod, impus și de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. tribunalul arbitral a încălcat regimul juridic conferit dreptului de proprietate publică prin Legea nr. 213/1998. Intimata SC M.D.R. SRL a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a invocat cu titlu de excepție nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ., iar pe fond a susținut netemeinicia criticilor formulate care nu se încadrează în ipoteza motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Asupra recursului 5.1. Excepția nulității recursului, invocată de intimata și examinată cu prioritate în condițiile prevăzute de art. 137 C. proc. civ. a fost respinsă ca nefondată pentru considerentele expuse în practicaua acestei decizii. 5.2. Cu privire la motivele de nelegalitate pe care recurenta își întemeiază recursul, criticile formulate sunt vădit nefondate pentru considerentele ce urmează: Deoarece prezentul recurs vizează o sentință pronunțată într-o acțiune în anulare arbitrală se impune a sublinia caracterul restrictiv al acțiunii în anulare determinat de natura arbitrajului, ca judecată în primă și ultimă instanță, care poate fi cenzurată, în cadrul controlului judecătoresc numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ., motive care nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul soluționării fondului litigiului. Analizând argumentele recurentei, prin prisma acestor reglementări legale, Curtea constată, în ce privește critica de minus petita, că recurenta în realitate tinde la o reexaminare a fondului cauzei deoarece pune în discuție rațiunile pentru care tribunalul arbitral a respins acțiunea introductivă în totalitate respectiv pe toate capetele de cerere și cu privire la toate cele șase locații ale unităților de deservire ce au făcut obiectul contractului de asociere dintre părți. Altfel spus, aprecierea tribunalului arbitral în sensul ca pe de o parte restanțele reclamate nu sunt dovedite iar, pe de altă parte, pentru un număr de patru locații reclamanta nu este îndreptățită la încasarea cotei de profit deoarece suprafețele de teren fac obiectul unor notificări sau acțiuni în revendicare, ține în mod evident de dezlegarea dată fondului cauzei, aspecte ce nu pot fi repuse în discuție pe calea acțiunii în anulare. 5.3. Și critica privind încălcarea de către tribunalul arbitral a principiului general consacrat în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., al rolului activ al instanței, se vădește nefondată așa cum s-a reținut și prin sentința pronunțată în acțiunea în anulare. Posibilitatea tribunalului arbitral de a cere părților explicații scrise cu privire la obiectul și faptele litigiului și de a dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege este reglementată de art. 358 10 C. proc. civ. și semnifică rolul activ al instanței arbitrale în sensul în care este reglementat în art. 129 pentru instanța statală. Dar în aceiași măsură aceste dispoziții nu impun și concluzia, susținută de recurenta în mod implicit, a substituirii tribunalului arbitral poziției procesuale a uneia dintre părți în vederea apărării intereselor acesteia, distinct de faptul că, în raport de obiectul litigiului, plata cotei de profit datorată în temeiul contractului, o expertiză care să clarifice situația juridică a terenurilor excedea în mod evident limitele investirii, așa încât nu se poate imputa tribunalului arbitral că nu a ordonat o probă absolut utilă în soluționarea cauzei. Altfel spus, reclamanta, care potrivit art. 358 10 alin. (1) și art. 56 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală era datoare să dovedească faptele pe care își întemeiază pretenția, nu poate pretinde tribunalului să i se substituie în sensul construcției apărării sale, deoarece s-ar încălca un principiu esențial care guvernează procedura arbitrală respectiv legalitatea de tratament a părților. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat prezentul recurs și va obliga recurenta la plata sumei de 2.500 lei către intimată reprezentând onorariu de avocat pentru această fază procesuală, al cărui cuantum a fost apreciat de Curte în această limită față de natura pricinii și munca îndeplinită de avocat, conform art. 274 (alin. 3) C. proc. civ.